PALIA DE LA ORASTIE

PALIA DE LA ORASTIE

În peisajul livresc medieval, Palia de la Orăştie face o notă distinctă şi constituie un valoros reper în istoria culturii româneşti. Reprezintă prima traducere românească a cărţilor de început ale Bibliei, realizată prin intensa activitate de tipărire iniţiată la începutul secolului al XVI-lea.
În îndelungatul şi complicatul proces de formare a Limbii Române, voi aminti câteva etape până la subiectul pe care-l voi dezvolta.
Timp de veacuri, Poporul Român a vorbit o limbă romanică, peste care s-a suprapus limba slavonă, devenită apoi limba de cultură, destinată a distinge pe cuceritor de cei stăpâniţi. Folosită în administraţie şi ierarhia bisericească, slavona a jucat la Români rolul social şi cultural pe care l-a avut latina în ţările catolice.
Limba cronicilor, a documentelor slavo-române, a cărţilor slave scrise pentru Biserică, denumirile rangurilor administrative militare şi sociale, precum şi terminologia ecleziastică nu este un dialect daco-slav, ci o limbă de cultură folosită de cărturari şi de elită, nu de marea masă a poporului care a împrumutat o oarecare parte a lexicului slavon. Limba aceasta are un caracter compozit şi are la bază vechea limbă slavă bisericească a lui Constantin (Chiril) şi Metodiu. Cronologic, dovezile de limbă slavo-romană supravieţuiesc numai în perioada existenţei slavilor pe pământ românesc. Documentar, slavii apar în Dacia prin secolul VI şi ultimele mărturii ale existenţei lor datează din secolul XIII, veac în care slavii fuseseră complet asimilaţi de Români, pierzându-şi limba şi identitatea etnică.
Limba folosită în Ţările Române, denumită slavo-română, era limba cărţilor religioase, a cronicilor, a actelor de cancelarie. Limba slavonă întrebuinţată de Români până prin secolul al XVII-lea nu a fost numai limba liturgică – deoarece cultura slavă nu era exclusiv religioasă – ci era limba oficială a statului feudal în care erau scrise privilegiile de proprietate, poruncile domneşti şi boiereşti, codicele de legi, tratatele de comerţ, cronicile, inscripţiile pe monezi şi pe monumentele funerare etc. Iar în Transilvania slavona era limba de cultură pentru Românii de aici. La fel ca latina în ţările catolice, franceza şi greaca în sec. XVII-XIX în Ţările Române, slavona era limba vorbită de păturile elitiste ale societăţii, alături de limba maternă.
Începuturile scrisului slavon corespunde temporal cu începutul feudalismului, cam prin sec. X-XI. Cele mai vechi manuscrise slavone găsite sau provenite din mânăstirile româneşti sunt din sec. XIII-XIV. Acestea sunt: Apostolul (sec. XIII), Octoihul din Caransebeş scris în Moldova, fragmente din Noul Testament şi din Evanghelie găsite la Râşnov, Mineiul de la Neamţ. Prin 1404-1405 a fost finalizat Tetraevanghelul de la Tismana, împodobit cu miniaturi de călugărul Nicodim. Acesta este considerat cel mai vechi manuscris slavo-român cu datare certă.
În istoriografia slavo-română, analele şi cronicile moldoveneşti preced pe cele muntene. În 1507 a fost terminat Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei (Letopiseţul de la Bistriţa), prima scriere laică slavo-română, consacrată în mare parte doamnei lui Ştefan cel Mare. Altă variantă se numeşte Letopiseţul de la Putna (evenimente până în 1518, sau după alt manuscris, până în 1526). Are şi forme străine: Cronica moldo-polonă, Cronica moldo-germană şi Cronica moldo-rusă. În Muntenia, Povestirile despre Vlad Ţepeş şi mai ales Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie constituie lucrări de mare anvergură care ne oferă o mulţime de informaţii asupra realităţilor sec. XV-XVI.
Limba slavonă, considerată limbă literară, a fost folosită şi în sistemul juridic.
Cea mai veche pravilă slavonă poruncită de domnie a fost în Ţara Românească la 1451, iar în Moldova, în timpul lui Ştefan cel Mare, între anii 1472 şi 1495. Apariţia tiparului lui Gutenberg a facilitat înmulţirea cărţilor slavone. La mai puţin de şase decenii de la extraordinarea invenţie a lui Gutenberg – tiparul cu caractere mobile – la mijlocul sec. XV şi după nici două decenii de la prima tipăritură cu caractere chirilice (Cracovia, 1490), în spaţiul românesc muntenegreanul Macarie tipăreşte în tipografia din Târgovişte, la porunca domnului Radu cel Mare (1495-1508), Liturghierul slavon – prima carte tipărită în Ţara Românească, finalizat la 10 noiembrie 1508. Acelaşi tipograf realizează Octoihul (1510) şi Evanghelierul (1512). Prin 1528 este amintit tiparul în Transilvania şi la Sibiu este tipărit un tratat despre ciumă în 1530 (remarcabil faptul că nu este o carte religioasă). În 1535 Johannes Honterus instalează o tipografie la Braşov şi până în 1549 tipăreşte 37 de cărţi. În 1544 Filip Moldoveanul a tipărit la Sibiu Catehismul românesc, prima carte tipărită în Limba Română, din care nu s-a păstrat niciun exemplar. Cercetările ulterioare lansează ipoteza că ar fi fost tipărit la Târgovişte.
