MORŢI MISTERIOASE ÎN LUMEA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

MORŢI MISTERIOASE ÎN
LUMEA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ

Orice moarte aduce după sine nu doar lacrimi şi regrete ci şi multe discuţii, comentarii, controverse, de la simpla idee că poate mai putea trăi şi până la aceea a unei mâini criminale care i-a grăbit sfârşitul respectivei persoane. Iar dacă răposatul este din lumea artistică, muzicală, literară sau alt domeniu de largă mediatizare, atunci dezbaterile, zvonurile şi întorsăturile de situaţie iau o amploare majoră care, dincolo de dramatismul cazului, fac deliciul publicului avid de mondenităţi şi senzaţional.

Bunăoară, lumea literară românească, de la Eminescu (mort în 1889) şi până azi, este plină de exemple de morţi dubioase, stupide, ciudate prin împrejurările şi circumstanţele producerii lor, stârnind numeroase şi aprinse discuţii şi analize, unele chiar fanteziste, privitoare la diverse aspecte legate de cele întâmplate.
Despre moartea misterioasă a lui Mihai Eminescu s-au scris nenumărate lucrări, care mai de care mai documentate şi argumentate, fiecare concluzionând asupra uneia sau alteia dintre diferitele versiuni referitoare la cauzele, condiţiile şi împrejurările sfârşitului său, începând de la teza sifilisului congenital şi până la lovirea sa cu o piatră în cap, fără a mai pune la socoteală intoxicarea sa cu mercur – premeditată sau neintenţionată.
Cu ani în urmă, cercetând sub aspect criminalistic moartea Luceafărului, coroborând datele din documentele existente şi încercând a separa informaţiile pertinente de cele vizând manipularea sau goana după senzaţional, am apreciat că decesul lui Eminescu a fost cauzat de intoxicaţia cu mercur, consecinţă a tratamentului aplicat ca urmare a diagnosticului de Lues (sifilis) pus pripit de medicii vremii fără intenţia expresă de a-l ucide, dar cu această finalitate tragică, imputabilă unor personalităţi ale timpului său.
După mai mulţi ani, această teză a fost argumentată ştiinţific de mari specialişti în domeniul medical şi cultural, care, în lucrarea complexă „MALADIA LUI EMINESCU ŞI MALADIILE IMAGINARE ALE EMINESCOLOGILOR” (Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015), fac referiri exprese la diagnosticul greşit pus şi tratamentul neadecvat cu mercur. Scriitorul Panait Istrati (născut la 10 august 1884), una dintre cele mai controversate personalităţi ale perioadei interbelice, a avut o viaţă zbuciumată, plină de conflicte şi adversităţi care l-au marcat de tânăr şi i-au şubrezit sănătatea şi afectat existenţa. Tip justiţiar şi non-conformist, de o sensibilitate aparte, luptător aprig pentru libertate şi dreptate socială, Panait Istrati a trăit în permanenţă sub spectrul scandalului şi ameninţărilor.
În 1921, înainte de a deveni celebru ca scriitor şi jurnalist, aflat la Nisa (unde lucra ca fotograf ambulant) şi fiind într-o avansată stare de depresie, a încercat să se sinucidă, dar a fost salvat în extremis de autorităţile locale. Nu după mult timp, a început succesul său literar, care i-a adus faimă, dar nu şi linişte. Momentul culminant al vieţii lui l-a constituit publicarea în 1929, la Paris, a capodoperei sale „SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI”, unde a demascat ororile regimului bolşevic, care i-a adus şi mai mulţi duşmani (inclusiv din rândul foştilor săi camarazi, care l-au acuzat de trădare), intensificându-se totodată şi urmărirea sa de către Siguranţa Statului – poliţia politică a vremii.
După numai şase ani, la 16 aprilie 1935, Panait Istrati a murit răpus de o boală necruţătoare – tuberculoză – de care suferea de mai mult timp, dar au existat voci care pun la îndoială decesul său din cauze naturale. Asta pentru că în ultima perioadă a vieţii sale, Panait Istrati primise nenumărate ameninţări, mai ales că el scria şi la publicaţia de orientare legionară „CRUCIADA ROMÂNISMULUI”, al cărei lider, Mihail Stelescu (fost aghiotant al lui Corneliu Zelea Codreanu), la 16 iulie 1936 a fost şi el asasinat în condiţii dubioase.
Nu există dovezi indubitabile că moartea scriitorului brăilean ar fi fost provocată (lucrarea „Panait Istrati şi mâna lungă a K.G.B.-ului” nu este edificatoare în acest sens), dar este cert că i-a fost grăbită de şicanele la care a fost supus de duşmanii lui din lumea culturală, politică şi mondenă.

