PANAIT ISTRATI, „AGENT” SAU „CLIENT” AL POLIŢIEI POLITICE INTERBELICE? – CONSIDERAŢII PRIVIND DOSARUL DE LA SIGURANŢĂ AL SCRIITORULUI PANAIT ISTRATI

PANAIT ISTRATI, „AGENT” SAU „CLIENT”
AL POLIŢIEI POLITICE INTERBELICE?
CONSIDERAŢII PRIVIND DOSARUL DE LA SIGURANŢĂ
AL SCRIITORULUI PANAIT ISTRATI

Panait Istrati (1884-1935) a fost fără îndoială una dintre cele mai spectaculoase şi mai controversate personalităţi culturale ale perioadei interbelice, care, prin opera şi conduita sa, a şocat adesea opinia publică românească şi internaţională, intrând vrând-nevrând în vizorul poliţiei politice a vremii, Siguranţa Statului.
În contextul disputei ideologice acerbe dintre cele două curente totalitariste care caracterizau perioada interbelică – nazismul şi bolşevismul – Panait Istrati, un nealiniat şi nonconformist prin atitudine şi caracter, nu avea cum scăpa „ochiului vigilent” al Siguranţei, care l-a „luat în lucru” de prin 1924, încă dinainte de revenirea sa în România după imensul succes repurtat în 1923 cu CHIRA CHIRALINA.
Despre DOSARUL DE LA SIGURANŢĂ al scriitorului Panait Istrati au apărut o serie de referiri începând din 1974, când istoricul literar Alexandru Oprea a publicat în Revista MANUSCRIPTUM nr. 3/1974 mai multe documente, din care reiese că Panait Istrati era urmărit în dosarul de supraveghere nr. 2751.
Ulterior, au fost descoperite şi publicate şi alte documente şi informaţii, care confirmă calitatea acestuia de urmărit/supravegheat, aspect reieşit şi din lucrarea lui Stelian Tănase „CLIENŢII LU’ TANTI VARVARA” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2008).
Subiectul nu ar fi suscitat atâtea dezbateri şi controverse, dacă, în urma publicării capodoperei sale „SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI” (Editura Rieder, Paris, 1929), confratele său în ale scrisului şi ale politicii, Henry Barbusse, nu l-ar fi acuzat public de colaborare cu poliţia politică a vremii, numindu-l „Haiduc al Siguranţei”, în sensul de agent/slujitor al acesteia. Etichetarea răutăcioasă l-a afectat profund pe Panait Istrati, lezându-i grav imaginea şi credibilitatea, făcându şi numeroşi duşmani din toate taberele politice şi culturale.
Prima notă informativă aflată în DOSARUL DE LA SIGURANŢĂ al lui Panait Istrati (dat până în prezent publicităţii) datează din 9 mai 1924. După sosirea lui în ţară, în septembrie 1925, a fost dat în urmărire pe tot cuprinsul României, oriunde s-a dus: la Ploieşti, Brăila, Galaţi, Constanţa, Iaşi, Bucureşti etc. Semnificativă este NOTA-DISPOZIŢIE nr. 460378/7.09.1925 a Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale – Brigăzile Speciale, adresată Serviciului Special de Siguranţă Brăila, semnată de Directorul General, Romulus P. Voinescu, care sună astfel: „Avem onoarea a vă semnala pe scriitorul comunist Panait Istrati, sosit de curând de la Paris, şi plecat în oraşul Dvoastră de unde este de origină, rugându-vă al ţine în observaţie şi a-l semnala la timp autorităţilor respective în caz de deplasare. Comunicându-ne rezultatul” (Am reprodus ortografia şi exprimările originale, aşa cum vom proceda şi în continuare, spre a sublinia autenticitatea şi relevanţa actelor citate).
Formulele de adresare sunt tipice şi trădează limbajul îngust, şablonard, cazon folosit de respectiva instituţie, ceea ce înlătură orice îndoială asupra veridicităţii documentelor şi realităţii faptelor relatate în acestea. Notele informative redactate cu multe greşeli gramaticale de lucrătorii serviciilor de siguranţă din Brăila şi Ploieşti descriu în amănunt „mişcările” lui Panait Istrati şi contactele acestuia cu diverse persoane.
