PRESIUNEA SAMOVARULUI

PRESIUNEA SAMOVARULUI

Samovarul, ca noţiune, provine, probabil, din expresia „fierbe singur” (camoBap — rus.), în sensul că apa din acel obiect metalic mai simplu ori mai sofisticat fierbe repede, iar căldura se păstrează. Dar, dacă apa fierbe mai mult decât trebuie, precum timpul când gazda ar vrea să ţi-o servească, iar masculul „bagă botul” la o samahoancă, atunci cum ar fi?
Dacă a luat o samahoancă, un fel de rachiu, produs în casele mujicilor ruşi din te miri ce, fructe de toate soiurile, numai tărie să iasă, oare cum se va simţi? Pluteşte, la propriu ori la figurat, depinde din ce stare iniţială intră în sistem. Dacă are ceva la „bord”, o vodcă de exemplu (a nu se confunda cu samahoanca, aceasta din urmă fiind un fel de „inox” românesc) – atunci, după o mică abţiguire, i se „taie” picioarele imediat.
Dacă o ia mai încet cu samahoanca, de obicei ilegal produsă în mediul casnic rusesc de la periferia oraşelor ori din zonele rurale, poate să-şi piardă creierii. În orice caz, între samovar producătorul de ceai (mai bun ori mai prost) şi samahoancă, numitorul comun este că ambele provin din mediul rusesc. Uriaşele întinderi lipsite de legături ale comunităţilor umane, ori claustrarea celor existente au dus inevitabil la polarizarea plăcerilor gustative incipiente spre două direcţii, care adesea chiar se întrepătrundeau, ceaiul şi tăria.
Ambele erau produse într-un fel de retorte primitive. Samovarul din zona nobilimii ruse era emblema, era în esenţa sa obiectul pentru produs ceai, dar şi fala familiei, deoarece, prin structura lui tehnică, asigura tihna convivilor. De fapt, circula un fel de banc la ruşi despre samovarul care, nesupravegheat şi cu o alimentare calorică excesivă, producea un fel de explozie. Iar un rus fiind în preajma unei locomotive cu abur, aceasta, prin manevra voită ori întâmplătoare a mecanicului, l-a umplut cu un jet de abur, care l-a fript. Reacţia lui a fost vis à vis de samovar, că, de fapt, nu trebuie să-l laşi să crească atât de mult, încât să devină locomotivă şi că trebuie distrus de când e mic, adică atunci când el este doar un samovar.
Această gândire are un şpil în structura de gândire şi filozofie primară rusă, ca un reflex de a anihila din faşă fie ceea ce nu înţelege fie că în viitor i-ar putea face rău, sau poate un câştig, oricum nesigur.
Cum ar fi, de pildă, caracterizarea unui individ propus spre a obţine vreo preamărire de vreun fel şi care trebuie musai supus la o atentă analiză. Şi anume, dacă acel personaj e de încredere şi deci te poţi bizui pe el. Ştiu despre Ivan că i s-a furat un ceas sau a furat un ceas că îi plăcea de minune acel obiect; dar despre el nu pot spune decât că e un „celovec” nesigur, în sensul că a fost implicat într-o problemă cu un ceas.
Lev Tolstoi în „Însemnările unui nebun” (la care a lucrat între anii 1884-1886), eroul principal s-a dus la administraţia Guberniei pentru un control de rutină. În succesive zone de trăiri descoperă că normal fiind (în accepţiunea unanimă) este, de
fapt, un bolnav. Trece într-un fel de purgatoriu (ar trebui şi cei de azi să aibă această înclinare!) derulându-şi fiecare secvenţă a trăirilor sale între două ipostaze normal/nebun, fiind într-un anume sens sub presiunea unui samovar ipotetic.
Evgheni Vodolazkin, într-un interviu cu titlul „Dacă iubeşti cu adevărat o persoană, o vei întâlni şi-n ceruri”, aducând vorba despre samovar spune că este un mit. Are un ceainic electric, dar dacă vine un occidental pune în funcţiune chiar două samovare.

