PE VALEA MORARULUI

PE VALEA MORARULUI

M-am urcat pe schiuri în prima vacanţă studenţească pe Muntele Mic….erau vremuri când ni se împrumutau de la Clubul Sportiv echipamente modeste, la fel cum erau şi “doagele”, dar eram fericiţi pe întinderea imaculată, strălucind în soare, nu aveam cabluri, urcam cu schiurile încet încet în vârful dealului…
Apoi, anii au trecut, le-am asigurat echipamente moderne copiilor, i-am iniţiat în tabere de schi şi m-am bucurat să-i însoţesc în primele competiţii. Astfel, aş putea spune că m-am lansat pe pârtiile de la Predeal, Azuga sau chiar Poiana….unde se organizau cupele diverselor asociaţii sportive, printre care şi Cupa CNF (Centrul Naţional de Fizică), unde am dobândit cele mai preţioase diplome de participant… pentru tenacitate şi străduinţă. Însoţindu-mi copiii la aceste cupe, mai curând pentru atmosfera extraordinară alături de colegi şi familiile lor, preţuind efortul celor care se implicau în organizarea acestor competiţii sportive, până când, într-o zi, copiii mei mi-au pus în vedere să-mi găsesc un grup cu care să merg la schi… drept care mi-am descoperit prietenii de la Floare de Colţ, care m-au acceptat în pofida valorii mele cu totul neperformante în materie de schi.
Astfel, ca membru al Clubului Floare de Colţ, în veselul tren de sâmbătă sau duminică cu celebrele abonamente VSD (vineri, sâmbătă, duminică)…. câte clipe de bună voie, de agreabilă companie, de poveşti şi poveţe din partea participanţilor în acest tren al veseliei, al amatorilor de drumeţie montană sau fideli ai pârtiilor de schi. Părăseam Bucureştiul în zori de zi, pe întuneric, dar veselia din tren ne binedispunea pentru ceea ce urma să petrecem pe cărări înzăpezite, sau coborând şi aşteptându-ne rândul la coada la telecabină. Iernile erau mai adevărate, iar pârtiile de schi erau populate până târziu, în aprilie, apoi chiar şi în mai se mai putea schia pe văi, aşa auzisem în tren de la cei mai iniţiaţi în tainele sportului alb.
Era la începutul lui mai şi plecam, ca de obicei, cu schiurile în spate spre a găsi pe culmi încă ultima zăpadă a sezonului… şi aşteptam la o coadă lungă la Buşteni să urcăm la Vârful Omul, să coborâm pe una dintre văi. Cum poveştile auzite în tren mă incitaseră, m-am alăturat unui grup care plănuia o asemenea escapadă. De la capătul cabinei de la Babele urma să urcăm la Vârful Omul, doar că în Buşteni ploua, o ploaie caldă de primăvară, cabina nu mergea, că sus era tangaj, dar noi la coadă tot aşteptam…şi nu ne venea să renunţăm la planul nostru, deşi bănuiesc că alţii mai versaţi nu s-ar fi obstinat să insiste la a-şi continua drumul…
Pe la 13.30 eram, în fine, în cabina spre Babele, bucuroşi a ne pune în aplicare planul îndrăzneţ, sau mai curând de-a dreptul inconştient din parte-mi…
Sus, la Babele, ploua la fel de tare, şi în plus o ceaţă groasă ne-a făcut să pierdem marcajul şi să ne întoarcem spre a relua corect drumul, astfel că am ajuns la Cabana Omul când se înserase deja, iar noi eram muiaţi până la piele, astfel că singura soluţie rămăsese să rămânem la cabană, să încercăm măcar să ne uscăm. Am beneficiat de prevederea tovarăşilor de drum care mai aveau schimburi de rezervă şi ne-am putut usca hainele ude.
A doua zi nu mai ploua, dar aceeaşi ceaţă densă făcea ca vizibilitatea să fie redusă, vedeam practic spaţiul de coborâre însă nicidecum nu aveam priveliştea de ansamblu a văii pe care urma să o coborâm. Nici priceperea mea, dar mai ales schiurile mele, nişte biete Rubin-uri fără stop-schiuri, legate de clăpari cu nojiţe, mi-au făcut primele probleme, eu rămânând în urmă, mereu obligată să-mi remontez schiurile ca să-mi pot continua coborârea. Zăpada moale şi grea devenise un burete în care, în încercarea mea de a-mi recupera schiul, mi s-a împlântat piciorul până la şold, rămânând practic agăţată pe suprafaţa de zăpădă care mi se modelase în jurul piciorului; a trebuit să încep să sap în jur ca să degajez piciorul.
Operaţia s-a repetat, dar, spre norocul meu, grupul mă aştepta să-mi rezolv montatul şi recuperarea schiurilor… După ce am parcurs, cu sincopele menţionate, o bună bucată de vale, ceaţa s-a risipit şi am avut perspectiva parcursului spre vârf, o privelişte uluitoare, pe care, dacă aş fi putut-o remarca la pornire, cu greu aş mai fi putut ajunge, până unde, de acum, o admiram.