Pentru exemplificare, redăm un pasaj din NOTA nr. 5694/17.09.1925 a Siguranţei Ploieşti către Direcţia Centrală în care se spune: „Scopul venirei lui Panait Istrati în România – din informaţiunile culese – este ca să lege relaţiuni strânse între comuniştii Francezi şi cei Români. De altfel, numitul în răstimpul de când se află în ţara noastră a vizitat oraşele Brăila, Galaţi, Focşani şi Iaşi unde a luat contact cu toţi fruntaşii comunişti din aceste oraşe” (…)
La Iaşi, Panait Istrati fusese invitat să participe alături de Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez şi alţii la FESTIVALUL ARTISTIC LITERAR dedicat strângerii de fonduri pentru construirea statuii lui Eminescu, dar şi-a contramandat în ultimul moment prezenţa, spre marea dezamăgire a organizatorilor şi anturajului lor.
Pe de altă parte, Siguranţa îl avertizase că „dacă nu vrea să fie bătut pe stradă, să facă bine şi să nu iasă din casă”, punându-i în vedere în termeni categorici „să nu se mai frece de comunişti, pentru a evita măsuri neplăcute pentru libertatea sa”, iar Prefectul Poliţiei Capitalei i-a propus „să-i trimeată doi agenţi care să-l însoţească permanent”. Tot în dosarul menţionat se găsesc şi materiale referitoare la broşura „AU PAYS DU DERNIER DES HOHENZOLLERNS”, editată în 1926 la Paris, la care Panait Istrati a scris prefaţa, în care spunea: „Iată cele două mâini ale mele. Legaţi-le! Împuşcaţi-mă fără judecată aşa cum se face în fiecare săptămână în patria mea, România sugrumătoare”.
Prin TELEGRAMA CIFRATĂ nr. 64873/4 XI 1926 semnată de acelaşi Romulus P. Voinescu se atrăgea atenţia Vămii, Prefecturilor şi Poliţiilor din Bucureşti, Turnu Măgurele, Zalău, Găeşti, Sighişoara, Câmpulung, Miercurea Ciuc, Cluj, Brăila, Sibiu etc. să fie extrem de vigilente şi „să ia măsuri de împiedicare a introducerii în ţară şi a circulaţiei respectivei broşuri şi să raporteze de îndată orice semnale referitoare la ea”. Cu toate eforturile depuse de reprezentanţii puterii, lucrarea a trecut clandestin graniţa şi conţinutul ei a fost rapid popularizat, ceea ce i-a înfuriat şi mai rău.
În 1927, Panait Istrati a fost invitat în URSS la cea de-a zecea aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, unde a mers împreună cu prietenul său, ambasadorul sovietic în Franţa, Christian Rakovski, şi unde, în 13 noiembrie 1927, l-a cunoscut pe faimosul scriitor Nikos Kazantzakis (autorul capodoperei ZORBA GRECUL), de care a legat o frumoasă amiciţie.
La finele călătoriei în Uniunea Sovietică – februarie 1929 – s-a reîntors la Paris, unde a publicat bestsellerul „SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI” („VERS L’AUTRE FLAMME”), o critică aspră la adresa regimului bolşevic, mărturisind imensa dezamăgire produsă de discrepanţa uriaşă între percepţia iluzorie asupra sistemului comunist şi realitatea cruntă întâlnită la faţa locului.
În toamna anului 1929, Panait Istrati revenea în România pentru efectuarea unei anchete jurnalistice privind evenimentele greviste din Valea Jiului din perioada 4-6 august 1929. Ajuns la graniţă, Panait Istrati a fost „luat în primire” de către Siguranţă, care, într-o NOTĂ, consemna: „În ziua de 21.08 cu trenul internaţional 24 a intrat în ţară venind de la Paris scriitorul P. Istrati împreună cu soţia sa având destinaţia oraşul Brăila unde va rămâne şase săptămâni. Posedă certificatul 930 eliberat de Legaţiunea noastră din Paris”. În 7/8 septembrie 1929 s-a cazat la hotelul din Lupeni, pentru ca a doua zi să viziteze la spital răniţii şi să stea de vorbă cu văduvele celor împuşcaţi mortal. Având un permis special de liberă trecere în „zonele interzise” (acordat în prealabil de ministrul de interne Alexandru Vaida-Voievod), Panait Istrati a vizionat locurile „fierbinţi” (ex. Uzina electrică) şi, de asemenea, a discutat cu Lucreţiu Pătrăşcanu, avocatul apărării, care l-a informat asupra celor întâmplate, rugându-l să-i susţină pe clienţii săi.
