PACEA DE LA ADRIANOPOL

PACEA DE LA ADRIANOPOL

Asasinarea lui Tudor şi invadarea Ţărilor Române de oştirea otomană în mai 1821 a însemnat sfârşitul revoluţiei pandurilor împotriva abuzurilor fanariote şi boiereşti. În urma Protocolului de la Berlin (martie 1822), Poarta a fost obligată de puterile europene să asculte dorinţele locuitorilor Principatelor Române. Delegaţiile boierilor munteni şi moldoveni au prezentat în aprilie 1822 cerinţele ţării: înlocuirea Domnilor fanarioți cu Domni pământeni, desfiinţarea kazalelor (raialelor) de pe malul stâng al Dunării, libertatea comerţului şi desfiinţarea monopolului politic şi economic otoman, excluderea grecilor din administraţia civilă şi ecleziastică.
În mod surprinzător, Poarta a acceptat cererea de restabilire a domniilor autohtone şi în iulie 1822 au fost numiţi hospodarii Grigore Dimitrie Ghica (al IV-lea) în Muntenia şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.
Ocupaţia otomană în Ţările Române, începută în mai 1821, a durat până în septembrie 1822, când şi-au început domniile noii administratori ai ţării. Retragerea oştirii otomane în Sudul Dunării nu a fost completă. O însemnată forţă a acesteia a fost relocată în diverse garnizoane pe teritoriul românesc, nu sub comanda noilor principi, ci sub comanda paşalelor din Sudul Dunării, din cetăţile Silistra, Giurgiu, Vidin. În urma protestelor Rusiei, în 1824, mare parte a forţelor otomane rămase în ţară a plecat, rămânând totuşi câteva sute de oşteni ca apărători ai Domnilor şi ca supraveghetori totodată.
Rusia a mai protestat, cerând restabilirea regimului politic dinainte de 1821, adică revenirea la fanarioţi, însă, cu timpul, şi-a reconsiderat atitudinea, deoarece influenţa ei în Principate era mult mai mare asupra pământenilor decât a grecilor venetici.
Remarcabil este faptul că Poarta a admis ca administrarea mânăstirilor închinate să fie realizată de Români, lipsindu-i pe greci de uriaşe beneficii (hotărâre revocată în 1827 sub influenţa rusească, însă realizată în 1863 de Alexandru Ioan Cuza prin secularizare). În cele două ţări româneşti au existat încercări de modernizare şi chiar de democratizare. Grigore al IV-lea Ghica a iniţiat crearea unui Regulament Administrativ în 1822, prin care se precizau obligaţiile boierilor din aparatul de stat. Ioniţă Sandu Sturdza a dispus regulamente pentru funcţionarea Divanului şi a tribunalelor şi a fost obligat să sancţioneze în 1827 Anaforaua pentru pronomiile (privilegiile) Moldovei prin care marea boierime îşi consolida poziţia dominantă. Boierul moldovean Ionică Tăutul a elaborat în 1822 chiar un proiect de Constituţie, numit Constituţie (memoriu) a cărvunarilor (după numele revoluţionarilor italieni – carbonarii), în care se stabileau libertatea şi inviolabilitatea persoanei, secularizarea averilor mânăstireşti, domnie constituţională, sfat obştesc din toate rangurile boiereşti, respectul proprietăţii, armată naţională etc.
Pe plan european, Rusia nu sprijinise revoluţia grecilor.
Patrioţii eleni, pe cale de a fi înfrânţi, au primit sprijinul marilor puteri în urma Conferinţei de la Viena din 1822. Rusia, care avea ca obiectiv cucerirea Constantinopolului, a fost impresionată subit de suferinţele grecilor şi s-a raliat forţelor europene. După moartea ţarului Alexandru I, urmaşul său, Nicolae, a prezentat Turciei un ultimatum, în martie 1826, prin care cerea restabilirea statului quo în Principate şi repararea ofenselor aduse Rusiei prin uciderea ierarhilor (represaliile otomane pentru izbucnirea revoluţiei greceşti s-au concretizat prin multe excese: executarea a zeci de mii de greci, spânzurarea patriarhului grec şi a doisprezece episcopi în odăjdii în faţa bisericilor, distrugerea lăcaşurilor ortodoxe etc).
