NICOLAE IORGA – (5 IUNIE 1871 – 27 NOIEMBRIE 1940)

NICOLAE IORGA
5 IUNIE 1871 – 27 NOIEMBRIE 1940

SCRIITOR TOTAL, SAVANT DE RENUME EUROPEAN,
CREATORUL ISTORIEI CULTURALE ROMÂNEŞTI

În aceste tumultuoase decenii de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul celui de al XXI-lea, poporul nostru trăieşte o dramă cumplită, evocatoare a celei asemenea petrecute cu un secol în urmă. În miezul fierbinte al evenimentelor de atunci se afla Nicolae Iorga, o uriaşă personalitate a istoriei, literaturii şi culturii noastre naţionale, o mare mândrie a acestui neam din al cărui rug s-a înălţat savantul creator al unei opere imense: 1003 volume tipărite, 12.755 articole şi studii, 4963 recenzii.
Nu ştiu o altă personalitate care îl poate egala sau să-i stea alături cu un număr strivitor de mare de volume.
Alexandru Dimitrie Xenopol (1877-1920, academician, istoric, filosof, economist, sociolog), referindu-se la opera lui N. Iorga, afirma: „… te întrebi cu înminunare cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”.
În cultura europeană este cunoscut numele spaniolului renascentist Lope de Vega, care şi-a uimit contemporanii şi urmaşii cu imensa lui creaţie: 300 de sonete, 1800 de piese de teatru, 3 romane, 9 epopei şi 3 poeme didactice. Scria cincisprezece versuri pe minut, viteză atinsă în epoca tocului cu peniţă sau doar a penei. Dar cum/când va fi scris N. Iorga zecile de mii de pagini, dacă ne gândim că a desfăşurat o multitudine de activităţi şi preocupări în varii domenii.

