MEDICII MAYA ȘI NICOLAE SIMIONESCU, FONDATORII INSTITUTULUI DE BIOLOGIE CELULARĂ

MEDICII MAYA ȘI NICOLAE SIMIONESCU,
FONDATORII INSTITUTULUI DE BIOLOGIE CELULARĂ

Cercetători de excepţie, Maya şi Nicolae Simionescu (n. 27 iunie 1926, Bucureşti – 6 februarie 1995, Bucureşti) şi-au unit destinele pentru a se dedica ştiinţei, contribuind din plin la dezvoltarea ei, proiectând-o într-un viitor în care generaţiile de tineri cercetători s-au regăsit şi le-au continuat preocupările în domeniul biologiei celulare. Viaţa şi opera celor doi, într-o oarecare măsură, este asemănătoare cu cea a soţilor Marie şi Pierre Curie, laureaţi ai premiului Nobel pentru fizică.
Am considerat că în acest articol prezentarea realizărilor soţilor Maya şi Nicolae Simionescu, care le aparţin deopotrivă, trebuie să fie cunoscute largului public, tinerilor, pentru a înţelege că în orice activitate munca în echipă este garanţia succesului, cu atât mai mult cu cât aceasta se face în familie. Lucrările lor din domeniul ştiinţei au trezit interesul şi cercetătorilor din străinătate. Cercetători de anvergură, truditori neobosiţi, aceştia şi-au câştigat recunoaşterea ştiinţifică internaţională prin realizările lor deosebite în domeniul cercetărilor biologiei celulare.
Cu toate că Maya şi Nicolae Simionescu au participat la multe conferinţe internaţionale, având posibilitatea să rămână în ţările care găzduiau aceste manifestări ştiinţifice, inclusiv în SUA, aceştia nu au făcut-o. În State, profesorul George Emil Palade avea o deosebită consideraţie şi reale aprecieri faţă de activitatea ştiinţifică a celor doi, drept pentru care le-a propus să facă parte din echipa lui de cercetători. Acceptul lor ar fi echivalat cu decizia de a-şi părăsi ţara, așa că au refuzat cu eleganţă propunerea.
În anul 1969, George Emil Palade a vizitat România şi institutul în care soţii Maya şi Nicolae Simionescu îşi desfăşurau activitatea ştiinţifică. Impresionat de preocupările şi de rezultatele pe care le-au obţinut aceștia, profesorul le-a propus să colaboreze cu el. Ca urmare, din 1970 şi până în 1979, Maya şi Nicolae Simionescu au lucrat cu profesorul George Emil Palade şi echipa sa de cercetători la Rockefeller University şi Yale. Cei doi cercetători au studiat „transportul molecular prin vasele de sânge”. Profesionalismul lor în timp avea să fie recunoscut şi apreciat de colegi, care au început să li se adreseze cu apelativul „The Simionescus”, ca formă de respect şi simpatie. Cu toate că li s-au propus să predea disciplina „Biologia Celulară” la Şcoala de Medicină de la Yale, aceştia au preferat să se întoarcă în România şi să-şi valorifice cunoştinţele, chiar dacă situaţia politică, economică şi socială începuse să se deterioreze, iar lucrurile să meargă din ce în ce mai greu.
Ajunşi în țara natală, soţii Maya şi Nicolae Simionescu au început să facă demersurile creării unui „Centru de Biologie Celulară”. Momentele de impas le-au trecut apelând la sfaturile profesorului George Emil Palade. Acesta considera că „experimentul Simionescu merită încercat” şi ca urmare a intervenit la autorităţile române determinându-le să susţină financiar înfiinţarea institutului. Un alt sprijin pe care l-au primit Maya şi Nicolae Simionescu a fost din partea ambasadorului român în SUA, Corneliu Bogdan, şi a ministrului sănătăţii de atunci, chirurgul Theodor Burghele. Institutul de Biologie şi Patologie Celulară a fost inaugurat pe 3 septembrie 1979 în prezenţa profesorului George Emil Palade şi a numeroşi oaspeţi din străinătate.

