PROCLAMAȚIA DE LA ISLAZ

PROCLAMAȚIA DE LA ISLAZ

Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române s-au circumscris în fenomenul revoluţionar european. Temporal, nu au fost simultane, nu au avut aceeaşi durată în timp, nu au evoluat cu aceeaşi intensitate. Dacă în Moldova a fost o mişcare revoluţionară la sfârşitul lunii martie, în celelalte două Ţări Româneşti au avut o reuşită temporară, în Muntenia fiind necesare interveniţiile militare ale turcilor şi ruşilor pentru restabilirea administraţiei anterioare după o perioadă de câteva luni (iunie – septembrie 1848), iar în Transilvania, armatele austriece şi ruseşti au înăbuşit în sânge revoluţia abia în august 1849. Motivele au fost numeroase şi diverse. Economice: excesivul regim agrar nemilos, instituit de
Regulamentele Organice în Ţările Române, legislaţia urbarială din Transilvania, dorinţa de emancipare şi împroprietărire a ţăranilor clăcaşi prin despăgubire.
Sociale: desfiinţarea privilegiilor boiereşti, învăţământ egal pentru toţi, emanciparea robilor ţigani. Politice: înlăturarea protectoratului străin, drepturi politice pentru toţi, adunare generală formată din toate stările, elaborarea unei constituţii.
În primele luni ale anului 1848, în ţările europene s-au declanşat mişcări revoluţionare. În februarie, studenţii români din Franţa au asistat la iureşul insurgenţilor parizieni. Românii nu au stat pasivi. Biblioteca română din Paris a devenit centru sanitar pentru răniţi, iar unii studenţi au luptat chiar pe baricade. Nicolae Bălcescu a trimis, în 24 februarie, o scrisoare prietenului său Vasile Alecsandri, datată „prima zi a Republicii”, în care îl informează că regele Ludovic Filip a abdicat şi a fugit, iar Republica a fost proclamată. Îţi alătur o ruptură din catifeaua ce acoperea tronul lui Louis Philippe, sfărmat astăzi la 1 ½ ore. Însumi am smuls-o din Tuileries… Frăţie şi speranţă. În rândurile studenţilor români din Paris s-au diferenţiat două atitudini: una moderată, rezervată, alta radicală, care dorea declanşarea imediată a mişcării în ţară. Au fost câteva întruniri ale studenţilor, una la Iancu Alecsandri (notele lui I. Ghica), alta la locuinţa lui Bălcescu din Rue de l’ Université 94, în ziua de 8 martie. S-a hotărât începerea revoluţiei simultan în cele două Ţări Române şi redactarea unui program revoluţionar. Însă deosebirile de concepţii ale studenţilor moldoveni şi munteni au determinat separarea acţiunilor şi dezvoltarea proprie a mişcărilor în cele două Principate. Tot în această perioadă, din iniţiativa lui Ion Ghica şi a lui C. A. Rosetti s-a înfiinţat în Bucureşti un centru al societăţii revoluţionare secrete Frăţia, care avea să coordoneze acţiunile revoluţionarilor munteni.
Din scrierile lui Ion Ghica aflăm cum a fost înfiinţată Frăţia. Într-o noapte, pe la culesul viilor, pe la 1843, după ce petrecuse seara cu mai mulţi amici la el acasă, peste drum de hanul lui Filaret (astăzi Piaţa Teatrului – Palatul Telefoanelor), Ghica a plecat cu Bălcescu într-una din desele plimbări nocturne în care discutau până la ziuă despre diverse subiecte, cu predilecţie despre starea ţării. Spre dimineaţă, mergeau să îşi ia dejunul cu cârnaţi trandafir şi must. La biserica Sf. Apostoli s-au întâlnit cu căpitanul Tell, care mergea spre cazarma Mihai Vodă, discutând aprins despre starea de umilinţă a ţării şi despre lipsa lor de patriotism. Coborând din Dealul Mitropoliei, la o fântână, au jurat săşi consacre patriei sufletul şi trupul şi s-au legat fraţi de cruce. În aceeaşi zi au elaborat statutele Frăţiei după statutele societăţilor secrete anterioare: a lui Ion Câmpineanu (unchiul lui Ion Ghica), cea din 1840 din Muntenia şi cea numită Fiii coloniei lui Traian, înfiinţată de Jean Vaillant, în Moldova. Statutele au fost scrise în cifre cu cheie şi păstrate în biblioteca lui Ghica, în scoarţele Algebrei lui Bourdon. Spre regretul istoricilor, statutele Frăţiei nu ne-au parvenit, deoarece când Ion Ghica a plecat la Constantinopol, i le-a dat lui Bălcescu, care i le-a restituit peste două zile deoarece era vizat de percheziţii pentru activitate revoluţionară, iar Ghica a aşezat într-o ladă acte, cărţi, statutele Frăţiei, pe care a lăsat-o în casa generalului Mavros, care a ars în 1856.
