PANAIT ISTRATI – (10 august 1884 – 16 aprilie 1935)

PANAIT ISTRATI
(10 august 1884 – 16 aprilie 1935)

„Să lupţi pentru o idee, să lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăieşte ci vegetează.“

Revista „Independenţa Română”, apărută în serie nouă sub egida „Fundaţiei Literar-Istorice «STOIKA»” dedică pagina, ce s-ar putea numi „Scriitori români de ieri şi de azi”, prozatorului Panait Istrati. Iniţiativa de a prezenta cititorilor viaţa şi opera acestui talentat scriitor francez de origine română este lăudabilă, căci, prin opera sa, Panait Istrati a făcut cunoscută lumii franceze, şi nu numai, specificitatea unei stranii părţi din spaţiul românesc – locul unde se îngemănează Orientul cu Occidentul – gurile Dunării, vechiul port Brăila, unde trăiau atâtea naţii orientale: turci, greci, armeni, arabi, evrei, dar şi slavi (ruşi şi bulgari) şi, bineînţeles, români. Era o lume pestriţă, un amestec de limbi, tradiţii, obiceiuri, culturi, chipuri umane, o lume cosmopolită ce şi-a cunoscut modul de a fi şi de a trăi într-o creaţie scrisă cu real talent, ce poate fi, şi trebuie, citită şi astăzi, fiind extrem de valoroasă şi interesantă.
Gherasim Panait Istrati s-a născut la 10 august 1884 la Brăila, în casa negustorului grec Gherasim Valsamis şi a Joiţei Istrate, ce se născuse în comuna Cazasu din judeţul Brăila, în 1855.
Din coabitarea lui Gherasim Valsamis (din Faraclata, Grecia) cu Joiţa Istrate se mai născuse un băiat, Gherasim, care a murit de mic. Tradiţia impunea ca numele primului născut să fie dat, în cazul decesului, primului băiat ce se va naşte în familia respectivă, aşa explicându-se prenumele Gherasim, pe care nu-l va menţiona niciodată, preferând numele Panait Istrati, a cărui terminaţie este schimbată pentru sonoritate. Şi-a petrecut copilăria (1884-1891) în cătunul Baldovineşti, la unchii săi după mamă, Dumitru şi Anghel. Tatăl nelegitim părăseşte Brăila, plecând în ţara natală, Grecia, astfel că va fi crescut de mama sa, care va munci din greu pentru ca băiatul ei să aibă o viaţă demnă, normală (Joiţa Istrate a fost o harnică spălătoreasă cunoscută în cartierele brăilene în care locuia).
Între anii 1891-1897 urmează cursul primar la Şcoala nr.11 din Strada Griviţei, rămânând repetent în clasele I şi a II-a.
Din 1897 practică slujbe diferite pentru a se întreţine: băiat de prăvălie, plăcintar, vânzător într-o băcănie, ucenic în docuri, comisionar, zugrav, începând astfel odiseea unei vieţi de vagabondaj care durează 28 de ani şi pe care o putem urmări aproape pas cu pas în cele 16 volume apărute până în 1994, căci „opera lui Panait Istrati e în mare parte autobiografică”, cum au precizat/constatat cercetătorii creaţiei sale.
În 1904-1905 lucrează în biroul de plasare ce aparţinea lui Gheorghe Christescu, din strada Sfinţilor, căci, în 1904, venise la Bucureşti, însoţit de Mihail Mihailovici Kazanski, de care l-a legat o prietenie de 9 ani, „prietenie de vagabondaj” ca-n poveşti, prin România, Egipt, Grecia, Turcia şi întreg bazinul mediteranean (cum mărturiseşte chiar Panait Istrati).
Ca angajat la biroul de plasare duce servitori pe la casele boiereşti. Este apoi fecior în casa unui avocat, om de serviciu la un hotel; părăseşte Bucureştiul, clandestin, în 1906, ajungând în Egipt şi Siria. În 1907 debutează cu un articol în revista „România muncitoare”, pe care îl semnează Brăila P. Istrati. Revenit în ţară, între 1908-1909, este portar la un hotel din Lacul-Sărat, de lângă Brăila. Pentru participarea la o acţiune de protest este închis pentru trei luni la Văcăreşti.
