Psihocibernetica sau autoprogramarea pe şansă sau eşec

Psihocibernetica sau autoprogramarea
pe şansă sau eşec

Un alt concept important de reţinut în efortul nostru de perfectare este şi acela de autoprogramare pe şansă sau eşec. Experienţele în domeniul sugestiei au demonstrat ce rol covârşitor poate avea în viaţa noastră şi ce posibilităţi nefolosite există în noi. Când un om fără aptitudini deosebite poate desena sub sugestie ca un artist (experienţele lui Vladimir Gheorghiu şi V. Raikov), când un timid, sub aceeaşi influenţă, poate ţine un discurs strălucit, atunci nu se „toarnă” nici talent, nici memorie, nici curaj în creierul oamenilor ci pur şi simplu se învinge bariera psihologică pe care cenzura conştienţei o impune în manifestarea noastră.
Există în noi capacitatea de memorare şi de creaţie dar convingerile pe care ni le-am format prin educaţie şi experienţă despre limitele noastre sunt cele ce se opun valorificării sale complete. Reflectarea în conştiinţă a sentimentului de limitare a capacităţii noastre reprezintă ceea ce a fost numit bariera psihologică. Pentru a înţelege modul în care apare acest adevărat handicap pentru mulţi dintre semeni trebuie să lămurim mai întâi o altă noţiune cu care este conectat.

Imaginea de sine

Din clipa în care la vârsta copilăriei începem să ne conştientizăm pe noi înşine, ca fiinţă existentă în lume, ne formăm involuntar o imagine proprie în care sunt înscrise datele noastre fizice şi posibilităţile intelectuale. Deşi este paradoxal, prima imagine pe care ne-o formăm în conştiinţă nu este a noastră, ci a celor din jur. De aceea, în clipa în care începem să ne reflectăm conştient pe noi înşine, apare imediat în mintea noastră comparaţia. Orice fenomen nu are valoare decât prin comparaţie cu un altul similar. Comparaţia rămâne sursa tuturor fericirilor şi nefericirilor imaginare. Prin comparaţie ne trăim sentimentul amar al neîmplinirii sau satisfacţia orgolioasă a dominaţiei asupra altor fiinţe din a căror umilire ne savurăm plăcerea superiorităţii.
Ne formăm prin autoobservare şi prin impresiile exprimate de anturaj o „imagine de sine” care va fi oglinda psihică pe care o purtăm nedespărţiţi de-a lungul întregii noastre vieţi şi în care ne vedem în permanenţă pe noi înşine. În funcţie de imaginea pe care o avem despre noi ne comparăm conştient sau inconştient cu semenii, ne identificăm locul printre ei şi ne sesizăm cu amărăciune sau cu emfază limitele. Acum apare diferenţa dintre ceea ce un spirit nevăzut din adâncimile noastre tulburi ne spune că am fi putut să fim şi n-am ajuns… Aceasta este tristeţea, umbra fiinţei noastre esenţiale care se trezeşte proiectată într-o formă şi într-o lume pe care nu le-a vrut…
Dincolo de coordonatele sociale care, evident, au un rol esenţial în imprimarea traiectoriei unui om, imaginea de sine devine mobilul psihologic ce ne motivează aspiraţiile. În funcţie de această imagine vom fi mobilizaţi sau demobilizaţi în atingerea ţelurilor noastre.
Conţinutul trăirilor afective nu este decât rezultatul permanentei confruntări dintre ceea ce credem despre noi şi ceea ce simţim în realitate. Din perspectivă psihologică se poate spune că istoria omenirii nu este decât o istorie a luptei pentru „a fi” şi „a avea”. A fi liber, a fi stăpân, a fi erou, a fi admirat, a fi lăudat. A avea mai întâi strictul necesar, a avea apoi ceea ce au şi alţii, şi după aceea să ai ceea ce nu are nimeni… În funcţie de imaginea de sine vom trăi dezinvolţi sau complexaţi afectiv. Din acest motiv este foarte important cu ce impresie despre noi pornim în viaţă.
Aici apare pregnant rolul părinţilor, al şcolii, factura psihologică a anturajului în care se dezvoltă un copil. Subaprecierea de către pedagogi, batjocorirea de către colegi, utilizarea necenzurată de către părinţi a unor expresii de genul „nu va ajunge nimic de tine”, „eşti un incapabil” ş.a. pot avea pentru temperamentele sensibile un efect dezastruos asupra motivării psihologice în viaţă. Pot rămâne marcaţi de aceste „aprecieri”, trăind toată viaţa într-o lume a îndoielii, a amărăciunii, a revoltei împotriva neputinţei. Ştiind că valoarea sa este modestă, nu-şi va fixa aspiraţii înalte, nu va lupta pentru a avea un loc de frunte în şcoală şi ulterior în societate, mulţumindu-se resemnat cu un loc modest în viaţă. De aceea primii şapte ani de acasă şi primii ani de şcoală sunt hotărâtori pentru dezvoltarea noastră ulterioară. Există, desigur, şi oameni de voinţă, care luptă încrâncenat pentru depăşirea condiţiei lor nefavorabile atingând adesea performanţe deosebite, pentru că între dotare şi voinţă învinge ultima. Adler şi-a fundamentat teoria supracompensării pe această realitate iar isoria marilor personalităţi ne oferă suficiente exemple ilustrative. Există şi un revers nedorit al medaliei. Instinctiv sau cu rea intenţie, indivizi amorali recurg la complexarea altei persoane (soţ, soţie, concurent, subaltern etc.) printr-o inoculare lentă a unei false imagini de sine.
Aluzii aparent întâmplătoare, subaprecieri mascate, ignorarea ostentativă sau tăcerea dispreţuitoare pot săpa adânc în firile sensibile. A spune cuiva zi de zi „eşti incapabil”, „eşti urâtă” etc conduce în cele din urmă la identificarea insului cu imaginea pe care i-o inoculăm, determinându-l pe acesta să adopte un comportament în consecinţă. Se cunosc multe exemple de acest gen. Am cunoscut femei care erau realmente frumoase şi care erau complexate din cauza negării frumuseţii lor de către un partener gelos. Expresii formulate uneori din neatenţie, fără nicio intenţie de jignire, pot avea efecte nebănuite. Rezultă de aici cât de important este rolul educaţiei fiecăruia dintre noi în păstrarea unor raporturi armonioase, civilizate între oameni prin respectarea unor reguli care îşi au un profund ecou în psihologia umană.
Pentru că ştiinţa psihologiei umane ar trebui să fie singurul criteriu de fundamentare al relaţiei interumane. Orice alte motivări sunt neştiinţifice şi cu consecinţe catastrofale, după cum se vede, pentru convieţuirea umană. Într-o lume motivată doar de orgolii, uităm să respectăm semenii şi să apreciem meritele lor. Ne manifestăm doar revoltaţi de limitele lor. În raport cu modalitatea de reflectare în conştiinţă a imaginii de sine s-ar putea distinge trei categorii de oameni. Am comentat pe cei care îşi subapreciază posibilităţile reale formându-şi o serie de complexe afective. Sunt structurile temperamentale cele mai sensibile.