Un an mai târziu, la 10 ianuarie 1545, după reluarea activităţii tipografice la Târgovişte, Dimitrie Liubavici a realizat prima carte de legi de pe teritoriul actualei Românii, Molitvenicul slavon. La Braşov, în 1557, diaconul Coresi debutează în activitatea tipografică prin imprimarea Octoihului în limba slavonă, continuând să tipărească până în 1583 cărţi, inclusiv în Limba Română (nouă cărţi româneşti cu text paralel român şi slavon; prima carte tipărită în Limba Română a fost Întrebare creştinească la Braşov în 1559). Câteva cuvinte despre scrisul în româneşte. Verbul „a scrie” derivă din latinul scribere (scriptură însemna în vechea Limbă Română orice însemnare scrisă, scrisoare, carte, epistolă, felul de a scrie). Hârtie provine din lat. charta. „A citi” vine din slavonă. „Literă” este un neologism din franţuzeşte, în vechea limbă era folosit cuvântul „slovă”. Cel care scrie este pisarul (slavon), mai târziu gramaticul (grec).
Părerea majoritară susţine teza primelor texte româneşti în Maramureş, renumitele texte rotacizante (fenomenul dialectal al rotacismului constă în înlocuirea n-ului intervocalic cu r sau nr, ex: bire, sărătate, cire, menre). Manuscrisele cu texte rotacizante sunt: Codicele voroneţean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi. Cnezii maramureşeni au iniţiat traducerea scrierilor din slavonă în română între anii 1490-1515, cu scopul de a fi accesibile supuşilor textele religioase traduse în graiul poporului. Totuşi, într-un manual de ortografie chirilică al lui Constantin Kosteneţki, de pe la 1420, există informaţii despre existenţa scrisului în Limba Română. Posibil ca limbajul autohton să fi fost folosit în scris cu câteva decenii mai înainte de textele rotacizante. Cea mai veche epistolă în Limba Română care ne-a parvenit este scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele sas al Braşovului, Johannes Benkner. Acesta are o frază de deschidere în slavoneşte, apoi textul românesc scris cu caractere chirilice. Documentul nu a fost datat, dar evenimentele precizate se referă la luna februarie a anului 1521 (probabil scrisoarea este din 29-30 iunie). Tot din prima jumătate a sec. XVI avem şi alte texte româneşti scrise în slavoneşte, notate pe marginea unor acte de proprietate, dovada certă că Limba Română era întrebuinţată frecvent în scris.
Tot în primele decenii ale veacului al XVI-lea a fost tradusă din slavoneşte în româneşte Evanghelia, cartea de căpătâi a Bisericii Creştine, fapt de o importanţă covârşitoare pentru religia autohtonă. Traducerea Evangheliei a fost realizată după cea slavonă tipărită de ieromonahul Macarie în Ţara Românească din porunca lui Neagoe Basarab, în timpul domniei acestuia, între 1512-1521. Cea mai veche Evanghelie pe care o avem în Limba Română este aceea tipărită de Coresi la Braşov între 3 mai 1560 şi 30 ianuarie 1561.

Spre finalul activităţii tipografice a diaconului Coresi, a fost tradus în româneşte Testamentul Vechi – care poartă numele de Palia (Palea – în greceşte – veche), adică Scriptura cea veche. Însă nu a apărut în întregime, ci numai primele două cărţi ale lui Moise: Facerea (Geneza, în slavonă Bâtia) şi Ieşirea (Exodul – Ishodul), cu toate că traducătorii afirmă că ar fi tipărit cu multă muncă cinci cărţi ale lui Moisi în româneşte (afară de cele tipărite, Leviticul, Numerele, Deuteronomul) şi patru cărţi ce se cheamă ţrstva (ale împăraţilor) şi alţi proroci câţiva, însă în toate exemplarele cunoscute de Palie se găsesc numai cele amintite. În ţările ortodoxe, slave, circulau două feluri de palii: Palia comentată (Tolkovaia Palia) şi Palia istorică, care îşi au originea în literatura religioasă bizantină. Palia de la Orăştie nu are nicio legătură cu celelalte, ea fiind traducerea mai mult sau mai puţin inspirată a primelor două cărţi canonice din Vechiul Testament. Paliia, termen grecesc, nu a putut fi preluat nici din textul unguresc, nici din cel slavon. Locul de apariţie este Orăştie, oraş din sud-vestul Transilvaniei, din care era originar renumitul Nicolaus Olahus, umanistul şi episcopul de Erlau.