În 1910 publică în „România muncitoare” schiţa „Mântuitorul” pe care o semnează Istrian. Lucrează ca redactor al acestei reviste, alături de H. Gh. Bujor, „blândul apostol”. Legăturile lui cu mişcarea socialistă au început prin 1905, astfel că în cinci ani cunoaşte şi îmbrăţişează ideologia socialistă, apropiindu-se de corifeii acestei mişcări de la noi. Pe C. D. Gherea îl numeşte „una dintre cele mai pitoreşti şi mai cinstite figuri ale socialismului european”. Este cel care i-a recunoscut talentul după ce lecturase articolul despre Pégond, spunându-i „Istrati, ai stofă de scriitor. Tu ai talent, dar talentul nu-i de ajuns ca să-ţi faci un loc în lume: mai trebuie şi niţică statornicie”.
În noiembrie 1911 este internat la sanatoriul „Societăţii pentru profilaxia tuberculozei şi asistenţei tuberculoşilor săraci”. Publică în revista „Lumea nouă” schiţa „Nostra Famiglia”, semnată Andrei Scutaru.
În 1912 este secretar al „Cercului de editură socialistă” (mai fusese secretar al Sindicatului muncitorilor din Brăila). Publică în „Calendarul Muncei” schiţele „Calul lui Bălan” şi „Întâi Mai la Cairo”.
În februarie 1913 apare sub conducerea lui Ştefan Gheorghiu revista „Tribuna transporturilor”, organul „Mişcării sindicale a muncitorilor pe apă şi uscat din România”. Cu Ştefan Gheorghiu condusese şi marea grevă din portul Brăila (din iunie 1910). Din Cairo trimite în acest an „Însemnări de călătorie” şi „Note din Egipt”, articole care apar în „România muncitoare”, în care mai publică şi „Scrisori din Paris”.
În martie 1914 părăseşte Parisul, Oraşul-Lumină, şi, revenit la Brăila, înființează o asociaţie a zugravilor şi înjghebează o fermă de porci, pentru a putea trăi.
A fost prieten cu Ştefan Gheorghiu, pe care îl apreciază drept „cel mai neobosit îndrumător de suflete, omul care a înfiinţat cele mai multe cercuri culturale… Ştefan Gheorghiu dădea foc omului de îndată ce acesta avea într-însul un dram de esenţă divină”.
La 9 mai 1915 s-a căsătorit cu văduva Jeaneta Gheorghiu, născută Maltus, de care se desparte repede.
În 1916 lichidează ferma de porci, părăseşte ţara (30 martie) şi se stabileşte în Elveţia la Leysin – Village (23 aprilie). Învaţă limba franceză cu dicţionarul, apoi citind operele clasicilor, romanticilor şi iluminiştilor francezi, ajungând să vorbească franceza ca în cărţi. Îşi câştigă existenţa zugravind casele din sat şi „Sanatoriul popular” unde fusese internat.
În anii 1917-1918 munceşte din greu: servitor, muncitor la terasamente, la uzina de muniţii „Picard Pictet” din Geneva, lucrător-zugrav în cantoanele elveţiene, tractorist în cantonul Valais. Este copleşit de datorii, luptă cu mizeria şi ftizia pe care o contractase de câţiva ani. Tuberculoza îl doboară, astfel încât este internat de Crucea Roşie americană în Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne la sfârşitul anului 1918.
În sanatoriu citeşte opera lui Romain Rolland, care îi dă un echilibru pierdut. În martie îi trimite lui R. Rolland o scrisoare confesiune, care îi este returnată cu menţiunea „destinatarul plecat fără adresă”. Acestei decepţii i se adaugă vestea morţii mamei sale, Joiţa Istrate, care-i provoacă o prăbuşire morală totală (1919, aprilie 21). Este angajat în redacţia ziarului „La Feuille” din Geneva, în care publică trei articole în limba franceză. Se împrieteneşte cu Arthur Parchet (compozitor elveţian din cantonul Vaud). În 1920 se îndreaptă spre Paris, unde îl reîntâlneşte pe Gheorghe Ionescu, dar, trăind mari decepţii în relaţiile de prietenie, pleacă la Nisa, unde se stabileşte în luna noiembrie. Trăieşte într-o mizerie cruntă, căci nu are niciun venit, e fără lucru şi cu sănătatea şi moralul la pământ, ceea ce îl împinge la sinucidere: îşi taie beregata cu un brici, pierde trei litri de sânge, e internat în spitalul Saint-Roch (actul suicid l-a comis în parcul „Albert” din Nisa, salvat fiind de trecători, ianuarie 1921). Prin ziarul „L’Humanité” îi parvine lui Romain Rolland scrisoarea – confesiune pe care i-o expediase în 1919, dar care ajunsese la adresă după plecarea lui Rolland din acel hotel.