Există apoi oameni care îşi evaluează corect posibilităţile şi-i considerăm a fi normali. Dar există, în fine, nu se poate fără, şi o a treia categorie, şi anume aceea care îşi supraevaluează posibilităţile, însuşindu-şi o imagine eronată, hiperbolizată despre sine. Succesul facil obţinut prin unele grații fizice, adularea din interes a celor din jur pot conduce la infatuare, aroganţă, comportament agresiv faţă de subalterni sau faţă de anturaj. Este nevoie de multă înţelepciune ca să poţi rămâne tu însuţi în mijlocul zarvei stârnite în jurul tău. Este nevoie de o minimă înţelepciune pentru a putea pricepe propriul tău adevăr şi nu al celor interesaţi, într-un sens sau al altul, să te defăimeze sau să te aduleze. Cel mai mult ar trebui să ne bucure sau să ne întristeze nu ceea ce spun despre noi aceia care nu se văd decât pe sine, ci ceea ce ştim noi despre noi. Acolo, în profunzimea fiinţei noastre se află adevăratul şi singurul martor pe care nu îl putem eluda, nu îl putem minţi. Şi cea mai mare pedeapsă este jena de noi înşine, de ceea ce ştim noi şi nu ştie nimeni. Fără îndoială, numai dacă avem bun simţ. Şi bunul simţ este o expresie a înţelepciunii, iar dacă nu este… Cred că numai aşa ne putem explica drumul unor inşi parcurs până la agresivitatea dictaturilor care au însângerat istoria.
Cunoaşterea acestor aspecte considerate minore de vreme ce nu li s-a acordat suficientă atenţie în literatura de specialitate are pentru noi şi alte consecinţe practice.

Bariera psihologică

Am discutat mai sus că omul nu îşi utilizează decât o infimă parte din potenţialul cu care a fost dotat. În acţiunea de memorare a unui material, de prestare a unei activităţi de creaţie plecăm de la imaginea pe care o avem asupra propriilor noastre posibilităţi de a face acel ceva. Obişnuiţi la vârsta şcolară să memorăm poezii de 4-5 strofe, vom fi convinşi de dificultatea de a învăţa pe de rost Luceafărul. Bariera psihologică a intrat în funcţiune. Sugestia că „nu se poate” ne domină. Ne-am condiţionat negativ limitele capacităţilor noastre.
Suntem ceea ce credem despre noi tocmai pentru că ne comportăm în virtutea modelului psihologic adoptat de noi înşine.
Există o condiţionare negativă şi pentru trăirile noastre afective, a sentimentului nostru de „a fi”. Dacă în permanenţă blazaţi vom răspunde la întrebările anturajului că „ne merge prost”, aşa ceva se va întâmpla în realitate. Vom inocula în subconştientul nostru lipsa de motivaţie, indiferenţa şi trăirea negativă a oricărui eveniment. O astfel de atitudine nu corespunde în primul rând realităţii. Nimeni n-ar putea trăi clipă de clipă o neîntreruptă suferinţă, pentru că orice proces fiziologic se epuizează şi este înlocuit temporar cu o altă stare. Dacă ne reprezintă doar expresia unui spirit blazat, este atunci vorba de o epuizare a capacităţii de a ne bucura.
Şi pentru a fi bine dispus, optimist, avem nevoie de o energie de consumat pentru că niciun fenomen din lumea vie sau nevie nu se poate desfăşura fără un consum de energie. Este în acelaşi timp o problemă de adaptare psihologică la mediu pe care o vom aborda în alt context.

(Din volumul Inteligenţa Materiei)