La finele investigaţiei, Panait Istrati a concluzionat că vinovăţia aparţine în exclusivitate puterii, care, depăşită de evenimente, a adus armata şi a ordonat foc, murind prin împuşcare 30 de muncitori (şi nu 9, potrivit oficialităţilor), fiind răniţi peste 100 de mineri, ostilităţile fiind urmate şi de un val de arestări.

O asemena activitate nu putea fi trecută cu vederea de către autorităţi, care l-au „luat în lucru” pe Panait Istrati prin subunităţile teritoriale de la Petroşani, Deva, Timişoara etc. Dintr-o notă a Inspectoratului Regional de Poliţie Timişoara, datată 29 august 1929, aflăm că „acest domn, prin promisiunile făcute arestaţilor, agită în mare măsură spiritele muncitorilor, compromite conducerea ţărei şi întreaga administraţie… Suntem informaţi că mâine 30 a. c. doreşte să ia contact cu conducerea muncitorilor de la unele fabrici, fapt ce ne deserveşte şi va produce nemulţumiri în rândurile muncitorilor, încurajându-i la continuarea tulburărilor reprimate până în prezent cu multă greutate”.
Alte note informative aflate la acelaşi dosar semnalează prezenţa şi „mişcarea” lui Panait Istrati în Valea Jiului şi, totodată, se raportează organelor superioare că „măsurile luate pentru menţinerea ordinii sunt suficiente: 600 jandarmi la Batalionul de Instrucţie Petroşani şi 80 jandarmi la Legiunea Petroşani, plus grănicerii din Deva despre care se face propunerea de a fi retraşi”. „Urmărirea informativă” a lui Panait Istrati a continuat şi după 1930, anul apariţiei în librăriile din România a capodoperei sale SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI, care avea să-i aducă noi duşmani, inclusiv din rândul foştilor săi tovarăşi de luptă, care l-au declarat „trădător al cauzei”.
Într-o notă din 6 aprilie 1930, aflată şi ea la dosarul cu pricina, se menţiona: „Agitatorul Panait Istrati, fost membru de onoare al URSS a fost exclus din Internaţionala a III-a datorită atitudinii faţă de aceasta care a culminat cu scoaterea volumului Spovedanie pentru învinşi”.
Indiscutabil, mai sunt şi alte materiale interesante în DOSARUL DE LA SIGURANŢĂ – dat până în prezent publicităţii – dar timpul şi spaţiul nu ne îngăduie să le comentăm pe toate. Oricum, un lucru e cert: scriitorul brăilean a fost un „Client” al Siguranţei în sensul de urmărit/ supravegheat/lucrat informativ şi nicidecum un slujitor al acesteia, indiferent sub ce formă: informator/ colaborator/agent sau „lucrător acoperit” cum s-ar zice acum. Numai că diversiunea, delaţiunea, etichetarea, înscenarea în scop de compromitere a adversarului sau opozantului fac parte din arsenalul metodologic al oricărei poliţii politice, indiferent de sistemul deservit, aşa că nici Panait Istrati n-a scăpat acestor practici (pe care necunoscătorii le numesc „securiste”, dar care există de când funcţionează serviciile secrete).
Aşa se face că după publicarea „Spovedaniei pentru învinşi” s-au găsit voci (Barbusse, dar nu numai) care să-l acuze de „joc la două capete” şi „cozi de topor” care să preia inepţia, ignorând intenţionat sau din confuzie evidenţa: faptul că Panait Istrati a fost „client” al Siguranţei şi nu agent al ei.

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU