PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL – JEFUIT

PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL – JEFUIT

Din timpuri străvechi omenirea a fost interesată de păstrarea şi conservarea valorilor şi tradiţiilor culturale, mărturii ale trecerii timpului, ale interacţiunii factorului uman cu natura şi vremurile.
De aceea, o preocupare de prim ordin a fost de a proteja bunurile şi valorile inestimabile ce formează patrimoniul naţional, care atestă istoria unui popor, dovadă a existenţei sale pe PĂMÂNT.
Este şi cazul României, deţinătoarea unor locuri magnifice şi a unui patrimoniu de invidiat, care include bunuri de importanţă cardinală pentru istoria naţională şi universală. Numai că, din păcate, acest inestimabil tezaur cultural, din varii motive, nu a fost şi nu este protejat cum se cuvine, în ultimul timp România devenind „raiul” hoţilor şi traficanţilor de valori de patrimoniu, ajungând la acest capitol să concureze cu Afganistanul şi Irakul – potrivit evidenţelor INTERPOL date publicităţii.
Absenţa unor dispoziţii legale adecvate şi a unor măsuri stricte de prevenire a făcut posibilă sustragerea şi înstrăinarea a numeroase obiecte de patrimoniu. Pe de altă parte, cererea mare, de către amatorii autohtoni şi din străinătate, şi preţul ridicat care se oferă încurajează comerţul şi traficul cu asemenea lucruri. Legea 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional a fost abrogată la 6 februarie 1990 prin Decretul-Lege nr. 90 iar legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional a venit târziu, timp în care s-au perfecţionat modurile de operare ale răufăcătorilor, care au devalizat ţara bucată cu bucată, inclusiv de bunurile de patrimoniu.
Hăţişul legislativ din domeniu a îngreunat acţiunea autorităţilor chemate să prevină şi să combată criminalitatea în materie. Spre argumentare, lista reglementărilor referitoare la protejarea patrimoniului cultural naţional, actualizată de Ministerul Culturii la 6 mai 2011 şi dată publicităţii pe site-ul instituţiei, cuprindea nu mai puţin de 22 legi, decrete şi hotărâri ale Guvernului, 30 de ordine ale Ministerului Culturii şi numeroase alte reglementări de specialitate, pe care cei interesaţi le-au putut specula în beneficiul lor. Odată ieşite din ţară, obiectele de patrimoniu, scoase pe diverse căi ilicite din posesia proprietarilor ori deţinătorilor legali, sunt foarte greu de recuperat. Căci tablourile, operele de artă, icoanele, picturile bisericeşti, brăţările şi monedele dacice, armele vechi, manuscrisele, cărţile rare, mărcile filatelice ş. a. au mare căutare afară, motiv pentru care se vând bine pe pieţele lumii.

Există fără îndoială şi o colaborare complice între persoanele interesate de achiziţionarea lor şi intermediari români, unii chiar cu atribuţii legale privind apărarea patrimoniului (lucrători ai muzeelor, funcţionari din ministere, primari, vameşi, artişti, anticari etc). Sunt numeroase exemple în care aceştia, corupţi de mirajul banului, au şters urmele, au distrus inventarele, au înlocuit bunurile cu contrafaceri, au avizat înstrăinarea obiectelor sau pur şi simplu le-au furat şi vândut.
Legislaţia actuală prevede obligaţia persoanelor fizice şi juridice care deţin şi administrează obiecte de patrimoniu să ia măsuri corespunzătoare pentru prevenirea sustragerii, dispariţiei, pierderii, distrugerii acestora – să aibă grilaje, sisteme de alarmă, camere de supraveghere, pază etc – dar nu întotdeauna se respectă, iar de asta profită din plin infractorii.
Inventivitatea lor este nemărginită iar modurile de operare tot mai sofisticate şi ingenioase – de la furturile prin efracţie, la comandă, din muzee, case memoriale, instituţii culturale, biserici, cimitire, şantiere arheologice etc la falsificarea operelor de artă, înlocuirea originalelor cu contrafaceri, traficul peste frontieră şi comerţul ilegal cu bunuri de patrimoniu etc. Reţelele de crimă organizată specializate fac anual tranzacţii de miliarde de euro, iar listele INTERPOL privitoare la bunurile de patrimoniu sustrase din România se măresc în permanenţă, în timp ce „piaţa neagră” în domeniu prosperă.
