MEDICINA PSIHOSOMATICĂ

MEDICINA PSIHOSOMATICĂ

Cu toţii ştim că atunci când nu ne doare nimic, nici măcar buzunarul, ne simţim bine psihic. Când din diferite motive ne întristăm, sau suntem numai stresaţi în aşteptarea unor hotărâri pe care le vor lua alţii, privindu-ne însă pe noi, se întâmplă să apară anumite suferinţe fizice consecutive acestor suprasolicitări psihice, pe care noi nu ni le putem explica, dar medicul le stabileşte fără mari dificultăţi izvorul.
Suferinţele psihosomatice apar mai frecvent la cei a căror credinţă-n Dumnezeu este mai discretă, la cei deci care se cam îndoiesc că Dumnezeu ar avea în permanenţă grijă de ei. În general, răspunde la suprasolicitări psihice organul pe care noi, din capul locului, îl considerăm mai „sensibil” în economia organismului nostru. Există gastrite psihosomatice, colite psihosomatice, între care colonul iritabil este diagnosticul şi afecţiunea cea mai frecventă, după cum există şi intensităţi diferite ale unor maladii, în funcţie de solicitările psihice ale pacienţilor. Cu vreo 20 de ani în urmă, la Freiburg, am avut un pacient director de bancă, suferind de un foarte agresiv psoriazis. La anamneză, am aflat că pacientul avea o soră geamănă, prezentând aceeaşi maladie, dar într-o formă mult mai discretă. Pacientul mi-a mărturisit că este convins că forma lui de psoriazis este atât de agresivă pentru că are mult stres profesional, spre deosebire de sora lui, care era casnică, soţie de profesor, fără copii şi cam fără stres. Deci, în cadrul medicinii psihosomatice n-avem numai anumite entităţi morbide, ci şi diferite intensităţi de suferinţă, în cadrul anumitor afecţiuni. Încă din 1953 se considera că psihosomatica este „totalitatea proceselor integrate de interacţiunea între mai multe sisteme: somatic, psihic, social şi cultural; noţiunea nu se rezumă nici la fiziologie sau fiziopatologie, nici la psihologie sau psihopatologie, ci reprezintă un concept al proceselor între sistemele vii şi elaborarea lor socială şi culturală”.
Fără a fi fost numită astfel, medicina psihosomatică era practicată încă din antichitate. Hipocrate şi Galen erau convinşi de existenţa unităţii corpsuflet şi de multiplele legături existente între organism, subunităţile acestuia şi întregul mediul înconjurător, în cadrul unei medicini holistice, între toate compartimentele fiinţei umane văzută în integralitatea ei bio-psihosocio-culturală. Regretatul G. Ionescu observase încă de acum 40 de ani că subiectivismul bolnavului produce, întreţine, ameliorează sau agravează suferinţele psihosomatice.
Psihiatra Helen Flanders-Dunbar, în 1943, în lucrarea „Diagnostic psihosomatic”, descrie profilul psihologic al personalităţii, stilul personal de viaţă caracteristic unor diferite afecţiuni psihosomatice: profilul coronarianului, al astmaticului, al ulcerosului, hipertensivului etc. În diferite ţări, de-a lungul timpului s-au format şi s-au dezvoltat diferite şcoli de medicină psihosomatică. Unele pun accentul pe legăturile corticoviscerale, altele pe fenomenologia clinică, altele pe psihanaliză şi altele pe corelaţiile psiho-endocrino comportamentale, predispoziţia genetică spre „boli de adaptare”, psihoimunologie etc. Medicina psihosomatică a cunoscut o mare dezvoltare în perioada în care psihiatria era încă mai neputincioasă decât astăzi în faţa psihozelor. Avea atunci nevoie de rezultate pozitive şi le-a avut. Astăzi, medicina psihosomatică, incluzând sinteză amplă de discipline varii, constituie domeniul cel mai artistic al medicinii.
Kaplan stabileşte constelaţiile de factori psihologici, cu posibilă determinare genetică, în măsură să favorizeze producerea de afecţiuni psihosomatice:
-Cuplul dependenţă/independenţă generează anxietate şi aceasta ulcer.
-Cuplul dependenţă/nevoie de protecţie (anxietatea pierderii obiectului protector) generează tensiune psihică şi aceasta astm, hipertiroidism, artrită.
-Cuplul dorinţă de eliberare/ retenţie a anxietăţii conflictuale generează tensiune psihică şi aceasta, tulburări intestinale.
-Cuplul exprimare/suprimare a anxietăţii generează tensiune şi boli cardiovasculare, migrenă.

Există chiar copii şi femei care ies greu din starea de boală pentru că în perioada în care sunt bolnavi beneficiază de o atenţie deosebită, susţinută din partea familiei, a celor dragi. Şi, dacă n-aş fi bărbat, poate că aş fi observat că în această categorie de pacienţi cu persistenţa bolii de coloratură psihosomatică intră şi o serie de tipuri masculine mai neajutorate când sunt în nevoie. Marea majoritate a afecţiunilor psihosomatice beneficiază de pe urma psihoterapiei. Uneori, psihoterapia constă în stabilirea, de comun acord cu pacientul, a cauzei unei suferinţe mai dificil de explicat. Manualele de psihoterapie dau un exemplu clasic în această privinţă. Este vorba despre două surori, cea mai tânără fiind mama unui nou născut. Când mătuşa se juca fără efort cu acest nou născut, căpăta după puţine minute dureri de spate pe care nu le resimţea atunci când căra căldări cu apă mult mai grele decât copilul. S-a stabilit, prin convorbiri psihoterapeutice, că durerea de spate era provocată de regretul subconştient al mătuşii, că ea nu are încă progenitură. Prin dezvăluirea cauzei ascunse, durerile au încetat. Am avut şi eu o pacientă stomatoloagă care, de câte ori făcea o extracţie dentară la un pacient al ei, transpira şi făcea crize de tahicardie mult prea exagerate faţă de efortul solicitat şi depus pentru extracţia dentară respectivă. După mai multe şedinţe de discuţii, am aflat că pacienta se sterilizase prin ligatura trompelor cu vreo zece ani în urmă şi că între timp ar fi început să regrete că nu va mai putea avea copii.
Extracţia dentară pe care o practica la alţii îi aducea în subconştient actualizarea legării trompelor proprii, cu efecte sterilizante văzute acum ca infirmizante, precum o extracţie dentară cu deficit irecuperabil în mod spontan. Înţelegerea corelaţiei atrage după sine, de regulă, dispariţia simptomelor de disconfort, fără substrat organic real.
O situaţie aparte o reprezintă distoniile neurovegetative. Etiologia lor este variată, dar o caracteristică relativ constantă o constituie tendinţa acestor distonii de a se autoîntreţine şi chiar amplifica. În acest domeniu este posibilă vindecarea prin yoga. La şcoala regretatului Mario Vasilescu, din câte mi-a fost dat să constat, n-a existat nici un caz de distonie neurovegetativă, care să nu fi fost cel puţin ameliorat prin exerciţii yoga. Între cauzele distoniilor neurovegetative, mai frecvent întâlnim: afecţiuni psihopatologice diverse, leziuni ale unor formaţiuni nervoase, reacţii determinate de o afecţiune de organ (spin iritativ, de regulă în legătură cu o boală endocrină), dereglări ale mediatorilor chimici şi ale unor „neurotransmiţători”, distonii neurovegetative „primitive” sau „idiopatice”, adică fără cauză externă lor. Aceste distonii neurovegetative pot afecta mai multe organe sau un singur organ, efectul lor fiind pe undeva asemănător cu efectul propagandei: îi copleşeşte pe cei slabi, afectându-i mai puţin pe cei care ştiu ce au de făcut dinainte de apariţia simptomelor, respectiv instigaţiilor ideologice.
Mai ales în ultima jumătate de secol s-a lucrat pentru elucidarea tulburărilor psihosomatice ale copilului, în funcţie de vârsta acestuia.
Toate aceste tulburări par a avea la origine o ieşire din normalitate a relaţiei mamă – copil. Multe tulburări din acest domeniu, mai ales la nou născut, privesc alimentaţia. Aici am avea: colicile idiopatice din primul trimestru, atribuite de psihiatri nevrozelor materne; eczema atopică precoce de alimentaţie, care apare de regulă în al doilea trimestru de viaţă, provocată de mame imature, cu tendinţe anxioase, dar şi cu producţie proprie de lapte mai scăzută, necesitând suplimente alimentare premature; anorexia mintală a celui de al doilea trimestru de viaţă, care, în mod paradoxal, nu influenţează greutatea corporală a sugarilor, fiind mai frecventă la fetiţe; vomismentele psihogene; spasmul hohotului de plâns, cu primele crize la 6-18 luni, cu o formă cianotică (sau albastră) în 80% din cazuri, la copiii energici şi dominatori, şi o formă palidă, în 20% din cazuri, la copiii timizi şi pasivi; astmul de alimentaţie, cu crize acute sau cu bronşite astmatiforme; insomniile precoce, care ar reprezenta o tulburare a relaţiei cu o mamă cu probleme.
Mai târziu, până la pubertate, se cristalizează alte manifestări psihosomatice, deşi astmul şi alergiile cutanate par a evolua cu o anume continuitate. Noile manifestări psihosomatice ar fi: migrenele, rectocolita ulcerohemoragică, tulburări variate ale conduitelor alimentare, hipertiroidie, spasmofilie, crize tahicardice.
Ca metode de tratament în bolile psihosomatice putem reţine: reeducarea psihomotricităţii, hipnoza, training autogen Schultz, psihoterapia, psihanaliza.

Dr. MIHAI NEAGU BASARAB
Medic specialist în homeopatie
şi acupunctură