Una din cele mai controversate (şi comentate) morţi din perioada comunistă este cea a romancierului Marin Preda, survenită în noaptea de 15/16 mai 1980, la două săptămâni după apariţia capodoperei sale „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”. Marin Preda (născut la 5 august 1922) era în perioada respectivă extrem de supărat de şicanele şi ameninţările venite din toate părţile, afectat de certurile din familie şi procesul de divorţ în care se afla, înecându-şi necazurile în alcool.
În ziua de 15 mai 1980, după rezolvarea unor probleme curente la Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, unde era director, ocazie cu care a consumat băuturi alcoolice, în cursul serii a plecat la Casa de creaţie a scriitorilor din Palatul Mogoşoaia, unde a participat la o petrecere, ocazie cu care iar a băut, până în jurul orelor 230, când a fost dus în camera sa de la etaj. A doua zi, pe 16 mai, urma să participe la o manifestare culturală la Focşani, dar văzând că nu mai apare pentru a pleca, scriitorii Cornel Popescu şi Dan Claudiu Tănasescu au mers să-l caute în camera sa, unde l-au găsit fără suflare, mort în somn, înecat în propria-i vomă (potrivit primelor date de anchetă). Au fost sesizate autorităţile competente care au demarat investigaţiile specifice în cazul morţilor suspecte. Din procesul-verbal de cercetare la faţa locului rezultă următoarele: „În data de 16.05.1980, în jurul orei 12:15, în camera cu nr. 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă noptieră, cu capul sprijinit de tăblia patului este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată. Cadavrul este îmbrăcat în pijama, papuci şi pardesiu înspicat negru cu alb. În dreptul corpului decedatului, pe covor se observă o pereche de ochelari cu braţele deschise. Pe mucoasa buzei superioare lângă comisura stângă prezintă o zonă echimotică cu contuzie superficială în centrul ei, corespunzând caninului superior stâng”.
S-a dispus efectuarea autopsiei, la care au participat două somităţi în materie, profesorii Moise Terbancea (directorul I.M.L.) şi Constantin Rizescu. În raportul medico-legal întocmit de aceştia se concluziona că „Moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea căilor respiratorii” cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice. Semnele de violenţă descrise s-au putut produce prin lovire de corp dur şi nu au un rol esenţial în producerea morţii. Planurile dure care le-au provocat prin impact sunt suprafaţa patrulateră a palierului patului şi suprafaţa dreptunghiulară a tăbliei de la pat.
Alcoolemia de 3‰ (comă alcoolică) confirmă consumul excesiv de alcool, atât la serviciu (editură) cât şi la Palat. Din camera sa de la Mogoşoaia au fost ridicate mai multe manuscrise, Marin Preda lucrând în acea perioadă la volumul II al romanului „DELIRUL”, bănuindu-se că pregăteşte un nou „bestseller”, la fel de incomod ca şi celelalte. De altfel, acesta este principalul motiv pentru care familia, anturajul şi lumea mondenă crede că ar fi fost „lichidat” prin otrăvire de către agenţii KGB, în parteneriat cu Securitatea din România, fiind considerat „periculos” şi etichetat „potenţial” duşman, imposibil de controlat şi manipulat. În acest sens, în dosarul său de la securitate, există o notă datată 16.X.1972 în care se scrie: „Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DOSAR DE URMĂRIRE INFORMATIVĂ pentru faptul că este cunoscut cu manifestări duşmănoase la adresa politicii partidului şi statului nostru”.
Marin Preda fusese în mai multe rânduri avertizat se Securitate, cerându-i-se „să-şi revizuiască atitudinea”, iar în 1979 (cu un an înainte) a scăpat miraculos nevătămat dintr-un dubios accident rutier, când maşina în care se afla s-a făcut praf, fiind lovită violent (posibil intenţionat) de un autocamion TIR care circula neregulamentar.
Suspiciunile privind moartea sa neaccidentală sunt întărite de neconcordanţa dintre constatările de la faţa locului – moarte în somn înecat cu propria vomă şi raportul medico-legal de autopsie care concluzionează asupra morţii prin asfixie cu un corp moale (posibil perna pusă în cap), explicânduse astfel leziunile existente la nivelul buzei de sus, pe care anterior nu le avea. Misterul morţii lui Marin Preda, în plină glorie, este alimentat şi de tăcerea vinovată a autorităţilor comuniste care au ţinut „la secret” dosarul, iar după Revoluţie, a interesat mai puţin, preocupaţi de alte priorităţi ale societăţii.

Poet, scriitor, jurnalist, sportiv
(boxer), Cezar Ivănescu (născut la 6 august 1941) a fost un om curajos, onest, vertical, spirit liber, persecutat şi marginalizat în regimul comunist, refuzând categoric să scrie omagii lui Ceauşescu şi ode partidului. În 1960, student fiind la Filologie, la Iaşi, a declarat greva foamei în semn de protest că a fost exmatriculat din facultate în urma citirii în public a unor poeme anticomuniste. În 1986 a făcut iarăşi greva foamei timp de şapte zile întrucât i-a fost interzis Cenaclul „Numele Poetului”. După Revoluţia din decembrie 1989, a rămas acelaşi tip conflictual, luptător îndărjit pentru dreptate şi corectitudine, făcându-şi noi duşmani în rândul literaţilor şi politicienilor pe care i-a criticat aspru îndeosebi în revista „BARICADA”, pe care a înfiinţat-o şi condus-o.
La 14 iunie 1990 a fost bătut crunt de mineri în centrul capitalei iar în 2006 – bătut şi ameninţat în faţa casei sale de trei indivizi, cazul nefiind însă mediatizat. La 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu, membru CNSAS, cu care Cezar Ivănescu era într-o mai veche relaţie de duşmănie, a declarat public că acesta din urmă ar fi făcut poliţie politică în calitate de colaborator al Securităţii.
Această „dezvăluire”, neconfirmată însă prin niciun document oficial, l-a afectat puternic pe Cezar Ivănescu, care, la 4 februarie 2008, într-o cameră din sediul Uniunii Scriitorilor a declarat greva foamei pentru adevăr, cerând conducerii Uniunii să ia atitudine şi să-l susţină pe protestatar. Bunul său prieten, George Canache, povesteşte cum preşedintele Uniunii, prof. Nicolae Manolescu, în prezenţa mai multor apropiaţi, l-a rugat pe Ivănescu să înceteze greva, spunându-i textual „Eşti un poet valoros. Nu trebuie să mori”, promiţându-i că a doua zi va convoca Consiliul Uniunii Scriitorilor pentru a lua poziţie şi a-l susţine, lucru ce de altfel s-a şi întâmplat.
Cu toate că i s-a dat satisfacţie, starea sănătăţii sale s-a şubrezit considerabil, agravându-i-se maladiile de care suferea (cardiopatie ischemică, bronşită tabagică cronică). Pe 21 aprilie 2008, Cezar Ivănescu a fost internat în Clinica particulară Palade din Bacău pentru o operaţie uşoară de hemoroizi. În 22 aprilie a fost operat după ce i s-a făcut anestezie generală (contraindicată în cazul cardiacilor) iar a doua zi au apărut complicaţii care au determinat transferul bolnavului la secţia TERAPIE INTENSIVĂ a Spitalului de Urgenţă Bacău. Aici, boala s-a agravat şi s-a luat decizia trimiterii sale la Bucureşti. În ziua de 24 aprilie 2008 a fost transportat cu ambulanţa la Aeroportul Bacău, unde a fost urcat într-un elicopter SMURD şi adus – intubat – la Spitalul de Urgenţă Floreasca, dar prea târziu, căci în aceeaşi zi a decedat. Familia şi anturajul lui Cezar Ivănescu consideră că moartea poetului a fost provocată, la Bacău, intenţionat sau din culpă medicală, întemeindu-şi suspiciunea şi pe numeroasele ameninţări la care fusese anterior supus, el prevestindu-şi moartea. Cu două săptămâni înainte, înregistrase câteva casete audio în care afirma textual „Vor încerca să mă lichideze fizic”, casetele fiind predate autorităţilor de fiica adoptivă a acestuia, Clara Aruştei.
Dosarul morţii suspecte întocmit de Parchetul Bacău a trenat multă vreme iar raportul medico-legal privind autopsia a fost tergiversat, punându-se chiar şi problema deshumării.
Prin modul cum s-a întâmplat, şi decesul lui Cezar Ivănescu se înscrie în galeria morţilor suspecte, învăluite în mister, neelucidate pe deplin.
Şirul morţilor ciudate, misterioase petrecute în lumea literară poate continua şi cu alte cazuri dubioase, controversate, dar din lipsă de spaţiu ne oprim aici, nu înainte de a aduce un pios omagiu tuturor literaţilor dispăruţi, indiferent de condiţii şi împrejurări, pierderea lor fiind dureroasă şi ireparabilă.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU