PERSONALITATEA LUI IULIU HOSSU EPISCOP ȘI CARDINAL

PERSONALITATEA LUI IULIU HOSSU
EPISCOP ȘI CARDINAL

Naşterea și copilăria. Primul cardinal român din șirul celor trei pe care i-a dat neamul nostru în timpurile contemporane s-a născut la data de 30 ianuarie 1885, în partea centrală a Transilvaniei, localitatea Milaş din judeţul Mureş-Oşorhei, actualmente Bistriţa-Năsăud, ca al treilea băiat din căminul conjugal al preotului român unit Ioan şi al Victoriei, născută Măriuţiu.
Între 1892-1896, respectiv 1896-1899, a parcurs cursurile primare şi trei clase gimnaziale frecventând Gimnaziul Săsesc din Reghin. A urmat apoi vreme de un an (1899-1900) cursurile liceului romano-catolic din Târgu-Mureş şi clasele superioare ale liceului confesional de băieţi Sfântul Vasile cel Mare din Blaj.
A absolvit cursurile prestigiosului liceu blăjan susţinând examenul de maturitate în 1903, fiind coleg cu Iuliu Haţeganu, devenit un faimos medic al Clujului, de care avea să-şi înfrăţească destinul până târziu, peste decenii.
Formaţia intelectuală şi-o va definitiva după o îndelungată perioadă de pregătire intensă şi laborioasă. Anilor de studii în ţară, graţie înţeleptei hotărâri a Episcopului Lugojului, Preasfinţitul dr. Vasile Hossu, aveau să li se adauge studiile la Roma, în Colegiul „De Propaganda Fide“. Acolo, la Roma, în Cetatea Eternă, ca o recunoaştere a solidelor acumulări în plan intelectiv şi spiritual, a fost numit, în ultimul an de studii teologice, ca Primo Prefetto al alumnilor din colegiu şi va primi doctoratul în Filosofie (1906) şi Teologie (1910).
Viaţa sacerdotală. La Roma, pe 27 martie 1910, a primit Taina Preoţiei prin impunerea mâinilor episcopului dr. Vasile Hossu, devenind preot în cadrul eparhiei de Lugoj. Reîntors acasă, între anii 1910-1912 a parcurs gradual treptele ecleziastice administrative. A fost rând pe rând protocolist, bibliotecar, arhivar, notar consistorial şi secretar episcopal, într-o primă etapă, apoi director de cancelarie, protopop onorar şi asesor consistorial, numit de noul Episcop al Lugojului, dr. Valeriu-Traian Frenţiu.
Perioada arhieriei. Demnitarea arhierească i-a fost recunoscută de puterea laică, fiind numit episcop prin Decret imperial, la 3 martie 1917, după decesul Episcopului dr. Vasile Hossu. Erau anii când tânărul sacerdot dr. Iuliu Hossu se afla confesor militar pentru militarii români din armata austroungară. Recunoaşterea de Sfântul Scaun a numirii, la 21 aprilie 1917, a fost urmată de hirotonirea arhierească în Catedrala mitropolitană din Blaj, prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, asistat de episcopii Demetriu Radu şi Valeriu-Traian Frenţiu, în ziua de 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Au urmat apoi luarea în posesie canonică a eparhiei, la 15 decembrie 1917, şi, o zi mai târziu, întronizarea festivă în Catedrala Greco-Catolică din Gherla.
În planul luptei de emancipare naţională a românilor s-a regăsit ca participant activ la Marea Adunare de la Alba-Iulia, se va număra printre înfăptuitorii Unirii celei Mari, fiind unul dintre ctitorii de frunte ai noului stat unitar român. Încununarea eforturilor sale, binecuvântate de graţia divină, a fost tocmai faptul că s-a aflat în primele rânduri ale românilor participanţi la marele act care consfinţea o realitate istorică nouă: unirea Transilvaniei cu România, citind mulţimii Rezoluţia Marii Adunări din 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Recunoştinţa contemporanilor a venit prin desemnarea sa ca să prezinte Regelui Ferdinand I cel Leal actul respectiv, alături de confratele episcop ortodox al Caransebeşului, dr. Elie Miron Cristea. În alcătuirea delegaţiei transilvănene se regăseau, împreună cu cei doi arhierei ai bisericilor românești surori, oameni politici de excepţie: Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu.
Din 1930, reorganizându-se administrativ întreaga provincie mitropolitană prin prevederile bulei Papei Pius al XI-lea, „Solemni Conventione“, care dădea o nouă configuraţie arondării districtelor protopopeşti şi parohiilor în cadrul eparhiilor existente şi în nou înfiinţata eparhie a Maramureşului, eparhia Gherlei se va muta la Cluj sub titulatura de Cluj-Gherla.
