NICOLAE LABIS – Buzduganul unei generaţii

NICOLAE LABIS
(2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956)
– Buzduganul unei generaţii –

„Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin.
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărână
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămâne o amintire frumoasă…

Aceasta este ultima poezie pe care Nicolae Labiş a dictat-o lui Aurel Covaci, pe patul de spital, la câteva ore de la tragicul accident de tramvai petrecut în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, care îi va aduce sfârşitul în noaptea de 21 spre 22 decembrie.
Numele lui a rămas în conştiinţa şi inima noastră „o amintire frumoasă”, căci poeziile lui vor străbate timpul cât va dăinui limba română şi neamul la a cărui înveşnicire a contribuit şi „adolescentul” liricii româneşti de la mijlocul secolului al XX-lea.
Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935 în casa învăţătorilor Eugen şi Profira Labiş, născută Luca, în satul Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava. A copilărit în satul natal, în care a urmat şi şcoala primară sub îndrumarea mamei sale. Încă din acei ani compunea poezii şi poveşti, dovadă a înzestrării native ce se va exprima plenar în cei 21 de ani ai vieţii sale. În timpul războiului, tatăl este pe front iar familia se refugiază în sudul ţării, apoi se stabileşte definitiv în comuna Mălini, din judeţul Suceava.
Între anii 1947-1951 urmează cursurile liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, continuat la Iaşi. În timpul studiilor liceale conduce un cenaclu literar (avea 13 ani). La 15 ani participă la o consfătuire a tinerilor scriitori moldoveni ţinută la Iaşi. Această activitate literară îl recomandă pentru Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti, pe care o frecventează între 1952-1954.
În 1950 debutează în ziarul „Zorii noi” din Suceava, dar adevăratul său debut se consideră cel din 1951, în revista „Viaţa românească”, cu poezia „Gazeta de stradă”. Debutul său editorial s-a produs în 1956 cu volumul „Primele iubiri”. Anii 1954-1956 au fost cei mai fertili; acum a pregătit volumul „Lupta cu inerţia”, care a apărut postum (1958). În acelaşi an – 1956 publică poemul pentru copii „Puiul de cerb”. Postum apar mai multe volume care adună opera sa neterminată. Se remarcă „Opera Magna“ – Editura Lidana din Suceava – 2013 și Adenda „Poezii inedite“ (ambele volume publicate la Editura Lidana) care însumează peste 1500 de pagini.
După absolvirea Școlii de literatură „Mihai Eminescu“ devine redactor la „Contemporanul”, apoi la „Gazeta literară”. S-a înscris la Facultatea de Filologie din Bucureşti, pe care a abandonat-o după un semestru în 1954. Până la tragicul accident care i-a curmat viaţa, a continuat să publice susţinut în majoritatea revistelor literare ale timpului.
Referinţe critice despre creaţia lui Nicolae Labiş au semnat Gh. Tomozei, Petru Poantă, Al. Piru, Lucian Raicu, Alex Ştefănescu, Răzvan Voncu şi alţii. Dintre poeţii noştri doar D. Iacobescu a murit mai tânăr, la 20 de ani; a fost deplâns fără contenire sfârşitul prematur al unor poeţi ca Panait Cerna (1881-1913), Cezar Iuliu Săvescu (1866-1903), Ştefan Petică (1877-1904), Al. Mateevici (1888-1917).
Gheorghe Tomozei îl prezintă astfel: „Avea o înfăţişare de ţăran sănătos, cu picioarele bine împlântate în pământ, mereu gata de glume ca un năzdrăvan erou din Creangă, cu un chip de timpuriu împodobit de o mustaţă cu pretenţii zaporojene, cu ochii vii, licărind neastâmpărat şi un glas copilăreşte îngroşat pentru a dobândi un spor de gravitate!”.
Un portret emoționant îi face și Geo Bogza: „Avea ceva de miel şi de ied şi de mânz, într-o primăvară pe o pajişte verde, când în aceste vietăţi miracolul vieţii reizbucneşte cu atâta graţie încât îţi vine să le mângâi, să le iei în braţe şi să le săruţi pe botul moale şi umed în care se adună şi e palpabil misterul materiei însufleţite, al universului uriaş şi bătrân, începând să respire şi să devină fragil şi gingaş.
Avea ceva de fir de iarbă care în timp ce în jur uriaşe forţe se reunesc, creşte firesc şi simplu şi fără teamă…”.
Dacă în plan social copilăria i-a fost chinuită de mari evenimente precum războiul şi fenomene naturale teribile – seceta, în plan familial este sigur că anii aceia i-au fost îmbogăţiţi de contactul cu munţii, apele, cerul, stelele, codrul cu păsările şi cerbii care i-au încântat sufletul, elemente ce au devenit părţi constituente ale „lumii sufletului”, intim integrate propriei structuri creatoare:
„Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu,
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi către el privirile-şi ţintesc
În codrul nesfârşit de coame brune
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mişcătoare;
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.
Azi sunt îndrăgostit.
E un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu”
(Primele iubiri).

Minunăţiilor cerului şi meleagurilor natale s-au adăugat chipuri de neuitat – bunica şi mama, precum şi satul cu veşnicia lui, tradiţii, limbă, obiceiuri, istoria rămasă vie în amintirea tuturor celor trăite pe pământurile sfinţite de Dumnezeu.
Asemenea lui Tudor Arghezi (şi, de fapt, tuturor marilor noştri scriitori), poetul este convins că are menirea să ducă mai departe, în noi întruchipări, idei, aspiraţii, gândurile înaintaşilor.
„Şi bătrânii din sat când muriră,/Toate iubirile moştenite mi-au dat”, afirmă în poezia „Începutul”, recunoscându-se ca fiind o za din lungul lanţ al creatorilor datori să-şi justifice menirea prin creaţie. Nicolae Labiş nu a fost un meşteşugar al poeziei, căci el nu a ales poezia ca pe o condiţie etică posibilă, el a fost ales de muze să creeze poezie, s-a născut poet. El nu s-a putut altfel exprima decât cu mijloacele poeziei adevărate în substanţa căreia s-au topit/contopit într-o stranie alcătuire duritatea cu suavitatea, ura cu dragostea, viziunile grandioase cu cele miniaturale, armonia polifonică împletindu-se cu sunetul solitar, un univers într-o continuă curgere sau rostogolire, o perpetuă schimbare ceţi taie respiraţia prin surpriză, prin nou, mai ales luând în considerare vârsta la care a creat. A fost, după propria-i mărturisire, „un cântec” – „Eu nu mai sunt. E un cântec tot ce sunt”. Întreaga lume a literaturii a recunoscut în Nicolae Labiş încă un gen zămislit/născut din neamul nostru, evocând zecile de nume de mari creatori: Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu (şi, de ce nu, fiica sa – Iulia Hasdeu), Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade şi atâţia alţii cu care ne mândrim, deoarece cu creaţia lor au contribuit la sporirea zestrei spirituale a Planetei.
După moartea sa, care a îndurerat pe toţi iubitorii de poezie, mulţi critici literari (şi nu numai) au lansat o serie de supoziţii sub semnul lui DACĂ, teribila condiţie care cade în faţa implacabilului. Creaţia lui Labiş trebuie receptată / înţeleasă / explicată / acceptată aşa cum ne-a lăsat-o, căci este ceea ce este, ci nu ce ar fi fost dacă…
Este cântecul acelei vârste, ci nu al alteia, de aceea are prospeţimea, gingăşia, sinceritatea ce ne copleşesc: este lirismul graţie căruia poezia românească a acelor decenii şi-a regăsit făgaşul. Inefabilul copilăriei/adolescenţei atinse de grele suferinţe, totul exprimat în chintesenţa geografiei spirituale a poporului român, izvorâtă din peisajul specific acestor meleaguri locuite de la începuturile lumii, capătă expresia poetică impresionantă, curgând din genialitatea nativă: „Bătăile versului am prins a deprinde / Nu din cărţi, ci din horă, din danţ / Rimele din bocete şi colinde / Din doinele seara cântate pe şanţ” (Începutul).
Imaginea copilăriei, nu foarte îndepărtată, apare astfel în ciclul „Primele iubiri”:
„Chiar de-a crescut sub aripile foamei
Şi-au îngrozit-o bombele-n război,
Mozaicată-n vesele stridenţe,
Copilăria mea era în toi.
Erau tristeţi sensibile, dar scurte,
Punctate de naive bucurii,
Era beţia râsului, deplină,
În jocurile noastre de copii
……………………………………
Sălăşluia în noi o altă lume,
……………………………..
O lume populată de imagini
Fantastice, cu ameţitor parfum…”.

Cu minunata / Dumnezeiasca putere de a uita a adolescenţei şi mirificul elan al vârstei, prins în vârtejul zorilor noului ce se construia după cumplita secetă şi tragedia războiului, poetul crede cu întreaga sa fiinţa într-o altă lume:
„Trăim în miezul unui ev aprins
Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă
Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi
În flăcările noastre se destramă”, afirmă cu entuziasm în poezia „Viitorul”, pentru că voia să zguduie lumea din inerţie şi o face în creaţiile ce au apărut chiar sub titlul: „Lupta cu inerţia”.
Un alt ciclu liric s-a intitulat „Sadoveniene”, catrene cu ritm şi rimă dispuse în fraze a căror muzicalitate nu scapă ochiului şi urechii. Iată strofele inspirate de schiţa „Un om năcăjit”: „În jurul lui pădurea vuia ameţitoare şi gâzele prin ierburi foşneau adormitor.
Plângea mioara
albă cu plânsete amare
şi, tristă, şchiopăta de
un picior. O mângâia
copilul cu ochii şi cu
gândul, pe când murea
mioara bolnavă, pe
nisip. O tragică baladă
cânta prin ramuri vântul,
o Mioriţă-ntoarsă
în alt chip”. „Ceahlăul
prozei româneşti”,
cum a fost numit Mihail Sadoveanu, apare astfel: „E-n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle şi plini de-nseninări, o albă înflorire de vişini în livadă, minunea licăririi unei zări” (superbă strofă; o împletire de metafore, antiteze, oximoron, epitet).
Pe „Copilul teribil al simbolismului francez”, Arthur Rimbaud, a cărui carieră de creator a durat de la 16 la 20 de ani, îl numeşte „încâlcit ştrengar”; lui François Villon îi zice „pitic cu zâmbet tragic”, dovadă că le cunoştea viaţa, opera, caracterul.
Zguduitoare este „Mioriţa”, poezia în care omagiază cea mai mare realizare poetică a neamului nostru: „Inima mi-o stinge şi-mi pătrunde-n sânge / Acest cântec dureros şi drag”.
Este sigur că citise şi îndrăgise frumoasa noastră creaţie folclorică admirând eroii populari ai baladelor şi legendelor pentru talent. Pe meşterul Manole, ziditor al unui lăcaş unic în lume, Mănăstirea Curtea de Argeş, îl consideră „Prometeu român”, al cărui nume este auzit de veacuri (500 de ani) în susurul apei:
„Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă, fără uitare, fără somn”.
Ne doare şi azi plecarea lui timpurie, dar îi citim şi recitim cu emoţie şi admiraţie versurile din care învăţăm să iubim, chiar cu patimă, tot ce este frumos:
„Mă bucur când moare o stea în înalt,
Mă bucură tainic oricare apus
Şi-aprinsă, oricare roire de soare” – tremurări ale
sufletului care trăieşte clipa: „Bucurie” se numeşte această sinceră şi tulburătoare mărturisire, căreia i se adaugă alta
„Am iubit iubirea pură / Şi în inimă arsură / Floare roşie pe gură”.
Când împlinise 20 de ani, avea un cod moral bine structurat: „Sunt douăzeci de ani şi încă unul…/ N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii”.
Nu există poezie scrisă de Nicolae Labiş care să nu atingă o coardă a sufletului prin ineditul figurilor de stil, al imaginilor artistice, al muzicalităţii prozodice, al încărcăturii de stări exprimate sincer, atât de sincer. Capodopera sa rămâne poemul „Moartea căprioarei”, publicat în toamna anului 1954 – o poveste dramatică, sfâşietoare, ce marchează maturizarea copilului prin brutala smulgere din universul basmului şi căderea în dramele existenţiale. Din cauza secetei, a foamei şi bolilor tatăl este nevoit să ucidă, în ciuda legilor, o căprioară, spre a salva viaţa membrilor familiei.
Copilul, care asistă la sacrificarea gingaşei făpturi, suferă atât de mult, căci nu murise un animal, ci mitul „cu fata prefăcută-n căprioară”. Această frumoasă jertfă salvează viaţa omului: „Mănânc şi plâng! Mănânc!!!”.
Există în acest poem o stare de o uimitoare simplitate, speranţă şi disperare, dorinţa ca „puşca tatei să dea greş” şi necruţătoarea sete, respectul faţă de viaţă şi necesitatea sacrificării acelei fiinţe atât de nevinovate:
„Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!”
În spaţiul de care dispunem este imposibil să facem o prezentare exhaustivă a creaţiei lui Nicolae Labiş, de aceea sugerăm tuturor închipuiţilor ce se cred poeţi să citească adevărata poezie. Tudor Vianu îl caracteriza astfel pe genialul adolescent al literaturii noastre: „A fost nu numai un poet al ţării lui, al naturii şi al tradiţiilor ei, al timpului revoluţionar prin care a trecut, al primelor iubiri. A fost o conştiinţă!”.
După cum afirma G. Călinescu, „Timpul va da, probabil, acestui meteor o sclipire şi mai profundă”.
Sclipirea şi-a dat-o el însuşi. Datoria noastră faţă de el este de a ne uimi şi de a ne emoţiona în faţa nemuritoarei lui sclipiri!

FLOAREA NECŞOIU