Presiunea rusească de tip samovar asupra noastră a început din timpuri îndepărtate. Ţările Române erau cotropite deseori de trupele ruse. În iulie 1769, ruşii au ocupat Moldova şi Tara Românească; Constantin Mavrocordat este prins de ruşi la Galaţi iar în decembrie 1769 moare la Iaşi în mod dubios. În urma războiului ruso-turc şi a păcii de la Bucureşti din 1812, Moldova lui Ştefan cel Mare a fost împărţită şi aşa a rămas o perioadă mare de timp, chiar dacă ulterior aceasta a revenit la România Mare.
De fapt, Basarabia anului 1812 a fost un fel de partidă de şah (eu spun de poker) între Napoleon şi Alexandru I, Ţarul Rusiei, fiind privită ca o piesă de sacrificiu în jocul de putere de atunci. În mai 1812, la Bucureşti, în hanul deţinut de Manuc Bei (Hanul lui Manuc de azi) a fost semnată pacea de la Bucureşti, prin care, într-un soi de matrapazlâc franco-ruso turcofanariot, au lăsat ruşilor nu numai Hotinul şi Bugeacul, aşa cum se stabilise, ci şi toată Moldova dintre Prut şi Nistru.
Moruzzi a fost într-un fel artizanul cedării Basarabiei. Ca osândă pentru multiplele lui trădări a fost tăiat în bucăţi de către turci; dar răul fusese produs. În plus, Manuc Bei a trebuit să fugă la ruşi, fiind şi el implicat în cedarea Basarabiei.
Şi iată unde ne aflăm acum, când Rusia şi acoliţii săi susţin că Basarabia (Republica Moldova) devastată de atâtea orânduiri ţaristo-comuniste a fost practic decuplată pentru totdeauna de România, precum într-un sens mult mai delicat Alsacia şi Lorena de Germania, cu care nu are cum să nu aibă asemănări. Ar fi un fel de carte de schimb în jocul zonal al Puterilor. Nu! Aceasta nu trebuie să se întâmple. Nu vrem ca această zonă să fie precum un samovar sub presiune ridicată.
Dacă Basarabia a fost anexată prin trădare, ea trebuie să revină ca un drept firesc la patria mamă şi nu printr-un alt rapt. Nu ne trebuie acest lucru. Nu ne mai trebuie încă o trădare pentru ca o altă parte a României să fie cedată. Am suferit prea mult, am dat numai în Al Doilea Război Mondial aproape o jumătate de milion de eroi, ca să nu-i mai punem la socoteală şi cei toţi atâţia din Primul Război.
Şi iată că acum, actualul Preşedinte al Republicii Moldova (firesc era să ne împotrivim prin anii ‘90 şi să fie botezată Basarabia) merge ţanţoş la Marele Putin, acesta oferindu-i o hartă a Moldovei de prin anul 1812. De ce nu una din 1920, dacă tot este la modă o „încăierare“ pe hărţi. Ba şi Federaţia Rusă ar putea oferi o hartă a ei de pe la 1200 iar noi alta de pe timpul lui Decebal ori al lui Alexandru Macedon. Se vede de la o poştă că e o provocare ordinară la adresa României.
Prinţul Charles detonează un fel de reîmpărţire, redesenare a Europei prin vizitele lui dese şi puternic mediatizate. Noi am putea să-i punem pe tavă o altă realitate: Anglia fără Irlanda de Nord (şi ar fi corect să se întâmple aşa), Franţa fără Alsacia şi Lorena, Italia împărţită între Padania şi restul peninsulei, Spania cu Catalunia şi Ţara Bascilor independente, Grecia cu o monarhie recunoscută de biserici şi împărţită pe regiuni etnice distincte, Slovacia fără regiunile sudice compact ungureşti pe care le controlează la „sânge”, şi bine face. De asemenea, Banatul împărţit între cele trei entităţi reunite sub forma unei regiuni aparte în cadrul României, Belgia cu valonii şi flamanzii, şi ei într-un fel de samovar, regiunea Kaliningrad, un neg pe obrazul Europei, zona fostă Iugoslavă cu multiplele ei probleme, şi soluţionarea zonei Tirolului. Dacă federaţia germană, cu diversele ei convulsii, mai e viabilă? Şi ca o extensie spre Orient? Dacă nu cumva statul Kurd chiar ar putea exista, la un nivel de circa 20 milioane de oameni, iar tensiunile zonale nu ar fi practic aduse la zero. De ce Durustorul şi Kaliacra să rămână la bulgari?
Şi ar mai putea fi puse pe tapet altele, cum ar fi: de ce sudul şi nordul Basarabiei să rămână în Ucraina?
De ce sunt lăsaţi liderii maghiari să dezvolte tentative de destabilizare la noi, nu şi în Slovacia?
Alo! Una este un creier înfierbântat care ar visa ceva şi alta este realitatea în care trăim, în care ne mişcăm, de la est la vest şi invers şi care ne oferă diversitate, linişte, comunicare, îmbogăţirea cunoştinţelor şi a sufletului, relaţii interumane fireşti decuplate de fantasmele trecutului indus peste capetele noastre, în fine, un mod firesc de comportament uman. Vecinul nostru dintotdeauna, Rusia, cu un PIB apropiat de cel al Italiei, oare ce ne mai poate oferi? Ambasadorul său în ţara noastră, Valeri Kuzmin (într-un interviu la TVR 1), apreciază că în Ucraina nu va fi niciodată pace. Motivează că vina aparţine părţii ucrainene. Cât priveşte conflictul „îngheţat” din Transnistria, afirmă că acolo nu sunt trupe ruseşti şi că ar fi doar o prezenţă simbolică de prin anul 1992. Mută atenţia pe lipsa de dorinţă a transnistrienilor de a stabili o punte de legătură cu Chişinăul.
Se vede de la o poştă că, delicat vorbind, nu spune adevărul, că în acest dialog televizat, cu un aer de evidentă superioritate, sfidează cele mai elementare realităţi. Pentru că Federaţia Rusă se consideră o mare putere (şi aşa este) dar nu mai dispune de banii veniţi din valorificarea uriaşelor resurse naturale pe care şi-a bazat dezvoltarea de până acum, nu are nici abilitatea de a-şi fideliza prin negocieri/tratative eventuali aliaţi (măcar economici).
Apar pe media titluri „bombă”; potenţial exploziv între Rusia şi România. Ameninţări şi insulte marca URSS către ţara noastră.
Dacă ar fi să îl citez pe Jirinovski (născut în RSS-Kazahă, etnic evreu, dar de religie ortodoxă, acum intrat într-un con de penumbră, admirator al lui Adolf Hitler), a aruncat la rândul lui săgeţi „otrăvite” către România.
Generalul Lebed (mort într-un accident de elicopter într-un mod suspect), fost comandant al Armatei a 14-a din Transnistria, a declarat că în caz de nevoie va ocupa Bucureştiul în 24 de ore. Dacă l-ar fi succedat pe vodcarul Elţîn la conducerea Rusiei, aşa cum se zvonea, şi-ar fi pus în demenţa lui planul în aplicare? Mortului i s-a ridicat în Tiraspol un monument, i-a fost bătută şi o medalie comemorativă „20 de ani de la respingerea agresiunii militare asupra apărătorilor independenţei Republicii
Nistrene Moldoveneşti”. Pe fond o blasfemie, pe concret „dictatorul” moscovit a mai tras o zgârietură pe obrazul ţării noastre. Care Republică Nistreană Moldoveană? O exprimare nevinovată; câţi moldoveni mai veiţuiesc pe acolo? Probabil că în totalitatea lor au fost mancurtizaţi.

Vicepremierul rus Dmitry Rogozin (rogoz – o plantă care creşte prin mlaştini), un bufon la Curtea Regală a ţarului Putin, a încercat şi chiar a reuşit să declanşeze un fel de scandal între Federaţia Rusă şi România. Vladimir Putin avea nevoie de o diversiune după ce Congresul American a votat o înăsprire a sancţiunilor asupra Rusiei.
Motivul acestei inventate gâlcevi a fost interdicţia de a survola spaţiul aerian românesc de către aeronava în care se pitise printre alţi pasageri şi diplomatul în cauză. Ştia de interdicţia de a survola ţările UE (ruşine oficialilor din Polonia şi Ungaria care i-au permis accesul) dar a forţat nota spre a isca un conflict diplomatic; şi pe undeva a reuşit.
Că a fost trimis la înaintare este o certitudine, misiunea lui fiind de a negocia cu autorităţile transnistriene la Chişinău. Ce anume, nu se ştie.
Dovadă că a primit de la Chişinău o persona non grata pentru a nu mai face astfel de exhibiţionisme. În trecut, personajul în cauză şi-a depus candidatura pentru a fi ales primar al Moscovei. Aceasta i-a fost refuzată de către Tribunalul abilitat datorită retoricii lui antisemite şi xenofobe.
Probabil că dorea să facă o joncţiune cu miliardarul Vladimir Ulici (rom.) sau Vladimir Plahotniuc (rus.), care cu cei 5000 de ultraşi, mai mult decât armata regulată a Republicii Moldova, dorea să stabilească noi punţi, poate agresive la adresa României.
Rogozin ştia din 2014, când a mai fost refuzat, că ţara noastră îşi respectă angajamentele dar şi hotărârile UE în acest sens. Acum a încercat din nou să forţeze nota spre a reîncălzi ciorba expirată.
De ce nu a făcut ruta spre Berlin-Atena-Istanbul-Chişinău? Cine l-ar fi primit? Preşedintele Dodon, aliatul pe faţă al Moscovei, a intrat și el în baltă adresând mojicii ieftine către ţara noastră; un lingău.
Moscova a trimis o notă de protest însărcinatului român cu afaceri de acolo, gest considerat profund antiromânesc, de tip „huliganic”. Retorica asupra României este pentru consumul intern al Rusiei, spre a-şi justifica un fel de paranoia a declaraţiilor.
Suntem în faţa unor războaie locale, confruntări mafiote pe tot mapamondul, un fel de destabilizare mondială pe fundalul unei legislaţii aşa-zis democratice permisive. Grăunţele războiului va renaşte, spre satisfacţia neîmpliniţilor şi spre disperarea pacifiştilor. „Samovarul” nu mai poate ţine în frâu presiunile pe care, de fapt, nu le mai poate controla. Iar acum nu mai avem „tătuci” care să taie din rădăcini răul pe care ei îl consideră că le zdruncină piedestalul unde s-au cocoţat.
Iar povaţa venită dinspre Vergiliu („Eneida”): „Nu te lăsa copleşit de loviturile soartei, ci înfrunt-o”. Acum răul este difuz, poate apărea de oriunde sub forma atentatelor teroriste, e capabil de a ataca în orice parte a globului, astfel încât ţările cu mare potenţial irosesc resurse enorme spre a-şi apăra proprii cetăţeni.
Mondializarea răului pe toate planurile, insurecţional, al acţiunilor teroriste (percepute în arealul lor ca acţiuni în slujba Atotputernicului), a convulsiilor etnice de orice fel, precum şi a unor atitudini represive la nivel statal nu pot genera decât anarhism.
A mai fost, „nu este un capăt de ţară”, dar acum a devenit dintr-un fenomen local, unul global.
Iar aici nu mai este vorba de a pune ceva ceai în samovar spre a produce o licoare spre liniştea sufletului.
Marile forţe mondiale nu au răgaz, au o iritare, nu mai pot aştepta, au armele pregătite la picior, iar o ipotetică linie de demarcaţie ar fi ţara noastră. Să dea Dumnezeu să nu fie aşa!
De fapt, în samovar, în loc de ceai, se încearcă a fi pusă dinamită. Iar în liniştea de seară, când dă foc să se încălzească samovoarul dătător de ceai, într-o fracţiune de secundă explodează; omoară pe cei care au crezut că acel obiect, samovoarul, le asigură tihna patriarhală. S-au înşelat, fiecare element modern poate deveni, dintr-o piesă inofensivă, o armă.
Şi atunci unde mai sunt valorile tradiţionale spre care tinde actuala civilizaţie, sătulă de violenţe, de bigotism, de mascarade de toate felurile?
Unde decât în celula familiei pe care, obligatoriu, trebuie să o redefinească, să o regândească şi, de fapt, să o redescopere.
Samovoarul, această piesă cu reflexe ruseşti, trebuie să producă, să fie exportată ca un brand, nu şi armele aferente zonei din care provine.
Avem nevoie de ceai, nu de Suhoi într-un context paşnic, nici de Deveselu ori de Patriot.
Oare această complicată ecuaţie poate să ne asigure liniştea?

FLORIAN LAURENŢIU STOIKA