În continuare vor fi prezentate câteva cazuri relevante privind devalizarea patrimoniului cultural naţional românesc şi universal, culese din presă şi din lucrări sau documente publice.
Vom începe cu povestea jafului de la Muzeul BRUKENTHAL din Sibiu, cel mai mare furt de patrimoniu din perioada comunistă. În noaptea de 26/27 mai 1968, autori necunoscuţi au pătruns în incinta muzeului sibian şi, profitând de lipsa unei paze eficiente şi a sistemelor de alarmă corespunzătoare, au furat 8 tablouri, capodopere ale picturii universale semnate de Tizian (Ecce Homo), Anton van Dyck (Moartea Cleopatrei) ş. a.
O echipă operativă condusă de colonelul Dumitru Ceacanica a efectuat cercetările de rigoare, dar, în pofida numeroaselor amprente găsite la faţa locului, nu s-au putut identifica făptaşii. Nici câinele de urmărire nu a reuşit nimic, urmele de miros pierzându-se în stradă, semn că hoţii au folosit un autoturism.
Ancheta a stagnat mai mulţi ani, timp în care au fost găsiţi câţiva „ţapi ispăşitori” din rândul lucrătorilor muzeului, făcuţi responsabili şi sancţionaţi penal pentru neglijenţă în serviciu şi alte „mărunţişuri” legate de activitatea lor profesională. Despre autorii furtului şi mai ales destinaţia tablourilor sustrase nu s-a stabilit însă nimic, fapt care a generat şi alimentat tot felul de zvonuri şi speculaţii, care mai de care mai aberante şi mai absurde, precum că furtul a fost pus la cale de membri ai familiei baronului Von Brukenthal, aflaţi în străinătate.
După ce România a aderat la INTERPOL (în 1973), s-a aflat prin intermediul acestui organism de poliţie internaţională că două din tablourile în cauză au fost semnalate, unul în SUA şi altul în Israel, fără a se preciza cum au ajuns acolo.
Mai târziu, în 1998, Poliţia Română în colaborare cu INTERPOL a reuşit recuperarea a 4 din cele 8 tablouri furate, care au fost returnate muzeului. În acelaşi an, 1998, a fost prins un hoţ de patrimoniu internaţional, originar din Italia, care a comis o spargere la un muzeu din străinătate, folosind un mod de operare la fel cu cel din urmă cu 30 de ani. În ancheta aferentă, infractorul a recunoscut că el este unul din cei doi autori ai furtului de la Muzeul BRUKENTHAL din primăvara lui 1968, în împrejurări similare (a rămas în muzeu după ora închiderii), iar despre tablouri a declarat că acestea au fost scoase din România de un afacerist grec care era în relaţii bune cu statul comunist (făcea comerţ cu tractoare).
O serie de detalii şi „picanterii” ale acestui caz au fost povestite şi de reputatul poliţist şi scriitor celebru Traian Tandin, care, atunci, a făcut parte din echipa legendarului Ceacanica.
După Revoluţie, „DOSARUL AURUL DACILOR” este fără îndoială cel mai mediatizat caz de furt de patrimoniu din România. Cazul a fost deschis la Alba Iulia în 2014, prin condamnarea mai multor inculpaţi, vinovaţi de prejudicierea patrimoniului. Paguba de peste 4 milioane de euro a fost recuperată doar parţial şi în mică măsură, obiectele luând drumul străinătăţii. Bunurile au fost trecute ilegal peste frontieră şi, parte din ele, au fost ulterior identificate la diferiţi colecţionari, case de licitaţii, anticariate şi muzee din Europa şi SUA.
În 2007, după ce România a semnat Convenţia UNIDROIT care permite recuperarea transfrontalieră a bunurilor de patrimoniu scoase ilegal din ţară, a fost recuperată o brăţară dacică din SUA şi încă 3 din Franţa. De atunci, au mai intrat în muzeele din România şi alte bijuterii din cele furate, în total 13 brăţări dacice, colierul şi inelele de la Căpâlna, două scuturi de la Piatra Roşie şi mai multe monede de aur şi argint.
Din cauza acestor „braconieri de patrimoniu”, autorităţile şi oamenii de ştiinţă angrenaţi oficial în cercetarea vestigiilor (arheologi, speologi, istorici etc) au ajuns să ţină secret marile descoperiri, de teama jafurilor şi distrugerilor de tot felul. În căutarea bunurilor de preţ, „vânătorii de comori” neautorizaţi folosesc ilegal detectoare de metal, unelte şi materiale periculoase, explozivi, produc distrugeri, creând dezastre în urma lor.
