O HIPERBOLĂ

O HIPERBOLĂ

În sens matematic, hiperbola reprezintă o curbă în care locul geometric al punctelor dintr-un plan, unde diferenţa dintre două puncte fixe, numite focare, este constantă. Cam complicată această minimă demonstraţie. Dar ca figură de stil?
Ar reprezenta folosirea unor expresii şi imagini exagerate spre a reda într-un mod plastic o idee, impresionând ţinta propusă. Una din consecinţele acestei din urmă interpretări are în prim plan satira. Ea, satira, surprinde printr-o lupă concretă o sumedenie de atitudini adesea reprobabile.
Alte sensuri (pentru că româneasca noastră permite) ar fi în domeniul retoric – de a mări ori micşora realitatea lucrurilor – ori a exagera ceva spre a produce impresie. Dar „Hiperboloidul inginerului Garin”, autor Alexei Nikolaevici Tolstoi, roman S.F. apărut în anul 1927? Pe scurt, fizicianul rus Piotr Garin inventează un nou tip de armă, un fel de laser ucigaş (pe atunci nu exista noţiunea de laser) spre a distruge orice fel de construcţii întâlnite. Ca orice „iniţiativă” de a distruge ceva, se termină şi acest demers într-un fel de derizoriu.
Asamblând aceste noţiuni, precum şi finalitatea lor, nu poate fi generată decât o singură concluzie, că hiperbola poate caracteriza într-un anume fel un mod convulsionat al vieţii noastre cotidiene, nicidecum o îndreptare spre asceză.
 

Un popor fabulos, situat în nordul Eladei (acum populat cu vlahi), diferit de cei apropiaţi lor şi care trăiau, se spune, o mie de ani. Sciţii erau cei ce trimiteau daruri prin hiperboreeni spre sanctuarele sacre, aceştia din urmă locuind la nord de Dunăre. Lăsând istoria mai mult ori mai puţin îndepărtată, noţiunea de „hiper” ne domină zilnic, o avem în subconştientul nostru ca fiind o primă treaptă de comparaţie faţă de mega, giga, terra…
În jurul nostru se petrec drame care pot fi trecute la capitolul de matematică politică. Astfel, în
Ucraina cea însângerată, cu un Preşedinte vorbitor de română, cu o populaţie de 48,5 milioane de locuitori (locul 29 în lume) potrivit recensământului, această „Rusie Mică” a trimis la Lugansk ca să apere aeroportul, vital pentru regiunea estică a ţării, câteva sute de ostaşi.
Aeroportul a fost apărat faţă de o uriaşă invazie armată pestriţă de sorginte rusă, de circa 300 de români.
Au murit până la unul apărând acest punct strategic, devenind, din cauza luptelor, o ruină. Filmul cu cei 300 de spartani, conduşi de Leonidas, care s-au înfruntat cu o armată persană copleşitoare, poate reprezenta un arc peste timp ca raport de forţe, nu şi ca ţinte. Proporţiile între forţa rusă, cu acele cozi de topor, şi cei trei sute de români ucraineni, faţă de forţa antică, este de-a dreptul, cea de-a doua palidă.
De ce armata ucraineană nu a fost capabilă să îi „extragă” pe aceşti eroi, de ce nu sunt sub nicio formă evidenţiaţi, de ce se aşterne o tăcere inexplicabilă asupra trimiterii pe linia întâi a minorităţilor şi nu a celor care se erijează în majoritari şi care stau ceva mai în spate?

Şi în Afganistan ruşii trimiteau pe linia întâi basarabeni (moldoveni), adică români; mujahedinii, după ce le tăiau capul şi îl reţineau ca trofeu, trimiteau trupurile în Basarabia.
Iată, au trecut 30 de ani de la accidentul atomic de la Cernobâl, unde au fost „mobilizați“ sub termenul generic de „lichidatori“ peste 3500 de moldoveni; peste 600 au murit iar ceilalți au rămas cu sechele pentru tot restul vieții.
La noi, în toate războaiele, pe front nu au luptat minoritari.
Pentru că, între timp, aceştia, faţă de proporţia românilor, au crescut semnificativ, este cazul să se pună şi această problemă. Nu care cumva, la un conflict probabil, minoritarii să părăsească instantaneu această ţară. Că dacă nu se mai fac încorporări, deoarece armata nu mai e obligatorie, nu se poate comensura calitatea ori componenţa unei armate pe picior de război, analizată acum pe timp de pace. Oare votanţii din noiembrie 2014, cu un rol benefic pe plan politic, cât şi pe plan economic, într-o situaţie stresantă pentru România, ei care acum reprezintă circa 4 milioane de suflete active, îşi vor pune şi pieptul lor în faţa gloanţelor spre a apăra acest pământ milenar? Presupun că o bună parte din ei o vor şi face, este deocamdată o presupunere.
Alte seminţii de pe la noi cam cum îşi conservă identitatea, iar noi, majoritarii, stimulăm acest lucru în multiculturalismul nostru naiv balcanic?
Alţii ce mai fac? Sârbii, prietenii noştri din vest, nici nu concep o dezvoltare ideologico-culturală a minorităţii române de la ei.
Acum, cu o ţară mult mai mică, dominată tehnico-militar de Rusia, mentalul conducătorilor ei, foarte vigilenţi de altfel, nu concepe ca pe „teritoriul lor” să fie alte seminţii, să vorbească – trăiască – slujească într-o altă dimensiune etnică decât cea sârbă. Dezagregarea micro-imperiului iugoslav a fost dureroasă pentru sârbi. Infatuarea, lipsa de viziune a conducătorilor lor, statutul lor că au sub sceptru o zonă cuprinsă între Marea Adriatică şi celelalte ţări din jur, cu graniţe stabile şi că ei pot face ce vor în interiorul acelei structuri anacronice au dus la spargerea acelei ţări. Noi, românii, nu avem nicio vină, aceasta le revine doar lor. Dar ce au cu românaşii noştri, care doar acasă pot vorbi limba maternă? „Priatili” noştri bulgari, după schimbul de populaţii din 1940 prin tratatul de la Craiova și cedarea Cadrilaterului, din datele oficiale, 100.000 de români au fost obligaţi să-şi părăsească gospodăriile din Cadrilater şi 61.000 de bulgari din Dobrogea au ocupat gospodăriile celor plecaţi. Ion Antonescu, semnând acel document, a ratificat o purificare etnică. A fost forţat de o sumedenie de împrejurări. Numai că bulgarii, de fapt, au „scăpat” de armeni, evrei, evident şi români, care îi încurcau în afacerile lor, iar ei au luat bulgari. Şi când mă gândesc că la sfârşitul lui ’89 aveam masate trupe, evident „frăţeşti”, care să ocupe Dobrogea şi să facă plajă în Decembrie pe litoralul românesc! Dar „vlahii” care au mai rămas pe la ei, vreo 100.000 ori mai mulţi, de fapt, nici nu există. Dar ai lor, rămaşi pe aici, îşi manifestă din plin tradiţiile, portul, graiul, că noi considerăm că aşa e normal; ei nu la ei. Comunitatea greacă din Constanţa, care numără peste 3000 de persoane, a sărbătorit într-un spaţiu public (Piaţă) Ziua Naţională a Greciei (25 martie), când au scăpat de stăpânirea otomană. Aş adăuga, după 500 ani de ocupaţie.
Pe 15 martie – Ziua Maghiarilor de pretutindeni. Vin în oraşele cu prezenţă maghiară mii de maghiari, poate peste o sută de mii, nu numai de la noi, dar şi din Ungaria sau din alte părţi ale lumii. Ba vin, în format privat, membri ai guvernului, Preşedintele ori primul ministru ungar.

Şi iar România devine un model de toleranţă, în consens perfect cu liniile directoare aferente ale Uniunii Europene. Noi le respectăm sincer şi dezinteresat.
Dar cei dimprejurul nostru oare cum le respectă? Pe media nu vedem niciun fel de reflex, nicio menţiune; oare de ce minorităţile româneşti de peste graniţele noastre şi mai departe sunt „mute”?
Comisarii europeni ar trebui neîndoios să se ocupe şi de această problemă, iar dacă nu o fac, de ce sunt puşi în aceste funcţii?
Aici poate ne ajută matematica, hiperbola din titlu. Ar trebui ca diferenţa dintre două state membre ale U. E. (ca focare de civilizaţie, linişte şi pace socială!!) să fie constantă. Că doar aşa ne învaţă această magnifică ştiinţă exactă.
Exact NU! Noi, românii, facem parte dintr-o altă structură matematică, fie lemniscata lui Bernoulli (ca transformata inversă a unei hiperbole), fie cisoida lui Diocles.
E oare corect?

FLORIAN LAURENŢIU STOICA