Din motive de conspirativitate (experienţa eşecului mişcării din 1840), iniţiaţii au fost organizaţi în grupuri de câte zece, fiecare frate îşi cunoştea numai şeful direct: diacon, preot, arhiereu. Frăţia avea ca deviză sintagma Dreptate, Frăţie, care va fi adoptată ca simbol al Revoluţiei la 1848. Celor trei iniţiatori s-a alăturat al patrulea: Alexandru G. Golescu-Negru, bunul prieten al lui Bălcescu, apoi maiorul Ioan Voinescu II, C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Costache Bălcescu, Marin Serghiescu-Naţionalul, Costăchiţă Filipescu, Ioan Deivos şi alţii, mulţi civili şi militari.
După câteva zile de la întrunirea din casa lui, Bălcescu şi A. G. Golescu-Negru au plecat spre ţară. La Hanovra, cei doi au convorbiri cu patrioţii polonezi, conduşi de prinţul Adam Czartoryski, care activau pentru eliberarea ţării lor de sub stăpânirea austro-prusiană-rusă. S-au discutat problemele revoluţiilor europene şi a revoluţiei din Principate. La sfârşitul lui martie (stil vechi), cei doi ajung în ţară, după ce trecuseră prin Budapesta, unde guvernul revoluţionar luase puterea. Ajung la Craiova, unde tot oraşul vorbea liber despre succesul revoluţiei, iar ţăranii de peste Olt ziceau că mai au o lună. Bălcescu s-a dus la Caracal să discute cu Magheru, apoi voia să ajungă la Islaz să vorbească cu căpitanul Pleşoianu, care pregătise trupa pentru acţiune.

Cu un vas, Bălcescu şi Golescu s-au dus la Giurgiu, unde s-au întâlnit cu Tell. A doua zi, Bălcescu, Tell, Pleşoianu, în câmp din motive de securitate, au hotărât planul de acţiune pentru unităţile militare ale celor doi ofiţeri. Tell pornea spre Bucureşti, iar Pleşoianu spre Craiova, a cărei ocupare avea să le garanteze stăpânirea a cinci judeţe. Bălcescu şi Golescu Negru, siguri de maiorul Tell şi căpitanul Pleşoianu, sprijiniţi de bătrânul pandur Gheorghe Magheru, pornesc spre Bucureşti.
La 8 aprilie, la C. A. Rosetti acasă, Bălcescu, Golescu-Negru, Ion Ghica şi N. Creţulescu fixează data declanşării revoluţiei. Se stabilise legătura cu Ion Heliade Rădulescu, care oscila (fără idee şi fără convicţie revoluţionară, scria Bălcescu). Fraţii Ştefan şi Nicolae Golescu fuseseră convinşi de domnitorul Golescu să îi fie loiali, iar fratele lor, Al. Golescu-Albu era de acord cu revoluţionarul său văr, Golescu-Negru. A doua zi, adunarea a cuprins şi pe fraţii Brătianu, sosiţi de la Paris, unde discutaseră cu ministrul francez de Externe, Lamartine, care îi asigurase pe munteni de sprijinul lui. Divergenţele între Bălcescu şi Brătieni, care voiau amânarea acţiunii şi recrutarea de oameni din Transilvania s-au agravat. S-au despărţit cam picaţi unii pe alţii.
Amânarea declanşării revoluţiei i-a permis lui Dimitrie Brătianu să meargă la Blaj şi să participe la adunarea din 15 mai (stil nou). Bălcescu n-a reuşit să ajungă la Blaj, deoarece Vilara, ministrul de Interne nu i-a eliberat paşaportul. La Bucureşti, tensiunea era copleşitoare. Domnitorul Bibescu, în ziua de Paşti, lăudat şi felicitat de linguşitorii boieri, declara cu emfază că Europa este tulburată şi în foc, numai Ţara Românească, graţie înţelepciunii guvernului său, se bucură de mare linişte şi securitate. Însă fraţii Goleşti, dezamăgiţi de Domn, şi Heliade-Rădulescu au intrat în comitetul revoluţionar. Proclamaţia revoluţionară trebuia redactată de Heliade, însă acesta a elaborat o operă mai mult literară decât politică, plină de poezie şi de misticism, cu o invocaţie. Aşa că programul revoluţionar a fost rezultatul discuţiilor colective, iar textul a fost alcătuit de Nicolae Bălcescu. Intrat în componenţa comitetului revoluţionar, Heliade a venit la Ghica acasă şi aici a scris cu mâna lui acea proclamaţie sub dictarea Bălcescului şi a luat-o să o tipărească la tipografia sa din Obor. Exemplarele tipărite s-au păstrat ascunse într-o claie de fân, în curtea sa de la vie, până la plecarea la Islaz, scrie Ion Ghica. Amânarea izbucnirii revoluţiei şi marele număr al aderenţilor care creştea zi de zi provoacă fisuri în conspirativitatea revoluţionarilor şi Tell este arestat la Giurgiu şi adus în faţa lui Bibescu să dea explicaţii despre motivele împăcării cu Magheru.
Fiind convingător, Tell este retrimis la garnizoana din Giurgiu. Magheru, chemat la Bucureşti, este numit comandant al dorobanţilor din Oltenia de Bibescu, bulversat, incapabil să facă faţă situaţiei.
La începutul lunii iunie, totul este pregătit pentru declanşarea simultană a Revoluţiei în mai multe locuri: Islaz, Craiova, Bucureşti, Prahova, Ocnele Mari. Bălcescu cu căpitanul Teologu trebuiau să meargă la Telega, unde Marin Serghiescu-Naţionalul, Telegescu şi Duca erau înţeleşi cu ciocănaşii să pornească să ocupe Ploieştii, unde aveau înţelegere cu mulţi negustori. Erau înţeleşi şi cu căpitanul Alexandru Cristofi, comandantul gărzii de la închisoarea Telega, cu care s-a întâlnit Bălcescu între Telega şi Câmpina, care i-a dat o ţigaretă în care era un bilet al lui Tell cu îndemnul: Scoală-te dacă îţi iubeşti ţara! Acum e vremea. Agia a aflat şi a început urmărirea revoluţionarilor din Prahova. Bălcescu, urmărit, a fost silit să se ascundă câteva zile prin păduri, cu un ofiţer. Elena Filipescu le dădea haine de schimb şi alimente.
La 9 iunie trei tineri atentează la viaţa domnitorului Bibescu, care scapă nevătămat, cu toate că un glonț i-a intrat în epolet. La 11 iunie 1848, la Islaz, în judeţul Romanaţi, a avut loc adunarea populară de pe islazul numit de atunci Câmpul Regenerării, unde Ion Heliade-Rădulescu a citit Proclamaţia de la Islaz, care cuprindea 22 de puncte. Era însoţit de maiorul Cristian Tell, căpitanul Nicolae Pleşoianu, Ştefan Golescu, preotul Radu Şapcă. Cele 22 de articole prevedeau menţinerea suzeranităţii otomane, excludea protectoratul rusesc, proclama autonomia ţării (neatârnarea administrativă şi legislativă), desfiinţarea Regulamentului Organic, egalitatea politică a cetăţenilor, desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi a rangurilor, libertatea tiparului, împroprietărirea clăcaşilor prin despăgubire, învăţământul liber pentru toţi, averile mânăstirilor închinate să fie preluate de stat, Adunare legislativă (Adunanţa Generală) cu reprezentanţi din toate stările soţietăţii, gardă naţională etc.
Cei cinci conducători au format un guvern provizoriu (ulterior avea să se unească cu cel de la Bucureşti), care s-a îndreptat spre Craiova, unde a scris Domnului să recunoască revoluţia. A doua zi, pe 10 iunie, în casa lui Axente Sever (profesor ardelean) s-a hotărât declanşarea mişcării la Bucureşti în ziua următoare. Mii de orăşeni au invadat străzile a doua zi, pe 11 iunie, însoţiţi de numeroşi ţărani veniţi din satele de împrejur. O delegaţie de 9 persoane condusă de N. Golescu a prezentat lui Gh. Bibescu Proclamaţia. Domnul, după ce încercase fără succes să se asigure de loialitatea militarilor din garnizoanele bucureştene, a semnat Proclamaţia, care poate fi considerată o Constituţie.
Aşa s-a săvârşit paşnic izbânda revoluţiei în iunie 1848, care avea să se sfârşească în baia de sânge din Dealul Spirii, când eroii Regimentului II şi eroii pompieri nu au acceptat invazia otomană în septembrie 1848.

VIOREL GH. SPETEANU