PAȘAPORTUL GALACTIC (III)

PAȘAPORTUL GALACTIC (III)

SUB LUPĂ IPOTETICELE OZN-URI GERMANE

Pentru că există multe speculaţii referitoare la tehnologia germană, prezint în continuare punctul de vedere al celebrului scriitor adept al teoriei conspiraţiei care de câteva decenii semnează cu pseudonimul Comander X, personaj misterios şi deosebit de respectat în lumea ocultă şi ezoterică… „Pe cât de necrezut ar putea să pară, având în vedere istoria care se învaţă în liceele şi facultăţile zilelor noastre, în 1944, în Germania, a fost creată o farfurie zburătoare perfect funcţională, dezvoltată de Academia Tehnică a Luftwaffe în centrele ei experimentale.
Alte nave germane erau gata în diferite stadii, cu toate că sunt zvonuri despre realizarea cu succes a unor expediţii chiar pe… Lună!
Eu nu sunt în stare să confirm sau să infirm aceasta, cu toate că au fost observate de către astronomii acelor timpuri activităţi pe Lună ce par a nu avea o cauză naturală. Configuraţia farfuriilor zburătoare germane includea tehnologia energiei libere / free energy descoperită de Victor Schauberger şi cea magnetogravitică tahionică (numită de către inventatorul ei „Thule Tahionator”), pusă la punct de Hans Kohler. Toate mărturiile ne îndreaptă spre ideea că, dacă războiul ar mai fi durat multă vreme, farfuriile zburătoare, precum cele din seria „Vrill” (numite astfel după energia vieţii de către anumite societăţi secrete germane), care erau nişte „nave de luptă” de 25 de metri diametru, şi navele interplanetare Haunebu 4 ar fi fost puse în funcţiune şi utilizate în lupta împotriva lumii libere.
Conducătorii aliaţilor nu şi-au dat seama cât de aproape a fost lumea liberă de a fi anihilată la momentul acela, pentru că în Germania nazistă începuse o cursă pentru dezvoltarea bombei atomice.
Puteţi să vă imaginaţi efectul bombei atomice transportate de o navă cu formă de disc zburător?!
Cu toate că eu cred că cercetătorul Vladimir Terzirski vorbeşte în principal despre tehnologii dezvoltate de nazişti în prima parte a acestui secol (n. r. secolul XX), există posibilitatea ca acele tehnologii să fi fost utilizate în zboruri experimentale.

Teoria lui Terzirski spune că: „Germanii au avut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial farfurii zburătoare compacte, fără nici o parte mobilă, ce puteau să meargă pe Lună într-o oră şi acesta nu este cel mai mare secret…”.
E mult mai important faptul că au reuşit să facă toate acestea nefolosind nici chiar o singură picătură de combustibil fosil.
Aşa-zisele nave cu energie liberă pe care le foloseau naziştii nu erau nişte maşinării gen perpetuum mobile, ca să folosim acest cuvânt periculos pentru comunitatea fizicienilor, care să „scoată” energie din nimic, ci transformau energia gravitaţională, ce nu se termină practic niciodată, a Pământului, Lunii şi a altor corpuri cereşti în energia electromagnetică necesară propulsării navei în spaţiu.
Binecunoscutul (în domeniul cercetării energiei alternative) transformator al lui Hans Kohler a fost utilizat în convertirea energiei gravitaţionale a corpurilor cereşti în energie electromagnetică necesară zborului. Transformatorul a fost legat la un „dinam cu vortex tip Marconi” în structura unei nave generator tip Van De Graaf electro-magneto-gravitice sau tahionice, aşazisele Thule şi Andromeda Tahionatori, care au fost produse în serie pe liniile de asamblare ale fabricilor AEG şi Siemens din Germania anilor 1942-1945.
Aceste transformatoare au fost utilizate, de asemenea, pentru propulsarea gigantelor submarine de transport (5.000 de tone) sau pentru a produce energie în bazele lor subterane aflate peste tot în lume. Lumea a fost extrem de norocoasă datorită faptului că naziştii nu au reuşit să ducă construcţia navelor lor experimentale până în punctul în care acestea le-ar fi dat posibilitatea să reziste în faţa Aliaţilor (cu toate că binecunoscutele Foo Fighters care au fost lansate în timpul ultimelor zile ale războiului se pare că aveau origine germană, conform unor surse ale serviciilor secrete). Se spune că americanii, englezii şi ruşii au găsit după terminarea războiului foarte multă informaţie despre acestea şi chiar prototipuri funcţionale de farfurii zburătoare, dar, asemenea poveştilor ce vorbesc despre imensele depozite de aur nazist capturate în acelaşi timp de către aliaţi, nici despre acestea nu avem detalii.
Aceste prototipuri de farfurii zburătoare germane timpurii au fost ascunse în baze subterane pe tot cuprinsul Europei, incluzând diferite locaţii aflate în munţii bavarezi.
S-au dat câteva bătălii între nazişti şi aliaţi la sfârşitul războiului pentru a lua în posesie aceste prototipuri valoroase, împreună cu planurile de construcţie a lor.
Această informaţie şi tehnologia de avangardă au fost trimise spre Statele Unite, Marea Britanie şi URSS în zilele imediat următoare sfârşitului războiului. Şi alte lucruri au fost transportate către aceleaşi destinaţii…
Cel mai nefericit lucru ce a avut loc după sfârşitul războiului a fost faptul că oamenilor de ştiinţă germani li s-a permis de către anumiţi simpatizanţi nazişti sus puşi în guvernul american şi în alte cercuri elitiste internaţionale să părăsească Germania şi să fie infiltraţi atât în programul spaţial american, cât şi în alte zone importante ale guvernului şi economiei Statelor Unite. E de necrezut faptul că unor oameni precum Wernher von Braun li s-a îngăduit o schimbare radicală de macaz în ceea ce priveşte stăpânirea pentru care lucrau, dar acest fapt nu a făcut decât să servească oamenilor aflaţi la putere în acele vremuri să examineze cu de amănuntul realizările şi teoriile acestor oameni de ştiinţă nazişti.
Totuşi, se pare că sfârşitul războiului nu a reuşit să oprească în întregime dezvoltarea maşinii de război naziste… din păcate!
Anumite fracţiuni din ierarhia nazistă nu au emigrat în America. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, o bază nazistă fusese construită în Antarctica de către un grup SS de elită şi aprovizionată de către submarine ce cărau provizii pe distanţe foarte mari. Hitler şi soţia sa, Eva Braun, spun unii, nu s-au sinucis, ci şi-au trăit până la capăt vieţile dedesubtul gheţii Polului Sud. Alte relatări spun că au trăit într-o locaţie secretă aflată în America de Sud.
Toate acestea se potrivesc foarte bine cu încercarea de a da explicaţii faptului că în multe dintre contactele cu farfuriile zburătoare, echipajul lor era vorbitor de limba germană.
Aceasta se întâmplă inclusiv acum!!
Mai ales că în prima perioadă a contactelor cu OZNuri, precum cel în care e implicat George Adamski, ni se povesteşte despre locuitorii acestor nave că sunt blonzi şi nordici ca înfăţişare, vorbind limba germană, ceea ce ne dă o indicaţie asupra originii unora dintre aceste nave discoidale. Este foarte probabil ca aceste contacte să fie cu germanii şi cu Arcturianii şi la fel de probabil este faptul ca aceste baze antarctice să existe şi în zilele noastre. Bineînţeles că au fost zvonuri despre o bază germană în Antarctica, pentru că mai multe echipe de exploratori aflate în zonă au dispărut fără să lase nici o urmă. Din nou Vladimir Terzirski ne dă detalii despre „Colonia germană de la Polul Sud”: „Germanii au început să exploreze cât se poate de serios Polul Sud în 1937, folosind nave imense. Vasul Schwabenland a fost trimis către teritoriul Queen Maud, la sud de Africa de Sud, şi imediat germanii şi-au plantat drapelele cu svastica, pretinzând proprietatea asupra lor, precum au făcut cu întregul continent al Europei”. „Ei au dat numele acestui teritoriu de Neue-Schwabenland”. În 1942 a avut loc o operaţiune secretă de evacuare făcută de Kriegs Marine pentru a muta oameni şi materiale cu submarine şi vapoare către o bază secretă subterană ce trebuia să devină ultimul bastion al Reich-ului.
Câteva sute de mii de sclavi din lagărele de concentrare împreună cu oameni de ştiinţă şi tineri membri ai Hitler Jungend au fost transportaţi cu submarine şi vapoare la Polul Sud către imensele colonii germane din America de Sud, în scopul continuării experimentelor naziste de creare a societăţii rasei pure de „supraoameni”.
Zvonurile spun că există chiar şi în zilele noastre un vast oraş subteran la Polul Sud care are o populaţie de 2.000.000 de oameni şi al cărui nume – aţi ghicit! – este Noul Berlin.
Preocuparea majoră a locuitorilor acestui oraş este ingineria genetică umană şi călătoriile spaţiale.
Se spune, de asemenea, că amiralul Byrd i-a întâlnit în secret pe liderii acestei colonii germane antarctice în 1947, după înfrângerea lui dezastruoasă, pentru a semna în secret un tratat de pace între colonia germană de la Polul Sud şi guvernul Statelor Unite şi, mai ales, pentru a lua tehnologia germană în schimbul materiilor prime americane. Detalii despre baza nazistă de la Polul Sud şi navele germane capabile să eludeze gravitaţia Pământului sunt incluse în cartea „OZN-uri făcute de om în 1944-1994”, scrisă de Renato Vesco şi de David Hatcher Childress, pe care o recomand ca fiind de referinţă în studiul erei timpurii a navelor discoidale.
Către sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, germanii au dezvoltat nave interplanetare capabile să ajungă până la Lună sau chiar pe Marte. Unii cercetători, în filme şi articole, pretind că germanii au făcut într-adevăr aceasta la sfârşitul războiului sau imediat după stabilirea lor în baza subterană din Antarctica.
Unele surse pretind chiar că un anume „ultim batalion” de soldaţi germani a reuşit să scape în Antarctica şi America de Sud cu ajutorul submarinelor în timpul ultimelor zile ale celui de-al Doilea Război Mondial. E foarte probabil ca germanii să aibă oraşe supertehnologizate în jungla îndepărtată a Americii de Sud. Câţiva istorici militari, precum col. Howard Buechner, susţine în cartea sa că germanii creaseră deja baze pe teritoriile Queen Maud în timpul războiului.
După aceea, submarinele germane, în anumite rapoarte se spune că erau în număr de 100, au luat importanţi oameni de ştiinţă, aviatori şi politicieni, transportându-i la ultima fortăreaţă a Germaniei naziste. Două din aceste submarine s-au predat în Argentina la doar trei luni după război.
În 1947, marina americană a invadat Antarctica, excepţie făcând zona germană cunoscută sub numele de Neue Schwabenland. Într-unul din zborurile sale, amiralul Byrd a văzut că instrumentele sale de navigaţie au luat-o razna şi a trebuit, împreună cu întrega sa escadrilă, să se întoarcă la bază, ghidându-se după navigaţia la sol. Se spune că unele motoare ale avioanelor care au participat la invazia lui Byrd au fost distruse de la distanţă de către nave discoidale. Marina SUA s-a retras şi nu s-a mai întors decât în 1957 în Antarctica.
De data aceasta având sprijinul Franţei, Marii Britanii şi URSS.
Se presupune că alte baze naziste au existat în zone izolate ale Americii de Sud, probabil în munţii din interiorul junglei şi, foarte posibil, în zona cu fiorduri din sudul statului Chile.
Conform cărţii „Cronicile lui Akakor”, publicată pentru prima dată în limba germană de ziaristul Karl Brugger, un batalion german s-a refugiat într-un oraş subteran aflat la graniţa dintre Brazilia şi Peru”. Brugger a fost un ziarist german care a trăit la Manaus şi a fost asasinat în suburbia Ipanema a oraşului Rio de Janeiro în 1981. Acesta este punctul de vedere al Comander X pe subiectul OZN-urilor germane.. No comment!