Sultanul Mahmud al II-lea era în plină modernizare a statului (desfiinţase corpul ienicerilor şi noua armată alcătuită după model european nu era capabilă să-i înfrunte pe ruşi) şi a fost nevoit să cedeze. Convenţia ruso-turcă de la Akkerman (Cetatea Albă) din 7 octombrie 1826 a stabilit pentru Ţările Române: alegerea de Divan a Domnilor (dintre cei mai bătrâni şi capabili boieri) pe timp de şapte ani, confirmarea dezastruosului Tratat de la Bucureşti din 1812, rectificarea graniţei cu Basarabia (în favoarea ruşilor), eliminarea haraciului pentru doi ani către Poartă, confirmarea libertăţii comerţului autohton după aprovizionarea Porţii cu cereale (conform hatişerifului din 1802), înfiinţarea unor comisii care vor hotărî îmbunătăţirile necesare Principatelor, prin instituirea unui regulament pentru fiecare provincie.
S-a afirmat că Rusia a câştigat prin tratat mai mult decât prin război. Obţinea o sporire însemnată de teritoriu, Principatele Române deveneau vasele Rusiei (puterea protectoare), cu pondere mai mare decât Turcia (puterea suzerană) şi participa la numirea Domnilor.

Comisiile autohtone de elaborare a regulamentelor de organizare a Principatelor nu au avut timpul necesar redactării acestora, deoarece a izbucnit războiul ruso-turc din 1828 – 1829. Războiul Porţii cu grecii continua. În vara lui 1827, Rusia şi Anglia au semnat la Londra tratatul (la care a aderat Franţa) prin care impuneau Turciei să încheie armistiţiul cu grecii. Flota celor trei puteri din Mediterană, folosită ca instrument de constrângere a otomanilor pentru terminarea războiului cu elenii, a distrus-o pe cea turco-egipteană la Navarino în octombrie 1827. Poarta a declarat războiul sfânt spre totala mulţumire a ruşilor, care aveau să se mai înfrupte cu câteva hălci din teritoriul dorit.
Întrucât Poarta a interzis trecerea navelor comerciale prin Bosfor, ţarul Nicolae I a declarat război otomanilor la 26 aprilie 1828. Bineînţeles, ruşii au început ostilităţile prin ocuparea Ţărilor Române. Prutul, graniţa Moldovei ciuntită de ruşi, a fost trecut de aceştia cu o zi înainte de declararea războiului.
Opt divizii de infanterie şi patru de cavalerie, peste 105.000 de oşteni, au intrat în Moldova, ocupând Iaşii. Peste câteva zile, au ajuns la Bucureşti, pe care l-au ocupat şi aici s-a instalat contele Friedrich Pahlen. Înainte de invazie, de teama turcilor, locuitorii Capitalei au fugit îngroziţi. Străzile oraşului au fost timp de 36 de ore înţesate de mii de vehicule încărcate cu bărbaţi, femei, copii, animale, fugind anapoda, fără destinaţie. Hoţii s-au înmulţit. La barierele oraşului, călătorii erau jefuiţi şi chiar ucişi, ziua în amiaza mare. Arnăuţii agiei (poliţiei) şi gărzile domneşti aliate cu tâlharii se îmbogăţeau prin jaf.
Agentul consular al Franţei consemna că ordinea precară era totuşi menţinută de oştenii otomani ai garnizoanei Capitalei până la venirea ruşilor. Ruşii începuseră războiul cu două armate: una în Caucaz, condusă de Paschievici, alta la Dunăre a lui Wittgenstein. În timp ce primul avea succes în Asia, în Europa, după cucerirea cetăţilor Brăila (raia otomană), Hârşova, Constanţa, Tulcea, armata rusă s-a împotmolit în Bulgaria la asediul cetăţilor Silistra, Varna şi Şumla.