Nicolae Iorga s-a născut la 5 iunie 1871, la Botoşani, în familia avocatului Nicu Iorga şi a Zulniei Arghiropol, nepoată de soră a cronicarului Manolachi Drăghici. N. Iorga a dovedit o înzestrare nativă genială, fiind un copil minune. A învăţat singur să scrie şi să citească, a urmat şcoala primară şi gimnazială la Botoşani (Colegiul Laurian) şi liceul la Iaşi (Liceul Naţional), absolvit în 1888. Într-un singur an – 1889 – a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi cu „Magna cum laude”. Şi-a continuat studiile la Paris cu o bursă obţinută cu sprijinul lui Al. Odobescu. Din aprilie 1890 devine, prin concurs, titularul catedrei de latină de la liceul din Ploieşti. De atunci începe strălucita carieră didactică de 50 de ani a lui N. Iorga.
De la sfârşitul anului 1889 datează legătura cu fiica lui Vasile Tasu, Maria, cu care se căsătoreşte în aprilie 1890. Tot în 1890 călătoreşte în Italia, la Veneţia, oraş care-l va impresiona profund, căci scrie complexe pagini de călătorie, făcând precizări referitoare la tot ce vede.
1890 este şi anul debutului ca istoric şi critic literar. În această ipostază a fost adeptul principiului că arta are o funcţie socială; opera literară trebuie împărţită cu marele public. În octombrie 1890 pleacă la Paris cu bursa „Nicolescu”, acordată pentru a studia filologia clasică (în aprilie obţinuse concediu de la catedra din Ploieşti pe timp de patru ani). Schimbă filologia cu istoria, schimb cu care este de acord şi ministerul român. A rămas la Paris până la începutul lui 1893, timp în care a studiat imens, obţinând astfel doctoratul.
După obţinerea acestuia se dedică depistării arhivelor europene cu privire la trecutul neamului său. Până în martie 1894 se afundă în arhivele şi bibliotecile italiene şi germane în care descoperă materiale ce se referă la istoria românilor. Apoi vine la Bucureşti, pentru că la Universitate se desfăşura concursul pentru ocuparea catedrei de istorie universală.
În mai 1893 îi apare primul volum de versuri, „Poezii”. În urma concursului pentru obţinerea catedrei de istorie universală, este numit suplinitor al acesteia; concursul se repetă peste un an şi Nicolae Iorga este numit „profesor provizor”, dar va rămâne 46 de ani la această catedră.
Din aprilie 1897, la propunerea lui Kalinderu, devine membru corespondent al Academiei Române.
În 1911, după mulţi ani de trudă şi, mai ales, de recunoaştere a marilor lui merite în domeniul cercetării istoriei şi adunării de documente, este primit în Academie ca membru plin, după o luptă acerbă dusă de Iorga şi susţinătorii săi cu adversarii pe care i-a înfrânt prin uriaşele volume de documente adunate în timp. Publică volumele X şi XI din colecţia „Hurmuzaki”, al doilea cuprinzând „Acte din secolul al XVI-lea (1517- 1612) relative mai ales la domnia lui Petre Şchiopul”.
Tot din aceeaşi perioadă (după 1897) datează preocupările referitoare la „Istoria Imperiului Otoman”, precum şi cele din domeniul filologiei, declanşate de descoperirea unei gramatici româneşti (din 1770) la Gottingen. Amintim că prima gramatică a limbii române a fost scrisă de Ion Heliade Rădulescu în 1828.
În toamna anului 1900 Nicolae Iorga se desparte de Maria Tasu şi se căsătoreşte cu Ecaterina Bogdan în februarie 1901. Din cele două căsătorii a avut unsprezece copii. Nicolae Iorga a fost şi un aprig jurnalist de opinie care a publicat în revistele „Contemporanul”, „Era nouă”, „Revista nouă” (a lui B. P. Hasdeu), „România jună”. A fost principalul ideolog al revistei „Sămănătorul”, apărută la 2 decembrie 1901, având ca directori-fondatori pe Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Din 1905, conducerea revistei a fost preluată N. Iorga, care pledează pentru fondul naţional, răspândirea culturii la toate nivelurile societăţii, respingând modernismul, mai ales sub latura în care se cerea ca literatura să ilustreze oraşul, considerat de sămănătorişti un loc al pierzaniei (în sensul depărtării de tradiţii, obiceiuri, limbă, acel specific al sufletului păstrat cu sfinţenie de satul ancestral).
Nicolae Iorga a făcut din revista „Sămănătorul” o adevărată tribună pentru un program literar distinct, urmat şi la alte reviste întemeiate de el: „Neamul românesc”, „Floarea darurilor”, „Neamul românesc literar şi pentru popor”, „Drum drept”, „Cuget clar” ş. a.
Recunoscut pe plan mondial pentru valoarea sa de istoric (unul dintre cei mai mari din toate timpurile), Nicolae Iorga redactează, pentru colecţia „Istoria statelor europene”, „Geschichte de Rumanischen Volkes im Rahmen seiner Staats bildungen” (1905), „The Byzantin empire” (Londra – 1907) şi „Geschichte des Osmanischen Reiches” (Gotha, 1908). A scris şi a publicat într-un ritm extrem de susţinut şapte cărţi în 1905, 33 în 1910, 29 în 1912 şi 300 între 1920-1940. A fost „Doctor honoris causa” al mai multor univeristăţi (Genova, Oxford, Sorbona, Lyon, Roma, Bratislava, Wilno) şi membru al Academiilor franceză, persană, poloneză, chiliană, iugoslavă etc.
Anii 1904-1906 au fost extrem de tensionaţi, deoarece Nicolae Iorga, aprigul apărător al cauzei ţăranului şi luptător pentru ridicarea lui prin cultură, a întâmpinat rezistenţa boierimii şi „coconetului” amatori de „cultură” franceză. Poziţia lui curajoasă, afirmată deschis, sus şi tare împotriva străinilor, i-a adus (în 1940) moartea. În 1906 (16 martie) pune la Iaşi bazele organizaţiei „Frăţia bunilor români” care avea în program: apărarea şi sprijinirea limbii, literaturii şi intereselor celor mai înalte ale poporului; grija, iubirea şi recunoştinţa faţă de ţărănimea muncitoare, partea cea mai însemnată, mai harnică şi mai curată din poporul român; alcătuirea unui program cultural bazat pe biblioteci populare, conferinţe, tipărituri cu scopul de a lumina poporul şi de a-l ajuta în nenorocirile ce îl pot atinge; alcătuirea unui plan activitate pentru moralizarea vieţii politice, pentru înlăturarea corupţiei.
În 10 mai 1906, Nicolae Iorga scoate ziarul „Neamul Românesc”, ce continuă în alt plan ideologia sămănătoristă. Iorga afirma cu un curaj uimitor: „am predicat unirea tuturor românilor într-un crez de cultură, muncă şi cinste”, ceea ce i-a atras eticheta de instigator al maselor împotriva bogaţilor şi politicienilor.
În primăvara anului 1907 a ajuns la Văleni în căutarea unui loc liniştit de creaţie; a cumpărat o casă, iar în 1908 şi-a construit o tipografie în care tipărea „Neamul Românesc”. La inaugurarea imprimeriei, Iorga a declarat: „ţara se ţine şi se clădeşte prin fierul muncii, care se găseşte jos”. O iniţiativă a lui Nicolae Iorga, înălţarea unei statui a lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, la Iaşi a stârnit un entuziasm uriaş în rândul poporului care a donat banii necesari.
Statuia a fost dezvelită la 27 mai 1912.