Meritele soţilor Maya şi Nicolae Simionescu nu au întârziat să fie recunoscute şi de conducerea Universităţii din Yale. În semn de apreciere, cei doi cercetători români au fost numiţi profesori la Yale University. Nouăsprezece ani, fără întrerupere, Maya şi Nicolae Simionescu şi-au onorat angajamentul câte trei luni pe an, unde au predat cursuri universitare de specialitate la prestigioasa Universitate Yale. În România, problemele datorate înfiinţării institutului de Biologie şi Patologie Celulară continuă să le creeze un uriaş disconfort, deturnându-i de la activităţile profesionale care necesitau multă muncă şi renunţare. Încă de la început institutul creat de cei doi cercetători a fost considerat un „implant american în România” şi, ca urmare, din 1980 toate fondurile de cercetare au fost sistate, pe motiv că nu mai sunt bani decât pentru salarii. Soţii Maya şi Nicolae Simionescu au apelat la Institutul Naţional de Sănătate din SUA (NIH). Fondurile pe care le-au primit au fost alocate pentru achiziţii de diferite substanţe, chimicale, mici dotări de laborator ş.a. Timp de doisprezece ani (1981-1993) institutul a beneficiat de fondurile primite de la NIH. Primul an a fost extrem de greu pentru institut, întrucât acesta nu avea cont deschis pentru contracte de cercetare, iar o astfel de practică nu era ceva obişnuit în România acelor ani şi, ca urmare, americanii nu aveau unde să transmită fondurile destinate exclusiv activităţii de cercetare.
După un an, institutul şi-a deschis un cont şi activitatea s-a urnit intrând într-o stare de relativă normalitate. Pe de altă parte, ca să primească în continuare fondurile necesare, cercetătorii din cadrul institutului erau obligaţi săşi publice rezultatele în reviste din străinătate, precizând provenienţa banilor.
Ulterior, avea să apară o lege care îi obliga pe cercetători ca tot ceea ce urma să publice în străinătate să fie tradus în limba română şi aprobat de Ministerul Învăţământului. S-a lucrat greu, dar rezultatele obţinute au fost principalul motiv care i-a stimulat, mobilizat şi încurajat să-şi continue activitatea. Şi cum un rău nu vine niciodată singur, la scurt timp au apărut şi alte probleme care le-a complicat viaţa cercetătorilor români, care îşi desfăşurau activitatea în acest institut.
În anul 1989 s-a atins apogeul aberaţiilor: cercetătorii erau acuzaţi că prin publicarea articolelor în reviste din străinătate se vindea ştiinţa străinilor. Ca urmare, această preocupare era considerată o formă de spionaj, deci de trădare, iar „listele negre ale regimului comunist” nu au întârziat să apară. S-a ajuns până acolo unde s-a considerat că programul de cercetare nu fusese aprobat de autorităţile comuniste. Nimic mai neadevărat, dar lupta cu iraţionalul căpătase dimensiuni apocaliptice, distructive.
S-a dorit demolarea institutului sau mutarea cercetătorilor într-o altă locaţie pe motiv că aceştia lucrau cu animale, substanţe şi erau aproape de Casa Poporului (actuala clădire a Parlamentului României). Coşmarul s-a sfârşit odată cu decembrie 1989.
Cu puţin timp înainte de prăbuşirea sistemului comunist, în septembrie 1989, la zece ani de la înfiinţarea institutului, prezenţa profesorului George Emil Palade în România, respectiv vizita acestuia la institut, a fost nu numai un balon de oxigen pentru soţii Maya şi Nicolae Simionescu şi pentru cercetători, ci şi unul profetic, care anunţa schimbarea regimului politic. Profesorul George Emil Palade a apreciat munca echipei de cercetători şi rezultatele acestora, promiţândule în continuare finanţarea atât de necesară funcţionării acestui prestigios institut. Mesajul de încurajare pe care l-a rostit profesorul George Emil Palade în prezenţa soţilor Maya şi Nicolae Simionescu şi a cercetătorilor români avea să rămână în memoria acestora şi în istoria României: „Puteţi fi încântaţi şi mândri de ce aţi realizat în 10 ani, în condiţii mai curând dificile. Climatul din jurul nostru se schimbă. Există bune motive să credem într-un viitor – foarte apropiat – mai deschis şi care să aprecieze mai mult ceea ce oamenii oneşti pot face în domeniul promiţător în care lucraţi voi. Asta înseamnă că următorii 10 ani vor putea fi, de asemenea, onorabili. E timpul să păstraţi încrederea şi să mergeţi înainte”.

Conf.univ.dr. GABRIEL I. NĂSTASE