Locuri de o frumuseţe rară şi de o valoare inestimabilă au fost transformate în gropi de gunoi, căci hoţii nu doar fură obiectele descoperite ci şi distrug intenţionat sau involuntar siturile arheologice.
În aceeaşi ordine de idei privind prejudicierea patrimoniului cultural naţional se înscrie şi jefuirea sistematică a Bibliotecii TELEKI-BOLYAI din Tg. Mureş, din inventarul căreia, la sfârşitul lui 2010, lipseau 538 de cărţi vechi, broşuri, foi volante şi alte piese rare din secolele XVI-XIX, care, la fel, au fost scoase ilegal din ţară şi vândute unor colecţionari din străinătate.
Autorităţile române aruncă responsabilităţile de la o instituţie la alta (Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, Academia Română etc) invocând adesea scuza că „nu sunt bani” pentru paza şi protejarea patrimoniului, în timp ce acesta dispare şi se degradează văzând cu ochii.
Cu câţiva ani în urmă, în PUNCTUL DE CONTROL TRECERE A FRONTIEREI CURTICI a fost oprită activitatea infracţională a unor hoţi de patrimoniu specializaţi în furtul şi traficul de locomotive vechi cu abur produse în anii 1900, de valoare inestimabilă. Cei în cauză au încercat scoaterea peste graniţă a 34 de locomotive de patrimoniu, spre a fi vândute în străinătate unor amatori de antichităţi. Din cercetări a reieşit că infracţiunile au fost comise cu complicitatea unor funcţionari din Ministerul Culturii, care au avizat tranzacţia, atestând în fals că respectivele locomotive sunt „fier vechi” şi pot fi comercializate ca atare.
Un alt exemplu urât de atentat la integritatea patrimoniului este vandalizarea monumentului funerar al lui Panait Istrati din Cimitirul „Bellu” din Bucureşti, în toamna anului 2014. De la mormântul scriitorului brăilean au fost furate, de către hoţii de fier vechi, bustul şi placa de bronz cu inscripţiile aferente pentru a fi vândute la REMAT cu 17 lei/kg. Bustul fusese realizat de renumita artistă plastică Miliţa Petraşcu (1893-1976), autoarea mai multor sculpturi de patrimoniu.
Nici MOARA LUI ASSAN, clădire de patrimoniu, situată în zona Obor-Lizeanu din Capitală şi lăsată de izbelişte după Revoluţie, nu a scăpat de furia şi rapacitatea hoţilor de fier vechi şi a boschetarilor. Construită în 1853 şi aparţinând faimoşilor negustori George Assan şi Ioan Martinescu, a fost prima moară cu abur din România, una din cele mai moderne din Europa în vremea sa.
Naţionalizată de comunişti după război, a funcţionat cu aceeaşi destinaţie mai mult de 100 de ani, având o aparatură foarte bună. După Revoluţie, moara a fost închisă şi clădirea a rămas în paragină, hoţii furând tot ce se putea valorifica, iar „oamenii străzii” găsind aici un adăpost. În anii 2000, imobilul a fost în mai multe rânduri incendiat, iar ca urmare a slăbirii structurilor de rezistenţă, în 2012, s-a prăbuşit acoperişul şi un perete al corpului central, dar cu toate acestea, fiind atât de solid clădit, edificiul stă în picioare şi azi.
Din cele arătate rezultă că, în decursul timpului, patrimoniul cultural naţional a fost jefuit „la sânge” de tot felul de profitori autohtoni şi internaţionali, dornici de înavuţire pe seama istoriei noastre. Este, evident, o afacere rentabilă, aducătoare de importante câştiguri băneşti, dar în ultimă instanţă este şi un act conştient sau inconştient de trădare naţională, ce ar trebui tratat cu mai mare atenţie de autorităţile abilitate.
În ultimii 15 ani, conform unor date oficiale apărute în mass-media şi pe net, instituţiile competente şi funcţionarii acestora (procurori, poliţişti, cercetători ştiinţifici etc) au reuşit recuperarea a peste 50.000 de obiecte de patrimoniu în valoare de mai bine de 5 milioane de euro; dar câte or mai fi neidentificate?
Conştienţi de pericolul major al secătuirii patrimoniului cultural naţional, cu toţii avem datoria morală de a fi mai atenţi la conservarea şi protejarea acestuia, căci mâine poate fi prea târziu!

HORAŢIU MĂNDĂŞESCU