Uriaşa lui putere de muncă s-a consumat în cariera de profesor universitar, în calitatea de academician, cea de conferenţiar, de poet, dramaturg, de istoric, memorialist, jurnalist, cercetător, deschizător de drumuri în mai multe domenii. Numai între 1900 şi 1918 a publicat 427 de cărţi. Tot în anul 1921 îşi deschide cursul la Sorbona şi înfiinţează „Şcoala română” de la Fonteney-aux-Roses, lângă Paris.
În 1923 a luat fiinţă ”Fundaţia Iorga”, pentru care donează casa şi biblioteca sa din Bucureşti. În 1924 organizează şi conduce primul congres de bizantinologie care are loc în capitala ţării noastre. Între 1926-1928 apar la Paris cele patru volume ale monumentalei opere „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité”. În 1929 devine rector al Universităţii din Bucureşti, după ce, cu doi ani înainte, fusese numit decan al Facultăţii de Litere.
În acelaşi an, tipăreşte în volum prelegerile universitare sub titlul: „Istoria literaturii române. Introducere sintetică”. Între 1931-1932 este preşedinte al Consiliului de Miniştri, interval temporal în care începe să-şi publice „Memoriile”. Între 1933-1934 ia atitudine fermă împotriva pericolului fascist, a expansionismului german şi a ascensiunii Gărzii de Fier.
În anul 1934 apar câteva opere fundamentale: „O viaţă de om, aşa cum a fost”, „Istoria literaturii româneşti contemporane”, „Oamenii care au fost”, „Histoire de la vie byzantine”. În 1935 ţine circa 180 de conferinţe în ţară şi în străinătate şi publică „Istoria lui Mihai Viteazul” şi „Locul românilor în istoria universală” (în franceză).
După Dictatul de la Viena, atmosfera se înăspreşte, libertăţile democratice sunt abolite, astfel că, în semn de protest, Nicolae Iorga suspendă apariţia ziarului său, „Neamul Românesc”. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 avariază grav casa de la Vălenii de Munte. Împreună cu doamna Iorga, recuperează uriaşul material documentar şi se mută la Sinaia, unde continuă „Istoriologia umană” şi de unde, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, este ridicat de legionari şi asasinat cu ferocitate în aceeaşi noapte. Aşa s-a stins cea mai vie flacără de energie românească şi cea mai mare forţă de creaţie a poporului său, „academicianul tuturor academicienilor”, „doctor al tuturor universităţilor”, cum l-a numit Barbu Theodorescu, biograful şi fostul său secretar.

FLOAREA NECŞOIU