Muntele Athos si romanii

Muntele Athos si romanii

În întrega lume ortodoxă se găsesc astăzi numeroase dovezi ale dărniciei pe care domnitorii români au avut-o faţă de vechile Patriarhii ortodoxe şi de mănăstirile de la Muntele Athos, spre care, din secolul al XVII-lea, au început să-şi îndrepte paşii tot mai mulţi pelerini din Ţările Române. Documentele ce se găsesc în bibliotecile mănăstirilor de la Sfântul Munte sunt dovezi ale grijii voievozilor români pentru acestea şi ale bogăţiilor şi proprietăţilor pe care le-au avut cândva vestitele mănăstiri athonite.
Marele academician Virgil Cândea a căutat în bibiotecile acestor mănăstiri documentele dărniciei românilor. Multe dintre dovezile istorice legate de Ţările Române s-au pierdut, dar totuşi, prin cele ce s-au păstrat şi au fost accesibile istoricilor, s-a putut cântări dărnicia domnitorilor faţă de călugării de la Muntele Athos.
Din anul 1600 obiceiul închinărilor mănăstirilor româneşti la Locurile Sfinte, spre ajutorarea ortodocşilor din Imperiul Otoman, a devenit un gest comun tuturor domnitorilor români. Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu au dăruit călugărilor athoniţi sume de bani, au zidit paraclise, au reparat chiliile şi au reînnoit lăcaşurile sfinte care aveau ctitori pe vechii voievozi români. Şerban Cantacuzino a închinat întregului Munte Sfânt mănăstirea sa de la Cotroceni cu toate bunurile şi moşiile sale. Exemplul lui Şerban Cantacuzino a fost imitat de Constantin Brâncoveanu, care l-a egalat şi în unele privinţe l-a depăşit în valorea daniilor sale. Toţi voievozii nostri şi-au arătat bunătatea faţă de monahii athoniţi care îi pomenesc şi astăzi cu evlavie ca binefăcători şi ocrotitori.

Am trecut pentru prima dată prin mănăstirile athonite în urmă cu două decenii. Puţine erau drumurile amenajate dintre mănăstiri, iar cele pietruite nu aveau la un loc mai mult de câţiva kilometri. Puţini erau pelerinii pe care îi puteai întâlni pe cărările prăfuite. Mănăstirea Cutlumuş era în ruină, schelele de pe ziduri dovedind că se lucra la refacerea ei. Într-o situaţie asemănătoare se arăta Mănăstirea Pantelimon, unde se mai găseau doar câţiva călugări în mulţimea de chilii părăginite. Anul trecut am ajuns din nou la Sfântul Munte, unde acum multe erau schimbate. O parte dintre drumuri sunt asfaltate sau betonate, unele mănăstiri sunt în renovare, iar pelerinii pot fi întâlniţi pe toate cărările. Frumoasa Mănăstire Pantelimon, cu impozantele sale clădiri şi imensul turn clopotniţă, a fost renovată şi readusă la frumuseţea cea dintâi. O imagine foarte plăcută ne-o arată schitul românesc Prodromu şi chiliile Schitului Lacu, unde se aud cântările liturgice româneşti.
În toate mănăstirile athonite întâlneşti crâmpeie din istoria românilor şi dovezi ale dărniciei domnitorilor noştrii, care în dragostea lor faţă de Hristos şi faţă de creştinii ortodocşi din Imperiul otoman au oferit mari sume de bani, aur şi argint, pentru ajutorarea şi ocrotirea lor. Deşi multe sunt legăturile românilor cu Sfântul Munte, pe colinele acestuia nu se găseşte nicio mănăstire românească. Care sunt oare daniile, moşiile şi mănăstirile româneşti închinate Muntelui Athos?
La Caries, în capitala Athosului, întâlnim Mănăsirea Cutlumuş, care s-a legat cel mai mult de istoria românilor şi de primii voievozi. Cutlumuşul a primit danii încă din timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), dar adevărata ei înflorire a început cu stareţul Hariton, cel care a refăcut-o cu ajutorul voievodului Vladislav Vlaicu al Ţării Româneşti (1364-1374). Hariton s-a implicat mult în ridicarea Mănăstirii Cutlumuş şi a făcut mai multe călătorii în Ţara Românească pentru a primi ajutoare. Acest stareţ a ţinut o adevărată corespondenţă cu voievodul român, protector al călugărilor români care vieţuiau în mănăstirea athonită. Hariton a ajuns în cele din urmă mitropolit al Ungrovlahiei.
Dar printre ctitorii Cutlumuşului s-au adăugat treptat Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul, Vlad Vintilă, Radu cel Mare şi Neagoe Basarab. Acesta din urmă a ridicat aici biserica Sfântul Nicolae, chilii şi alte construcţii necesare, Mănăstirea Cutlumuş fiind considerată pe atunci „Lavra cea Mare” a Ţării Româneşti.
O serie de domnitori fanarioţi, ca Alexandru Ipsilanti, Ioan Gheorghe Caradja, Mihail Şuţu şi Alexandru Moruzi şi-au legat numele de Cutlumuş. Dar ultima mare danie românească către această mănăstire a fost făcută de moşiereasa Marghioala Procopie Cănuşi, cu ajutorul căreia Cutlumuşul s-a putut reface după incendiul din 1870.

Mănăstirea Zografu s-a bucurat de milele Muşatinilor. Ştefan cel Mare al Moldovei a refăcut aproape integral mănăstirea, iar în anul 1502 voievodul Moldovei a donat acesteia o icoană cu Sfântul Gheorghe şi steagul de luptă al Moldovei, care avea pe o parte zugrăvită icoana Sfântului Gheorghe, iar pe cealaltă parte stema ţării. Domnitorul Radu cel Mare dăruia şi el Mănăstirii Zografu suma de 3000 de aspri anual. La fel au făcut şi domnitorii Neagoe Basarab, Vlad Vintilă, Bogdan al III-lea şi Petru Rareş. Ruxanda, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, a achitat impozitul anual de 100 de galbeni pe care mănăstirea trebuia să-l plătească turcilor şi mai dăruia acesteia şi alte sume importante. Ultimele ajutoare le-au dat mănăstirii domnitorii fanarioţi din secolul al XVIII-lea.
Marea Lavră, mănăstirea cea mai importantă a Muntelui Athos, a avut legături cu domnitorii români încă din timpul lui Vladislav Vlaicu. Ajutoare au fost trimise mănăstirii şi de voievozii Radu cel Mare şi Neagoe Basarab. Domnitorul Ieremia Movilă dăruia anual mănăstirii suma de 6000 de aspri, iar Gavriil Movilă mărea contribuţia financiară la 15.000 de aspri. Marea Lavră a ajuns însă în ruină, egumenul Ioasaf fiind nevoit să vină pentru ajutor în Ţara Românească. Invadată de lăcuste în timpul domniei lui Matei Basarab, egumenul Ioasaf a adus cu el capul Sfântului Mihail Mărtusitorul, care avea puterea de a le alunga. Drept mulţumire domnitorul dăruia mănăstirii athonite două Evanghelii, iar în 1644 un chivot din argint smălţuit, înfăţişând o biserică. Matei Basarab îi mai dăruia locaşului athonit şi o sumă considerabilă de bani, care permitea ridicarea unui paraclis în cinstea Sfântului Mihail. Între timp, voievodul valah a cumpărat de la Marea Lavră bucăţi din moaştele Sfântului Mihail şi ale Sfântului Apostol Filip pe care le-a dăruit Mănăstirii Arnota, ctitoria sa. Episcopul Luca din Cipru al Buzăului a dăruit şi el o frumoasă Evanghelie cu miniaturi.

O perioadă înfloritoare pentru Marea Lavră a fost domnia lui Constatin Brâncoveanu. Acesta şi-a dovedit încă din 1691 dărnicia faţă de mănăstire, atunci când Valahia era invadată de lăcuste. El îi scria egumenului Lavrei rugându-l să-i trimită capul Sfântului Mihail Mărturisitorul pentru a scăpa de ameninţarea lăcustelor. Drept răsplată pentru salvarea recoltelor, domnitorul confirma mănăstirii suma de 6000 de aspri, îmbrăca în argint mâna Sfântului Ioan Gură de Aur şi dăruia pentru moaştele Sfântului Mihail un chivot împodobit „cu mult aur, argint şi cu pietre preţioase, întru tot minunat, ceea ce este o podoabă foarte scumpă şi deosebită în amintirea evlaviei lui”, conform mărturisirilor învăţatului Ioan Comnen. Dar Brâncoveanu nu s-a oprit aici, ci dania sa pentru această mănăstire a fost mărită câţiva ani mai târziu.
În anul 1719, cu ajutorul lui Nicolae Mavrocordat, s-a pictat la Marea Lavră paraclisul Portaitissis, iar un an mai târziu acelaşi domnitor reînnoia vechea danie de 6000 de aspri. Acesta dăruia călugărilor Marii Lavre suma 6000 de aspri în urma aducerii în Ţara Românească, pentru a treia oară, a capului Sfântului Mihail. Suma a fost mărită de domnitorul Matei Ghica, care a dăruit 8000 de aspri. Trei ani mai târziu, la 8 noiembrie 1756, Constantin Racoviţă reînnoia donaţia de 8000 de aspri în urma celei de-a patra aduceri a moaştelor Sfântului Mihail.
Ultimul domnitor care reîntărea vechile danii a fost Scarlat Ghica, în 1768.
La 12 noiembrie 1696, Constantin Brâncoveanu înnoia Mănăstirii Vatoped o danie mai veche din timpul domnitorilor „Şerban Voievod (Cârnul) şi Io Şerban Cantacuzino Voievod, aşijderea şi Domnia mea încă am înoit şi am întărit mila aceasta cu acest hrisov al Domniei mele”. Era vorba de un ajutor de 21.000 de aspri, la care se adăugau 1.000 de aspri destinaţi acoperirii cheltuielilor de drum pentru cei care veneau să ridice banii, demonstrând că ajutorul financiar fusese continuu până la el şi cerea urmaşilor să-i urmeze exemplul. Probabil că prin acest ajutor financiar s-a refăcut mănăstirea, paraclisul Maicii Domnului-Paramithia sau chiliile din nord-vest. Vatopedul a primit şi alte danii de la domnitorii români, pomenind printre ctitori pe Alexandru Lăpuşneanu, care în cea de-a doua domnie (1563-1568) a dăruit acesteia o cupă mare de argint bătută cu solzi de aur şi 300 galbeni anual.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, un schit din Baia de Aramă, ridicat în jurul anului 1703, a fost închinat Mănăstirii Hilandar, mănăstire a ortodocşilor sârbi. Mănăstirea Dohiariu depindea de metoacele şi proprietăţile pe care le avea în Ţara Românească şi de dărnicia lui Şerban Cantacuzino, care a închinat acesteia Mănăstirea Slobozia cu toate moşiile sale. Un hrisov din 1696, dat de Constantin Brâncoveanu, confirma suma de 4000 de aspri acordată acestei mănăstiri, probabil neîntrerupt până la el. Brâncoveanu, urmând exemplul „pomenitului strămoşului domniei mele Matei Basarab”, acela de a fi ctitor la Athos, dăruia mănăstirii un ajutor anual de 8000 de aspri. Hrisovul a fost întărit cu semnăturile „sfatului şi ai credincioşilor săi boiarii”.
Mănăstirea Sfântul Apostol Pavel a primit în decursul secolelor numeroase danii din partea domnitorilor români. Printre binefăcători a fost şi Constantin Brâncoveanu, numele lui fiind trecut în anul 1702 în pomelnicul păstrat la această mănăstire. El a avut grijă de Mănăstirea Jianu care era închinată mănăstirii athonite. Brâncoveanu dăruia mănăstirii, anual, suma de 4000 de piaştri. Chiar şi unii boieri munteni trimiteau mănăstirii sume de bani în fiecare an. Sfântul Constantin Brâncoveanu a făcut, în 1698, o danie de 150 de taleri acestei mănăstiri, la care a construit „…o aripă ieşită în afară, cu chilii, o trapezărie şi o capelă boltită”. O altă inscripţie aminteşte de sprijinul dat mănăstirii de marele principe, unde „… el a făcut mai înalt turnul clădit de Neagoe Basarab, iar la 1708 a zidit paraclisul Sfinţilor Constantin şi Elena”. Pentru multele danii primite din partea domnitorului muntean, călugării athoniţi de la Mănăstirea Sfântul Apostol Pavel i-au pictat pe Brâncoveanu şi Doamna Marica, soţia sa, pe un perete al paraclisului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Familia domnitoare era reprezentată în tabloul votiv ţinând în mâini o clădire cu două etaje, peste care era aşezată o biserică. Probabil călugării athoniţi ştiau că domnitorul muntean avea o mare evlavie pentru Sfinţii Împăraţi.

În urmă cu două decenii şi jumătate am poposit ca pelerin la Mănăstirea Simonpetra, unde prin bunătatea călugărilor am putut răsfoi câteva din cele mai vechi documente şi cărţi din biblioteca mănăstirii, dar şi să admir frumosul tablou al domnitorului Mihai Viteazul aflat în sala de oaspeţi. Între anii 1593-1601, domnitorul valah a ajutat mănăstirea cu sume importante de bani şi i-a trimis ca dar o Evanghelie îmbrăcată în argint şi poleită cu aur. Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti, ctitoria lui Mihai Viteazul, a fost închinată mănăstirii athonite, fapt pentru care călugării simonopetriţi îl socotesc şi astăzi pe domnitorul muntean ca fiind unul dintre ctitori.
Mănăstirea Filotheu a primit ajutoare din partea domnitorilor Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab, Radu Paisie şi Matei Basarab. În 1692, domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu făcea o danie anuală de 3.000 de aspri Mănăstirii Pantocrator. Această mănăstire s-a bucurat în trecut de ajutorul lui Scarlat Calimah, domnul Moldovei, care a zidit din temelie biserica şi chiliile. Pictura bisericii, pe care am putut-o admira anul trecut, este de o frumuseţe rară. Pisania de la intrare îl prezintă pe Scarlat Calimah ca fiind ctitor, iar capul de bour, simbolul heraldic al Moldovei, a fost sculptat în piatră cu data de 1819. Prin aceste danii, prin mănăstirile româneşti închinate, prin darurile şi jertfele românilor a supravieţuit viaţa duhovnicească athonită. Cât aur s-a vărsat oare în vistieriile mănăstirilor athonite din sudoarea ţăranilor români? Pelerinii români pot ajunge cu uşurinţă la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos, ctitorit la 1863, având hramul Sfântului Ioan Botezătorul.
Prodromul este astăzi una dintre cele mai frumoase locaşuri athonite, cu o curte interioară curată, cu chilii renovate şi o încântătoare trapeză plină permanent de numeroşii pelerini. Călugării români au în grija lor şi Schitul Lacu, condus cu înţelepciune de egumenul Ştefan, care stă în fruntea călugărilor pe chipurile cărora viaţa ascetică a lăsat semnele duhovniciei. Pelerinii români care caută liniştea Sfântului Munte au devenit numeroşi în ultimii ani, când multe parohii, sub îndrumarea Patriarhiei Române, au început să organizeze astfel de călătorii duhovniceşti. Experienţa unui pelerinaj athonit este unic în viaţa oricărui credincios, este o experienţă care ne apropie mai mult de Dumnezeu şi de liniştea vieţii monahale.

Pr. conf. dr. CLAUDIU C. COTAN,
Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea „Ovidius” din Constanţa,
Parohia Delea Nouă-Calist, Bucureşti