MIHAI EMINESCU – MIT FUNDAMENTAL AL CULTURII NAŢIONALE

MIHAI EMINESCU
MIT FUNDAMENTAL AL CULTURII NAŢIONALE

Dincolo de funcţia cognitvă a mitului, care reflectă nivelul cunoaşterii la care a ajuns în acel moment colectivitatea care i-a dat naştere, M. Eliade evidenţiează funcţia lui etică, modelatoare, educativă şi formativă: „mitul înfăţişează modele pentru comportarea omenească şi prin însăşi aceasta conferă existenţei semnificaţie şi valoare” („Aspecte ale mitului“, Bucureşti, 1978). Vorbind despre personajele lor (supranaturale), Eliade precizează: „Miturile relevează aşadar activitatea lor creatoare şi dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul «supranatural») operelor lor”. Cu timpul, unele personalităţi reale, biblice, istorice, legendare, culturale au fost mitizate, căci, prin activitatea lor creatoare exemplară, au devenit „modele pentru comportarea omenească”.
Între personalităţile naţionale în jurul cărora s-au închegat un adevărat cult şi autentice structuri mitice ca Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza, N. Iorga, Aurel Vlaicu, Ciprian Porumbescu, Constantin Brâncuşi, se află şi Mihai Eminescu, perceput în opinia publică românească şi reţinut în mentalul colectiv românesc drept un mit de primă mărime şi adâncă semnificaţie. Mihai Eminescu ocupă un loc aparte şi are o valoare fundamentală, deoarece el, ca personalitate, opera lui artistică şi activitatea lui civică definesc şi exprimă, complex şi remarcabil, matricea stilistică identitară românească.
Ca personalitate, Eminescu este un simbol pentru naţia română. În monografia „Viaţa lui Mihai Eminescu“, criticul G. Călinescu face observaţii de fizionomie etnică de o valoare excepţională: „Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi în Modova-de-Sus (s. n, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi…”, sugerându-se indirect o sorginte dacică. Apoi îi face un scurt portret moral, subliniind adânca lui dragoste de ţară şi enunţând statutul lui reprezentativ pentru neamul său: „Nu nutrea nicio aspiraţie pentru sine, ci pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ”.
Apartenenţa unei personalităţi la o comunitate etnică şi spirituală se manifestă, practic, în patru componente generale: mai întâi, în modul în care se „vede” pe sine, în al doilea rând, în manifestările concrete civice şi social-politice, apoi în aspectele creaţiei sale şi, în fine, în felul în care este percepută de publicul larg sau de lectorii specializaţi.
În acest sens, capătă o importanţă deosebită modul în care se defineşte Eminescu pe sine însuşi: „Fiţi voi romunculi, simt în mine dacul” (într-o variantă a poeziei „Ai noştri tineri“ din 1876), scriitorul autocaracterizându-se semnificativ drept dac.
În activitatea lui civică şi socialpolitică se regăsesc marile idealuri ale poporului nostru în timp. El se distinge în cadrul Societăţii „Carpaţii”, în 1882-1883, prin susţinerea hotărâtă a proiectului etno-politic-statal „Dacia Mare”, văzut ca proiect de renaştere naţională. Considerat de cancelariile unor imperii învecinate inamic periculos, este înlăturat din viaţa publică; internat forţat la 28 iunie 1883 la spitalul doctorului Şuţu şi supus unui tratament supradozat (intenţionat) cu mercur, care-i va aduce, după şase ani de chinuri, moartea. Eminescu devine, cum afirmă istoricul Aurel David, „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari” iar Gh. Gavrilă Copil îl consideră „martirul românilor cu aură de sfânt.”. Creaţia artistică eminesciană dezvăluie un scriitor ancorat în universul naţional.
În poezie, Eminescu este văzut atât în literatura română, cât şi în cea universală, ca poet al iubirii, apoi „bard naţional”, deci patriot, şi poet reflexiv, filozofic. Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Epigonii, Floare albastră, Luceafărul, Atât de fragedă, Odă (în metru antic), Scrisorile, Glossă, La steaua, Mai am un singur dor, Trecut-au anii, Memento mori sunt texte de referinţă, care îl situează în ipostaza de „ultimul mare poet romantic european”, cum îl definea Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Prin basmul Făt-frumos din lacrimă, nuvelele Cezara şi Sărmanul Dionis sunt evocate mituri naţionale şi universale, ca şi filozofii moderne, aparţinând lui Kant sau Schopenhauer, în structuri artistice de mare frumuseţe artistică.
Teatrul (Decebal), ca şi multe poezii postume (Memento mori, Sarmis, Odin şi poetul etc.) evocă trecutul îndepărtat, dacic în special. Baza folclorică şi istorică, mitologică şi filozofică i-au asigurat o largă audienţă în publicul românesc de-a lungul timpului, orice vârstă regăsindu-se în preocupările, gândurile, trăirile, idealurile ei în creaţia lui. Este un poet naţional şi universal, cum au arătat, între alţii, G. Călinescu, Amita Bhose, Rosa del Conte.
În publicistica eminesciană, mai ales la ziarul bucureştean Timpul (1877-1883), societatea este prezentată într-o
viziune critică, cu o atitudine moralcivică şi patriotică exemplară, de înaltă responsabilitate. Imaginea „prezentului mişelit”, confruntată cu aceea de glorie şi mândrie de pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi, mai ales, a lui Decebal, a cărui lecţie de demnitate se va perpetua până astăzi, îl va nemulţumi profund şi va considera că întreaga noastră societate trebuie reformată. În 1881, în Timpul, va enunţa clar: „În România totul trebuie dacizat oarecum de-acum înainte.” Aşadar, modelul valoric era cel dacic. Este Eminescu personalitate mitică? Revenind la cele două condiţii esenţiale, formulate de Mircea Eliade: „activitatea lor creatoare exemplară” şi „modele pentru comportarea omenească”, constatăm că opera eminesciană şi activitatea lui civică sunt, fără putinţă de tăgadă, exemplare.
Dovadă stau nu numai prestigiul de care s-a bucurat în rândul publicului larg, răspunzând sensibilităţii omului simplu şi a celui cultivat, în timp, cât şi definirile superlative formulate de iluştri oameni de cultură români sau străini, critici şi istorici literari. Semnificative sunt sintagmele „poetul naţional” şi „poetul nepereche” ale lui G. Călinescu sau „expresia integrală a sufletului românesc” a lui N. Iorga ori „omul deplin al culturii româneşti” a lui Constantin Noica şi „românul absolut” a lui Petre Ţuţea. Pe de altă parte, Poetul a atins culmile cele mai înalte ale forţei de sugestie a limbajului. Vizând perspectiva estetică, T. Arghezi îl consideră „sfântul preacurat al ghiersului românesc”.
Fenomenul epigonismului eminescian, care se manifestă intens după momentul îmbolnăvirii poetului (1883) până spre Primul Război Mondial (1918), este o dovadă concretă a seducţiei versului lui. De asemenea, semnificativ este faptul că mari scriitori de mai târziu, precum O. Goga, G. Bacovia, L. Blaga, N. Labiş şi mulţi alţii au debutat sub influenţa lui.
Într-o lucrare bine documentată, „Mihai Eminescu, românul absolut“, istoricul Lucian Boia, prezentând „facerea şi desfacerea unui mit”, distinge, în naşterea şi evoluţia mitului eminescian, două grupe importante de detractori: primii, din timpul vieţii poetului, ca Petre Grădişteanu, Aron Densuşianu şi Al Grama, iar al doilea grup, în zilele noastre, când revista Dilema, prin publicistul Cezar Paul-Bădescu, pe baza unor amintiri adolescentine, deschide în 1998 Cazul Eminescu, pe motivul învechirii operei poetului. Politologul Cristian Preda afirmă răspicat: „Eminescu trebuie contestat şi demitizat”. Marius Chivu, tânăr abia ieşit de pe băncile şcolii, susţine: „elevii fug când aud de Eminescu“. Politologul C. Preda şi-a format o anumită concepţie, care ni se pare nu numai curioasă, dar, cert, exagerată. Cei doi adolescenţi, Paul-Bădescu şi Marius Chivu, ajunşi unul în publicistică şi al doilea în literatură, trebuie priviţi cu înţelegere psihologică. Lucian Boia citează ca argument şi părerea lui Dan Alexe, care afirmă superior şi ultimativ: „Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari!”. Constatând că îndemnul este luat din voluminoasa carte (354 p.) a acestuia, „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti“, tragem concluzia că s-a folosit şi opinia unui autentic „rătăcit” de pe la Bruxelles.
Dacă Eugen Simion, critic de prestigiu din generaţia vârstnică, admirator al lui Eminescu, în calitate de preşedinte al Academiei Române a girat, după o propunere făcută cu ani în urmă de C. Noica, fotocopierea celor 14.000 de pagini ale manuscriselor eminesciene, astfel încât oricine are acces într-o formă modernă şi eficientă la textul originar, este privit cu reticenţă drept un conservator, Nicolae Manolescu, coleg de generaţie cu primul, care consideră inutilă această fotocopiere, deoarece „Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes”, este lăudat ca fiind un cercetător cu percepţie critică de factură modernă.
Domnul Boia afirmă că vrea să-l „elibereze” de haina mitică şi să identifice pe omul adevărat Eminescu. Dar „adevăratul Eminescu” (formulă propusă de Ion Călugăru în 1933) nu poate fi definit în „abstract”, în afara contextului social şi al epocii sale. Ne întrebăm pe care Eminescu îl caută dl. Boia: pe cel real sau cel abstract, sustras determinărilor sociale-conomice şi politice, pe care, se pare, îl doreşte domnia sa. În această situaţie, lucrurile sunt clare: pe cel real nu-l vrea, iar pe cel abstract nu are cum să-l găsească, deoarece nu există. Nu cumva întregul demers al autorului are ca scop anularea lui Eminescu, prin demitizarea lui? Această concluzie a pregătit-o abil pe parcursul cărţii. Se poate observa că acordă un spaţiu destul de mare detractorilor, găsind uneori justificări unor afirmaţii nejustificate ale acestora, simţul critic acţionând doar când e vorba de susţinătorii lui Eminescu (vezi pasajele despre sesiunea Academiei Române din 2014 sau fotocopierea manuscriselor eminesciene).
La p. 84, deci cam la o treime a lucrării (cartea are 218 p.), sesizând că E. Lovinescu nu aplică la Eminescu teoria sa despre „mutaţia valorilor estetice”, L. Boia, după ce a pregătit terenul, consideră potrivit să lanseze ideea învechirii creaţiei poetului: „Astăzi, ar fi putut constata (E. Lovinescu, n.n.) deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene.”

Autorul insistă în fiecare etapă asupra ideii că opera poetului este folosită pentru a susţine istorico-politic diferite regimuri, ca şi cum mitul s-a păstrat şi dezvoltat numai datorită faptului că era folosibil, şi nu pentru că era valoros în sine: „Avem în cazul lui un extraordinar exemplu al modului cum se construieşte şi se amplifică un mit, pur şi simplu pentru că este nevoie de el. A fost nevoie de Eminescu (s.n.), de Eminescu cel mitificat, într-o cultură mică, dornică de afirmare şi de recunoaştere”. Or, zicem noi, tocmai această multiplă folosire ideologică a lui este încă o dovadă a complexităţii şi perenităţii lui. L. Boia afirmă că „Astăzi, mitul acesta, atâta vreme netulburat şi masiv, e pe cale de a se disloca”, căci pentru unii, „care-i consideră poezia desuetă şi ideologia cu totul nerecomandabilă, nu mai e nevoie câtuşi de puţin de el”. Să observăm că atunci când se numeşte un aspect negativ se folosesc termeni de absolutizare („erodare de netăgăduit a operi eminesciene”, „cu totul nerecomandabilă”), iar când se enunţă un aspect pozitiv se utilizează termeni care relativizează ideea, ca în „s-a adunat treptat, justificat sau nu, întreaga mitologie” (s.n.).
Subtitlul lucrării, „Facerea şi desfacerea unui mit“, conţine evident un mesaj manipulator, de influenţare negativă a opiniei publice privind valoarea actuală a lui Eminescu. În final, dl. Boia operează din nou, destul de mascat, o minimalizare a poetului: Eminescu „e pur şi simplu un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică.”(s.n.) „Reducţia” constă din considerarea lui Eminescu ca mare poet romantic, limitat însă la perioada clasică a literaturii române, adică între 1870 şi 1918, şi nu ca un poet peren de o excepţională valoare.
Istoricul literar Ioana Bot, un specialist în domeniu, are o altă părere decât istoricul Lucian Boia. Istoricul consideră că interesul pentru Eminescu a scăzut, nemaifiind citit. Lucrurile stau altfel în epoca calculatoarelor. Ioana Bot găseşte pe Google 4.550.000 de apariţii ale numelui Eminescu în 0,19 secunde de căutare (Eminescu explicat fratelui meu).
S-a spus (ca reproş) că nu se mai învaţă pe de rost poeziile lui ca altădată. Dar cine mai învaţă azi poezii pe de rost şi poeziile cărui poet, ca să-l comparăm cu Eminescu? S-a schimbat mentalitatea generală şi, mai ales, a tineretului, care are acces acum la alte mijloace de informare şi în alt fel decât generaţia trecută. S-a schimbat şi paradigma de percepere a scriitorilor, în general, şi deci şi a lui Eminescu. Ioana Bot pune problema „relaţiei dintre istoricitatea marilor scriitori şi clasicitatea lor supratemporală”. Observând că în textele de început Eminescu imita structura retorico-stilistică de succes a paşoptiştilor (Alecsandri, Bolintineanu ş.a.) şi apoi prin inovaţiile, nesesizate iniţial, devenea o voce matură, apreciază că detractorii lui îl vedeau ca un „pericol pentru tinerime”, care se contamina rapid „de gustul nou, eminescian, al liricii moderne”. Autoarea face o observaţie de subtilitate când apreciază că defectele reproşate de detractorii din epoca sa „indică locurile în care poezia eminesciană înnoieşte radical codurile literare ale epocii”, concluzionând interesant că „Eminescu nu era un poet pentru secolul al XIX-lea din simplul motiv că secolul acela nu are instrumentul necesar pentru a-l vedea ca atare”. Trebuie observat, însă, că publicul larg de atunci îl adula. Să ne amintim că era cosiderat geniu de către T. Maiorescu în 1889 (Eminescu şi poeziile lui) iar Veronica Micle prevedea: „Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ” (Lui).
Pornind de la observaţia lui Mircea Scarlat că „În acest joc al realităţii şi al virtualităţilor lirice se află cheia receptării lui Eminescu de-a lungul timpului” („Istoria poeziei româneşti“, vol. II, Bucureşti, 1984), istoricul literar Ioana Bot este pe deplin încredinţat că „Eminescu este un poet pentru secolul XXI”. Ideea este susţinută şi de aprecierea Rosei de Conte că „Poezia lui Eminescu răspunde unei nelinişti mereu actuale, pentru că este de natură metafizică şi găseşte pentru a exprima un limbaj care, deşi reflectă sincretismul cultural al poetului, nu este totuşi mai puţin legat de substratul cultural autohton” („Eminescu sau despre absolut“, 1990).
Punem o întrebare retorică. Pe cine să credem: pe fizicianul Horia-Roman Patapievici, care, cu ceva vreme în urmă, declara sentenţios că, dacă vrem să progresăm, trebuie să scăpăm de cadavrul din debara, adică de Eminescu, pe politologul Cristian Preda şi istoricul Lucian Boia ori pe specialiştii în literatură ca Mircea Scarlat şi Ioana Bot? De fapt, întrebarea este ce interese are primul grup (şi compania) să-l denigreze ori să-l conteste pe faţă sau mascat pe cel mai mare scriitor al neamului nostru?
Al treilea mare poet după Eminescu şi Arghezi, Nichita Stănescu, selectat pentru premiul Nobel, afirma despre „poetul nepereche”: „Eu nu sunt eu, eu sunt tu (Eminescu, n.n.), care vorbeşte cu gura mea”, aşezându-se demn într-o nobilă descendenţă eminesciană.
Toţi cei care l-au denigrat sau îl denigrează (în ultimile decenii atacurile au devenit tot mai vehemente, dar şi mai perfide, căci nu vizează doar persoana lui Eminescu, de fapt, ele având ca ţintă valorile şi simbolurile noastre identitare, fiinţa noastră naţională) n-au înţeles că Eminescu a luminat şi luminează cu razele lui de mai bine de 150 de ani spiritul creator naţional.
În acelaşi timp, prin larga cuprindere a gândirii, trăirii şi simţirii specific-naţionale, dar şi universale, el devine un zeu tutelar al spiritualităţii noastre.
În fond, poetul acţionează ca o prezenţă solară în „matricea stilistică a spiritualităţii naţionale” şi atunci, pe această bază, se detaşează o singură concluzie: Mihai Eminescu va dăinui peste veacuri, căci el se constituie şi se impune, prin forţa de model formativ, ca o permanenţă, iar prin efectele catalizatoare şi constructivmodelatoare produse în existenţa, cultura şi literatura naţională, drept mit literar peren – soare al poeziei româneşti.

Profesor GHEORGHE BUCUR