Într-adevăr, coborârile pe văi sunt spectaculoase şi merită trăit un asemenea eveniment sportiv, mai curând pentru uluitorul spectacol al naturii şi sentimentul de a-i aparţine… Când la capătul coborârii încă înzăpezite am admirat traseul parcurs, apărut din ceaţă, ca un dar după efortul nostru, s-au ivit grohotişuri şi, cu schiurile în spate, a trebuit să le depăşim, să sărim printre bolovanii imenşi, continuându-ne apoi drumul printr-o pădurice plină de leurdă, cu mirosul specific piperat al acestei plante benefice. Am ajuns la poale cu satisfacţia de a fi reuşit fără consecinţe neplăcute, dar mult posibile, această aventură din partea mea, dar culoarea dobândită pe chipul meu de învingător navigând prin zăpada de mai şi ceaţa din Bucegi era de invidiat, făcând în proprii ochi năzdrăvănia mea mai curând de apreciat decât de condamnat.
În sezoanele următoare m-am rezumat la a rămâne doar pe pârtii cunoscute, preferând Azuga, dar n-am să uit niciodată acele sâmbete pe care le aşteptam cu nerăbdare, planificând judicios toate activităţile de peste săptămână pentru minunata zi petrecută sub cerul albastru, plutind pe pârtia bătută şi respirând aerul ozonat atât de plin de toate darurile, care-mi făceau următoarea săptămână de muncă mult mai eficientă. Printre amatorii de schi, majoritatea mult mai tineri, unii părinţi cu copii, prichindei, iniţiaţi şi ei pe schiuri, trăiai un sentiment de orgoliu, de a le fi părtaş, când poate anii adunaţi te destinau unor preocupări mai domestice; era dovada sfidării vârstei şi comodităţii, cu consecinţe benefice, fără îndoială. Alături de drumeţii de la “Floare de colţ” am descoperit minunatele trasee pe schiuri sau cu piciorul plecând din Valea Dorului spre Vârful Omul sau coborârile pe schiuri pe drumul de vară de la cota 1400 până în gara Sinaia, trecând pe lângă mănăstire, alergând să prindem trenul care la sfârşit de zi ne aduna spre casă, ca să ne mărturisim bucuriile trăite pe traseele cutreierate peste zi. Se întindeau mesele comune cu bunătăţi pregătite de fiecare, cu licorile de încălzire, folosind fructele de pădure culese, sau poame şi glumele şi veselia făcea ca orele să treacă fără să simţim că minunata zi cu oboseala fizică era un excelent leac pentru stresul adunat în întreaga săptămână de fiecare la job-ul său.
Mi-aş dori ca aceste rânduri să se constituie într-o pledoarie pentru sporturile de iarnă, pentru dorul de drumeţie, cu deplina convingere că este o pasiune care merită îmbrăţişată pentru a evita să frecventaţi medicul, pentru a vă asigura un tonus care să vă permită a face faţă cu mai multă uşurinţă încercărilor vieţii.
Mens sana in corpore sano.

Dr. CLEMENTINA TIMUŞ