În Cluj, Episcopul Hossu va face proba calităţilor sale de administrator, de părinte spiritual şi lider al întregii suflări româneşti ardelene. A fost întronizat oficial, în octombrie 1930, în Catedrala episcopală „Schimbarea la Faţă“, fosta mănăstire franciscană ce fusese donată încă din 1924 de către Sfântul Scaun credincioşilor uniţi. Va proceda apoi la achiziţionarea sediului episcopal şi a clădirilor din preajmă, pe care le va transforma modernizându-le, iar între anii 1933 – 1934 va edifica atrăgătorul local al Academiei de Teologie. În paralel, va străbate întreaga eparhie acordând asistenţa spirituală care, în calitate de arhiereu al locului, era chemat să o dea. Mulţumirea şi recunoştinţa s-au îngemănat în apelativul unanim acordat, acela de „episcop al vizitaţiilor canonice“. Ulterior, doar Preasfinţitul Episcop Suciu îi va egala zelul misionar-pastoral, dovedind aceeaşi râvnă şi dăruire pentru vizitaţii.
Peste toate însă, darul Dumnezeiesc a rânduit ca deplina consacrare a episcopului drept păstorul sufletesc al întregului Ardeal românesc, de ambele confesiuni – ortodoxă şi unită, raportată la viaţa şi activitatea sa, să se lege de unul dintre momentele cele mai grele ale existenţei istorice naţionale. De această dată era vorba de recunoaşterea faptului că a fost singurul episcop eparhiot român recunoscut de autorităţile maghiare după ocuparea teritoriului românesc, care n-a părăsit teritoriul cedat ungurilor.
Numit Administrator Apostolic al eparhiei unite de la Oradea, în ziua de 24 august 1941, şi având în plus subordonat canonic vicariatul din Târgu-Mureş al provinciei mitropolitane, situat de asemenea în teritoriul cedat Ungariei după 30 august 1940, va avea în permanenţă grijă faţă de păstoriţii săi oprimaţi. Pentru a le susţine cauza acceptă chiar să fie desemnat membru în Casa Magnaţilor – Senatul maghiar – din Budapesta. Dar la scurt timp, în faţa avalanşei de proteste ale sale rămase fără urmări benefice în planul vieţii de zi cu zi pentru români, se retrage de la dezbateri, protestând sub această formă împotriva acestor stări de lucruri. Cu bărbăţie şi deosebit curaj, înfruntă chiar pericolele fizice, aşa cum s-a întâmplat în ziua de 19 martie 1944, când, în urma atacului şovin produs asupra studenţilor baricadaţi în localul Academiei Teologice Greco-Catolice din Cluj, este agresat şi scuipat în plină stradă.
Oficial, autoritatea statală românească a timpului va evidenţia în formă plenară aceste merite, Episcopul Iuliu Hossu fiind ales membru de onoare al Academiei Române, împreună cu Emil Haţieganu, la 2 iunie 1945, „pentru merite deosebite în timpul vremelnicei ocupaţii horthyste ca îndrumători şi conducători ai poporului românesc din Transilvania de Nord“.
Revenirea autorităţilor româneşti în teritoriul Ardealului cedat Ungariei s-a făcut târziu, după instalarea la Bucureşti a guvernului dr. Petru Groza. În fapt, ocupantul sovietic, după ce se comportase peste tot în acel spaţiu ca într-un teatru de război, supunând populaţia unor noi şi împovărătoare obligaţii şi sarcini, condiţionase într-un soi de „troc“ murdar revenirea Nordului Transilvaniei în hotarele României de recunoaşterea guvernului comunist de orientare pro-sovietică. În aceste circumstanţe, Episcopul Hossu îşi reia preocupările cotidiene, îndreptându-şi atenţia spre redeschiderea şcolilor confesionale şi refacerea stricăciunilor produse de trecerea frontului. Va avea mult de înfruntat din partea reprezentanţilor noilor autorităţi, care manifestau o ură viscerală faţă de tot ceea ce era legat de spiritualitate în general şi faţă de Biserica Română Unită în special.
Cu durere în suflet, în preajma adunării de „revenire“ desfăşurate în incinta Liceului George Bariţiu din Cluj, la 1 octombrie 1948, va face gestul cel mai dramatic poate al întregului său episcopat.
Având inima strânsă de durere şi mâna tremurândă când a semnat documentul respectiv, a aplicat pedeapsa afurisirii în cazul celor 36 de preoţi participanţi la adunarea respectivă în virtutea puterii canonice de chiriarh al locului în care se petrecea tragicul eveniment.
Calvarul suferinţelor martirice din perioada regimului comunist. Dar divin a fost pentru episcop şi constatarea că preţul suferinţelor pentru cauza românească era infinit mai mic decât cel pe care avea să-l ofere ca jertfă pentru credinţă. În perioada prigoanei, avea să poarte crucea destinului său de preot şi arhiereu al Bisericii lui Hristos foarte mult timp. A fost şi a rămas până în ultima sa clipă pilastru al tăcutei rezistenţe a unei confesiuni condamnate la existenţă în catacombe, conducător şi spiritus rector al eforturilor de recunoaştere a dreptului la existenţă al Bisericii Greco-Catolice Româneşti, după trecerea primului şi celui de-al doilea val al persecuţiei.
Venit la Bucureşti, pentru a susţine împreună cu Episcopul Romano-Catolic de Alba-Iulia Márton Aron proiectul de Statut al Bisericii Catolice din România în faţa Ministrului Cultelor, Stanciu Stoian, Episcopul Hossu a fost arestat de o echipă a securităţii din casa fratelui său, inginerul Ioan Hossu, la 29 octombrie 1948, la ora unu jumătate noaptea, şi a fost încarcerat în celulele Ministerului de Interne. Ulterior, la 8 noiembrie acelaşi an, autoritățile politice ale vremii l-au depus din scaunul episcopal, ca ultimul episcop greco-catolic în funcţiune.
Primul loc al detenţiei după etapa de la Interne, ca şi în cazul celorlalţi arhierei uniţi, a fost Schitul patriarhal de la Dragoslavele, din Argeş. De aici, de la lagărul Dragoslavele, în luna februarie 1949 au fost iniţial escortaţi la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, ulterior, în mai 1950, fiind transferaţi la închisoarea din Sighet. Episcopul Hossu va supravieţui asprimii regimului de exterminare din penitenciar şi va fi, o vreme, „beneficiarul” măsurii administrative a domiciliului obligatoriu la mănăstirea Curtea de Argeş. Aici, împreună cu Episcopii supravieţuitori Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, în regim de semi-libertate, vor elabora şi transmite câteva memorii adresate atât autorităţilor cât şi opiniei publice internaţionale prin care solicitau repunerea în drepturi a Bisericii oprimate.
Consecinţa „opoziţiei“ manifestate: sunt mutaţi la mănăstirea Ciorogârla de lângă Bucureşti, apoi, din 28 septembrie 1956, sunt împrăştiaţi fiecare într-un alt domiciliu obligatoriu. Preasfinţitul Iuliu Hossu revine la mănăstirea Căldăruşani, spaţiul de izolare în care îşi va petrece restul vieţii. La Căldăruşani, atent supravegheat
de agenţii securităţii, dar şi de monahii ortodocşi, situaţi pe diferite trepte de demnitate administrativă ecleziastică, singurele bucurii ale sufletului rămase i-au fost: posibilitatea oficierii Sfintei Liturghii, rarele clipe în care primea vreun vizitator şi vestea numirii în demnitatea de cardinal.
Aflat în amurgul vieţii, este creat cardinal „in pectore“ de Papa Paul al VI-lea, în Consistoriul din 28 aprilie 1969. Dar cum România se găsea în spatele Cortinei de Fier, iar un episcop unit în detenţie era o problemă mult prea „sensibilă“ şi „delicată“ pentru guvernanţii comunişti, Episcopul Hossu a fost „diplomatic“ sfătuit să părăsească ţara. Refuză cu seninătate, dar ferm alternativa exilului chiar şi atunci când acest „dar al grecilor“ a îmbrăcat forma atrăgătoare a onorării invitaţiei de a primi la Roma bereta şi purpura de prinţ al Bisericii. Apoi, până la sfârşitul zilelor sale, a vieţuit în acelaşi auster cadru de la Căldăruşani. Decesul său a survenit la data de 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, privegheat şi îngrijit de episcopii clandestini dr. Alexandru Todea şi dr. Ioan Dragomir, de preoţi şi apropiaţi.

Preot dr. VALERIU MEDIAN

Trei imagini inedite. Episcopul Hossu în vizitație canonică în comuna Bicazul Ardelean, întărindu-i pe credincioșii români uniți din parohia greco-catolică păstorită de părintele Petru Moldovan/Moldoveanu, în anii perioadei cedării vremelnice a Nordului Ardealului Ungariei horthyste.