După vindecare, părăseşte spitalul, devine fotograf ambulant, dar, neavând autorizaţie, este amendat şi închis de câteva ori în „Maison Céllulaire” din Nisa.
În 1921 scrie primele sale schiţe în franceză, pe care i le trimite lui R. Rolland, „Une recontre” şi „Pendant la traversée”. Răspunsul lui Rolland este încurajator: „Ai darul de a scrie!…”. În „L’Humanité-Dimanche” îi apare schiţa „Nicolai Tziganou”.
Prin mai 1922 vine la Paris, unde Gheorghe Ionescu îi asigură o pensiune şi unde, în octombrie, îl întâlneşte pe Romain Rolland, întâlnire pe care o va relata în volumul „Cum am devenit scriitor”, a cărei concluzie sună aşa: „În cincisprezece zile am trăit cât în cincisprezece ani!”.
Anul 1923 este extrem de important în evoluţia lui Panait Istrati ca prozator: îi apare, în revista „Europe”, „Kyra Kyralina”, scrisă spre sfârşitul anului 1922 şi admirată exclamativ de Rolland: „Am devorat Kyra Kyralina!”. În acelaşi timp, scrisese şi „Stavru”, povestire care constituie o mare reuşită literară, alături de povestirea amintită mai sus. Li se alătură, în acest an (1923), „Codin” şi „Acceptarea”. Romain Rolland semnează prefaţa povestirii-capodoperă „Kyra Kyralina”, în care îl numeşte „Un Gorki balcanic”.
Debutul din revista „Europe” îi aduce încadrarea în sintagma „autori francezi”. Astăzi figurează în istoria literaturii franceze în capitolul „Poeţi francezi de pretutindeni”. Francezii l-au numit „poet” nu pentru că ar fi creat poezie, ci pentru că proza lui, scrisă în această limbă, este poetică, după gustul francezilor.
În septembrie 1923 se reîntoarce la Paris, unde este, din nou, zugrav (a practicat 10 meserii de-a lungul celor 50 de ani ai vieţii sale; Arghezi a practicat 11). Scrie, în octombrie, „Moartea lui Moş Anghel” şi semnează primul contract cu Editura „Rieder”, la sfârşitul lui 1923. În 1924 scrie „Cosma”, apare în volum „Kyra Kyralina” în colecţia „Prozatori francezi contemporani”, alcătuită de Editura Rieder: „Este un succes fără precedent”.
Se împrieteneşte cu scriitorul suedez Ernst Bendz. Se căsătoreşte cu Anna Munsch în iulie, continuă să fie fotograf şi se stabileşte în Alsacia, la Massevaux. Se împrieteneşte cu Iacob Rosenthal, începe colaborarea la „Adevărul literar şi artistic” cu povestirea „Pescuitorul de bureţi” (scrisă în limba maternă, româna), revistă în care mai publică şi evocarea „Samoilă Petrov”. Desfăşoară o bogată activitate publicistică în presa din România: „Adevărul literar”, „Omul liber”. Îi apare în „Adevărul literar şi artistic” povestirea „Sotir”. Este perioada în care N. Iorga şi Al. Cazaban îl contestă vehement, în care apar neîntelegeri cu soţia Anna Munsch şi în care leagă şi alte prietenii, printre care cu J.R. Bloch şi Fr. Lefévre.
În 1925, în Editura Rieder apare „Prezentarea haiducilor” şi la „Editura Renaşterea” apare volumul „Moş Anghel” în traducerea autorului. Vizitează locurile natale, ţara, alături de Mihail Sadoveanu, cutreieră munţii, apoi se întoarce în Franţa unde se tipăresc „Domniţa de Snagov” şi „Codin”. Editura Rieder tipăreşte volumele „Mihail” şi „Nerrantsoula” în 1927, an în care călătoreşte în URSS, în care vizitează litoralul Mării Negre şi alte ţinuturi îndepărtate.
În 1928, împreună cu prietenul său Nikos Kazantzakis se află la Atena. În acelaşi an călătoreşte din nou în URSS, împreună cu Bilili-Maria Louis Bandbony, de care se îndrăgosteşte, părăsind-o pe Anna Munsch.
În 1929 se află în Franţa, unde îşi expune impresiile despre URSS. Călătoreşte la Amsterdam şi Haga (martie 1929). În august revine în ţară pentru ancheta masacrului minerilor grevişti de la Lupeni. Este prezent în Valea Jiului cu Romulus Cioflec. Vizitează Ţebea, mormântul lui Avram Iancu. În urma acestor vizite publică opt reportaje în revista „Lupta” condamnând politica, realmente criminală, a guvernului şi pe autorii masacrului de la Lupeni. Este atacat violent în presa guvernamentală şi reacţionară românească, denunţat ca „agent al Moscovei”.
În noiembrie 1929 se instalează la Viena, continuând să scrie „Vers l’antre flamme”. La începutul anului 1930 scrie la Viena „Entre l’amitié et un bureau de tabac”, călătoreşte în Egipt. Se retrage în Italia, unde este încarcerat la Trieste în februarie, fiind eliberat de Consulul francez; se înapoiază la Paris, unde publică în „Europe”: „Confiance”, „Pour avoir aimé la terre” şi „Les Nouvelles Littéraires”.
În aprilie 1930 hotărăşte să se întoarcă în ţară, unde să întemeieze o gospodărie ţărănească, deoarece, zice el, „pentru mine Occidentul e mort”. Scrie „Ţaţa Minca”, iar în librării se află „Pescuitorul de bureţi” şi „Haiducii”. În septembrie se desparte de Bilili, care se căsătoreşte cu Dr. Heinz Hauser. Revine la Brăila, după ce trece printr-o gravă criză – îşi pierde raţiunea.
În 1931 este sărbătorit la Iaşi de scriitorii ieşeni, în frunte cu M. Sadoveanu. Divorţează de Anna Munsch şi face un voiaj la Paris cu Margareta Izescu, pentru care făcuse o adevărată pasiune, de la prima vedere.
În septembrie rănile plămânilor se redeschid, este bolnav aşadar, însă scrie „Casa Thűringer” şi colaborează la ziarele brăilene „Ancheta” şi „Curierul”.
În 1932 face un turneu cu conferinţa „Artele şi umanitatea de azi” în oraşele Viena, Műnchen, Berlin, Hamburg, Frankfurt, Heidelberg şi Colonia. În aprilie se căsătoreşte cu Margareta Izescu. În iulie se retrage la Mănăstirea Neamţului, unde stă până în februarie 1933. Scrie Prefaţa la Adrian Zograffi şi proiectul unui scenariu de film pentru „Haiducii” sau „Domniţa de Snagov”. Într-un articol intitulat „Mon bon Robertfrance”, în „Europe” îşi exprimă postum recunoştinţa faţă de Jacque Robertfrance, cel care a corectat franceza celor mai multe cărţi ale sale.
În 1934 se află la Nisa, unde scrie „Mediterana” şi „Răsăritul Soarelui”.
Revista „Présence” din Lausanne efectuează o anchetă despre „Europa de azi”, căreia îi răspunde alături de nume celebre, printre care G. B. Shaw şi A. Thibaudet. La sfârşitul lui martie se întoarce la Bucureşti. În august împlineşte 50 de ani, prilej cu care scrie: „Am trei aniversări, nu una: împlinesc 50 de ani, e drept, dar sunt şi 10 ani de la apariţia „Chirei Chiralina”, care înseamnă debutul meu. Deci sunt, totuşi, un scriitor tânăr… aniversez trei ani de boală la pat, o boală care a sfârşit prin a-mi ucide inima”, care încetează să mai bată în 16 aprilie 1935. A fost îngropat la Cimitirul Bellu, fără serviciu religios.