Alături de trupele ruse au luptat forţe ale pandurilor români comandate de polcovnicul Ioan Solomon. În 1829, un corp de 1600 de panduri au asigurat paza Zimnicei şi a gurilor Argeşului. Solomon şi Gheorghe Magheru au luptat contra turcilor şi amândoi vor participa la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Ţarul Nicolae I participase la asediul Varnei. Rezistenţa energică a otomanilor l-a determinat să aducă alte oşti şi numărul ruşilor a ajuns la 160.000 de oşteni pe frontul dunărean. Totuşi, Varna nu ceda. Renumita vitejie otomană stopa oştirile ruseşti mult mai numeroase. Ţarul Nicolae era nervos şi nerăbdător. Şi atunci a intervenit trădarea şi Varna a fost cucerită, totuşi, cu multă greutate şi mari sacrificii în oameni. Silistra şi Şumla rezistau, iarna timpurie ajutându-i pe otomani. Ruşii s-au retras şi în aprilie 1829 au trecut iar Dunărea. Bătrânul general Wittgenstein fusese înlocuit de generalul Diebici. Silistra este cucerită. Diebici atacă Şumla cu trupe numeroase. Reşid Paşa concentrase toată oastea acolo, însă generalul rus trece Balcanii şi se îndreaptă către Adrianopole, care, cu forţe puţine, cedează. Otomanii, îngroziţi că ruşii vor ataca Istanbulul, vor încheierea păcii cât mai grabnic. Ruşii voiau să continue, dar sub presiunea puterilor europene, care au trimis o flotă anglo-franceză la Constantinopol în iulie 1829, pacea s-a încheiat la 14 septembrie 1829.
Ocupaţia rusă în Principate i-a costat pe români mai mult sânge şi lacrimi decât toate cele precedente la un loc, după aprecierea consulului francez. „Protectoratul” rusesc a durat din mai 1828 până în aprilie 1834, aproape şase ani. La trecerea Prutului, prinţul Adolphe Pierre Wittgenstein înştiinţa locuitorii că legile, obiceiurile străvechi, proprietatea şi credinţa vor fi respectate şi ocrotite. Cuvinte fără acoperire, ca de obicei. Regimul ocupaţiei a fost excesiv de aspru. Ţările Române aveau obligaţia să asigure armatelor de ocupaţie alimente şi nutreţuri pentru animale, oameni pentru cărăuşie, întreţinerea căilor de acces, încartiruirea trupelor în drum spre front. Au fost rechiziţionate mii de căruțe, imense cantităţi de cereale şi furaje. Pe lângă dările de toate felurile, rapturile, mojicia şi barbaria soldatului rus, trebuia suportat şi furtul neruşinat al ofiţerilor care vindeau alimentele soldaţilor şi obligau satele să hrănească pe asupritori, vindeau fânul cailor şi-l luau cu forţa de pe moşii. Boierii se plâng lui Jeltuhin că nu mai au boi, că i-au mâncat oştenii şi generalul răspunde: „să se înjuge boierii“.
Nu sunt înjugaţi boierii, ci ţărănii.
Mitropolitul Grigore, care protestează că 30.000 de Români, bărbaţi şi femei, sunt luaţi de la munca câmpului pentru a fi folosiţi ca vite de tracţiune, este exilat în Basarabia. Se împotrivise ca preoţii să care muniţiile de război. Răspunsul rusesc: „nu ne pasă cine fac slujbele (religioase), oamenii sau dobitoacele, ordinele trebuie să fie respectate“. Delapidările şi lăcustele (ruseşti şi ortoptere) au produs foamete. Căruţele cu răniţi şi hoiturile boilor subnutriţi, bătuţi şi epuizaţi au adus molima. Stăpânirea ţaristă ne-a adus troica moscovită: jaful, foametea şi ciuma, sau poate cele şapte plăgi biblice ale ocupaţiei ruseşti: războiul, holera şi ciuma, lăcustele, foametea, cutremurul (noiembrie 1829), ploile torenţiale, inundaţiile.
Primul guvernator al administraţiei provizorii ruseşti a fost Pahlen (aprilie 1828 – februarie 1829), vicepreşedinte fiind Minciaki, fost consul general rus la Bucureşti. Pentru lipsa de energie, Pahlen a fost înlocuit de Jeltuhin, care a fost destituit pentru brutalitate în noiembrie 1829 şi înlocuit cu Pavel Dmitrievici Kiselev, militar şi diplomat de mare valoare, care-l însoţise pe ţarul Alexandru I la Congresul de la Viena. Administraţia sa a fost din 1829 până în 1834. Kiselev a fost un organizator şi un administrator excelent, echilibrat, cu bun simţ şi omenie, regretat de Români după plecarea sa în 1834 ca ambasador la Paris, cu toate că susţinuse vehement ocuparea Principatelor de Rusia.
Tratatul de pace în urma războiului ruso-turc a fost semnat la 2/14 septembrie 1829 la Adrianopol (Diu, Odriu, Edirneh), fosta capitală a otomanilor, până la cucerirea Constantinopolului, în 1453. În cadrul acordului de pace, au fost formulate o serie de decizii referitoare la Ţările Româneşti. O completare a articolului cinci se intitula Act osăbit pentru Prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească. Conform acestuia, cetăţile de pe malul stâng al Dunării, împreună cu insulele care ţin de acest mal să fie restituite Ţării Româneşti Muntenia. Talweg-ul (germ. Tal-vale, Weg-drum, linia care uneşte punctele zonelor cele mai adânci ale albiei unei ape curgătoare) Dunării şi braţul Sfântul Gheorghe vor constitui graniţa cu statele otomane. Delta Dunării şi Insula Şerpilor erau integrate în Imperiul ţarist.

Domnii urmau să fie numiţi pe viaţă şi să decidă liberi în privinţa treburilor ţării, împreună cu Divanul. Autonomie administrativă. Musulmanii nu au proprietăţi funciare în Principate. Anularea obligaţiei de aprovizionare a Porţii şi a cetăţilor otomane pe Dunăre. Cordon sanitar, carantină şi paza înarmată a acestora. Libera navigaţie pe Dunăre. Libertatea comerţului cu alte ţări. Rusia este puterea protectoare a Principatelor. Armata rusă va rămâne pe teritoriul Principatelor până la plata despăgubirilor de război. Poarta va recunoaşte regulamentele administrative elaborate în timpul ocupaţiei ruseşti.
Prin Tratatul de la Adrianopol s-a creat o breşă politică, economică şi administrativă în monopolul otoman asupra Ţărilor Române. Cetăţile Turnu, Giurgiu, Brăila, foste raiale otomane, au intrat în componenţa teritorială a Munteniei. Libertatea comerţului a determinat o producţie sporită a produselor agricole, cerealiere şi animaliere, care vor fi vândute în cantităţi din ce în ce mai mari, cu preţuri avantajoase. Se dezvoltă o nouă clasă, burghezia, care până atunci era o pătură neînsemnată în comparaţie cu marea masă a ţărănimii. Kiselev a reuşit să stingă ciuma, iar după 1831 a eradicat şi holera prin cordoanele sanitare de pe Dunăre, care stopau şi morbul, dar şi bandele de jefuitori. Foamea a fost înlăturată prin transporturi de făină de la Odessa şi construirea hambarelor pentru rezerve cerealiere. Învăţământul naţional a fost încurajat. Au fost create primele formaţii militare româneşti în 1830, după model rusesc, cu armament şi uniforme ruseşti. Dar cea mai importantă realizare a lui Pavel D. Kiselev a fost redactarea Regulamentelor Organice, adevărate constituţii ale Ţărilor Române.
Iniţiativele ruseşti pentru reformarea regimului politic al Principatelor Dunărene au debutat în 1821, când ţarul Alexandru I a solicitat prin cancelarul Nesselrode opinia boierilor refugiaţi la Braşov, referitoare la reformele utile în administraţia românească. Boierii i-au înmânat propunerile lor în timpul Congresului Sfintei Alianţe de la Verona din 1822. Nicolae I, prin convenţia de la Akkerman din 1826, le-a menţionat, iar în Tratatul de la Adrianopol au fost incluse.
În 1848, Gazeta de Transilvania afirma că în 1828, când armata rusă a intrat în Principate, proiectul Regulamentului era redactat printr-o soţietate… de boierii răposaţi Goleşti din Ţara Românească şi prigonitul Tăutu şi alţii din Moldova. Instrucţiunile pentru eliberarea Regulamentelor Organice au fost elaborate la Sankt Petersburg în 1828 şi 1829. Mihail Kogălniceanu spunea că au fost pregătite de Capodistria, consilierul Minciaki şi Alexandru Sturdza.
În iunie 1829, generalul Jeltuhin a instituit cele două comisii pentru redactarea proiectelor Regulamentului Organic formate din câte patru mari boieri şi un secretar. Lucrările au început în vara lui 1829 sub preşedinţia lui Minciaki şi au fost terminate în martie – aprilie 1830. Aplicarea Regulamentelor Organice a fost realizată în ultimii ani ai ocupaţiei (noiembrie 1831 – aprilie 1834).
Cu toate aspectele negative ale Regulamentelor şi opoziţia autohtonilor, acestea au dus la unificarea instituţiilor care avea să rodească peste două – trei decenii, când lui Alexandru Ioan Cuza i-a fost mai uşor să realizeze Unir ea efectivă a Ţărilor Române.

VIOREL GH. SPETEANU