Colectivul de traducători era format din Mihail Tordaş, episcopul românilor din Ardeal, Ştefan Herce, propovăduitorul Evangheliei lui Hristos în oraşul Căvăran Sebeşului, Efrem Zacan, dascălul de dăscălie al Sebeşului, Moise Pestişel, propovăduitorul Evangheliei din Lugoj, Archirie, protopopul Varmigiei (regiunii) Iniedoarei (Hunedoarei). Cu toate că în prefaţa tipăriturii se afirmă că traducerea Paliei a fost făcută cu mare muncă den limbă jidovească şi grecească şi sârbească pre limbă românească, s-a dovedit că Palia este o traducere după versiunea maghiară a Vechiului Testament, Pentateucul lui Heltai Gáspár tipărit la Cluj, în 1551. Unele capitole sunt influenţate de textul maghiar, însă notele marginale, diferite de cele ale textului maghiar, i-au determinat pe cercetători să concluzioneze că traducătorii Paliei au folosit şi o versiune latină, un text al Vulgatei dintr-o ediţie corectată. Se pare că traducătorii şi-au împărţit cele două cărţi ale Bibliei şi au consultat textul latin.
Probabil că traducătorii au cunoscut şi un text slavon, vreun manuscris din care au întrebuinţat termeni slavoni bisericeşti: Bâtia, Ishod, Cisla, Torozocon. Versiunea ebraică nu a fost folosită.
Lucrarea a fost tipărită de Şerban diiacu, meşterul mare al tiparelor, fiul lui Coresi, şi tovarăşul său Marien diacul. Textul tipărit la Orăştie, cu litere coresiene, are frontispiciul cu armele bathoreşti şi împrejurările în care a fost tipărit sunt evidenţiate în prefaţă: …după voia lu Dumnezeu cu ştirea Măriei lui Batăr Jigmon Voievodo Ardealului… pentru întrămătura besereceei sfântă a românilor pohtind tot binele i spăşenie creştinilor români (tânărul principe Sigismund Bathori 1581-1602).
Cheltuiala a fost susţinută de Geszti Ferencz, domn de steag şi vestit viteaz, alesu hotnogiu Ardealului şi ţărei ungureşti. Procesul de tipărire a început la 14 noiembrie 1581 şi s-a încheiat la 14 iunie 1582 (şi se-au început aceste cărţi luna noiembrie 14 şi se-au săvârşit în luna lu iunie 14 văleato 7090). Însă în Predoslavie se afirmă că terminarea lucrării a fost la mesta jule, 14, în cetate în Orăştie. A fost stabilită ca dată de apariţie a Paliei de la Orăştie 14 iulie 1582.
Probabil că majoritatea cărturarilor care au tradus cărţile Bibliei – sau chiar toţi – să fi fost Români de confesiune calvină… Toate limbile înfluresc întru cuvintele slăvite a lui Dumnezeu, numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia scoasem den limbă jidovească şi grecească şi sârbească… şi le dăruim voo fraţilor români. Remarcabil este faptul că, dintre aceştia, cărturarul erudit care cunoştea şi limba latină a considerat că seamănă cu Limba Română şi a zis neamului său pentru prima oară români, nu rumâni.
Din Palia de la Orăştie se cunosc cinci exemplare, mai mult sau mai puţin complete. Tipăritura a apărut într-o regiune în care nu se cunoaşte niciun alt text din sec. XVI.
Palia de la Orăştie reprezintă cea dintâi încercare de tălmăcire parţială în Limba Română a Vechiului Testament. Acesta a fost începutul, urmat de remarcabile realizări. Prin osârdia mitropolitului Simeon Ştefan, Noul Testament a fost tradus integral în 1648. După un secol de la Palia de la Orăştie, o imensă reuşită a fost Biblia de la Bucureşti, sau Biblia lui Şerban, sau Biblia de la 1688. În 1914 a apărut Biblia Sfântului Sinod, iar în 1936, prin grija primului Patriarh al României, Miron Cristea (1925-1939), a fost înfăptuită o nouă ediţie prin traducerea lui Gala Galaction (Grigore Pişculescu) şi Vasile Radu. Ultima (dar nu cea din urmă) este monumentala ediţie din 2001 a lui Bartolomeu Valeriu Anania.
Din respect şi iubire pentru valorile româneşti şi universale, cu 18 ani în urmă am hotărât să folosesc iniţiale majuscule pentru substantive şi sintagme precum Români, Limba Română, Neamul Românesc, Istorie, Umanitate, Biserica Creştină, Armata Română, Creştinătate etc.

VIOREL GH. SPETEANU