La Bellu au fost aduse şi rămăşiţele pământeşti ale mamei sale, Joiţa Istrate. Pe strada Paleologu nr.3 s-a pus o placă comemorativă în 11 august 1935, spre a aminti trecătorilor că prin această lume a trecut şi uimitorul scriitor Panait Istrati, care spunea: „Sărăcia este un maestru nu numai al gândirii, ci şi al stilului. Sărăcia este şcoala, cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de a fi cinstit” (variantă cultă a proverbului românesc „Nevoia îl învaţă pe om”). Din afirmaţia inserată în finalul prezentării zbuciumatei vieţi rezultă că Panait Istrati, un picaro de pe meleagurile brăilene, avea un cod moral admirabil ce includea libertatea, morala, iubirea, sinceritatea, opera sa, chiar în proză fiind scrisă, este, de fapt, odă închinată vieţii trăite în libertate, dragoste, cinste, respect faţă de natură, familie, prieteni, ideal…
Din trecerea în revistă a vieţii şi activităţii lui Panait Istrati rezultă şi titlurile creaţiei sale – schiţe, nuvele, povestiri (mai ales), romane, la care se adaugă pagini memorialistice, articole pe diferite teme, vizând evenimentele politice şi sociale ale timpului său, zbuciumatul început de secol XX, ale cărui realităţi, de peste trei decenii, le-a ilustrat în ziarele şi revistele timpului, dovedindu-şi excepţionalul său fond sufletesc, încărcat de un sentimentalism sincer.
Despre interesanta viaţă a lui Panait Istrati au scris Felix Aderca, Bogdan Amaru, T. Arghezi, D. Botez, Otilia Cazimir, I. Constantinescu, Mircea Eliade, O. Goga, V. Eftimiu, N. Iorga, Pericle Marinexu, Al. Mironescu, Al. Oprea, Camil Petrescu, Al. Raicu, M. Sadoveanu, Al. Teodoreanu, G. H. Zamfirescu.
Întreaga lui operă, scrisă cu mare talent nativ a stârnit, prin dramele create, personajele memorabile, realitatea redată printr-un stil îngrijit şi o atmosferă romantică, prin spaţiul geografic straniu de la gurile Dunării, un mare interes al confraţilor contemporani şi de mai târziu. Au scris despre opera lui: Camil Baltazar, Geo Bogza, Al. Cazaban, G. Călinescu, N. D. Cocea, Ş. Cioculescu, P. Constantinescu, Ov. Densusianu, M. Eliade, G. Ibrăileanu, E. Ionescu, Al. Oprea, M. Iorgulescu, Perpessicius, Al. Piru, O. Şuluţiu, G. Topîrceanu. Sunt nume de creatori celebri, poeţi, prozatori, istorici şi critici literari.
În ciclul „Scriitori români comentaţi” a fost prezentat de profesorul Silvestru Boatcă în 1994.
Menţionăm, pe scurt, câteva impresii din multele sute de pagini scrise despre originalul nostru prozator, al cărui nume îl aşezăm alături de: Anton Pann, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Şt.A. Doinaş, Fănuş Neagu, poeţi şi prozatori care au ilustrat în creaţiile lor pitorescul spaţiului din zona vechiului port Brăila, pitorescul Oriental din mijlocul Europei, Levantul din Dobrogea noastră.
John Charpentier precizează: „Eroii lui Panait Istrati sunt romantici şi byronieni, dar într-o atmosferă de realism”. Romain Rolland admiră în opera lui P. Istrati „amestecul de istorie cu povestea legendară”, iar René Lamarre consideră haiducii creaţi de P. Istrati personaje nordice „cu obiceiurile zaporojenilor lui Gogol”.
G. Ibrăileanu: „Opera sa este prima fereastră deschisă în Occident asupra unui original aspect al vieţii europene”.
Cezar Petrescu: „Chira Chiralina este o carte plină de substanţă, de umanitate şi de pitoresc”.
Tudor Vianu: „Istrati este un oriental şi darul povestirii este, în adevăr, principala sa caracteristică”.
M. Sadoveanu s-a arătat entuziasmat de faptul că „un vagabond internaţional” a intrat cu răsunet în cortegiul scriitorilor francezi: „Eu îl voi revendica pe Panait Istrati ca pe un frate al meu şi fiu al acestui pământ”.
Ş. Cioculescu: „P. Istrati a fost o cutie de rezonanţă în care au vibrat mesagii unanime… A fost un om viu, un autentic”.
Camil Petrescu îl numeşte, cu admiraţie, o haimana târzie, un autodidact care a împlinit cu o sevă şi cu o plasticitate homerică schemele uscate şi vulgare cunoscute până atunci! Îl consideră un geniu autentic.
Credem că aceste consideraţii, cărora li se pot adăuga multe altele, să-i îndemne pe cititorii revistei să citească opera lui P. Istrati şi să se simtă mândri că am dat lumii un mare, talentat şi original scriitor, cunoscute fiind şi extraordinarele realizări cinematografice după povestirile sale, „Chira Chiralina”, „Codin”, „Ciulinii Bărăganului”.

FLOAREA NECŞOIU