PUTEREA PLANTELOR

PUTEREA PLANTELOR

Viaţa pe pământ a apărut odată cu molecula de clorofilă, care are un atom de magneziu în centrul nucleului tetrapirolic format din atomi de azot, carbon, oxigen şi hidrogen. Această moleculă captează energia solară şi o transformă în energie biologică. Regnul animal, în ansamblul său, îl parazitează pe cel vegetal. Deocamdată reluăm firul articolului din numărul precedent privind medicina tradiţională, populară dacă vreţi. Tezaurul medicinei dacilor s-a pierdut în cea mai mare parte. Ne-au rămas câteva firmituri. De pildă, dacii cunoşteau proprietăţile cânepei, din care provine marihuana, pe care o foloseau, cum face şi medicina modernă, pentru ameliorarea suferinţelor în cazurile cu dureri atroce, incurabile. Utilizarea medicală a marihuanei a fost restricţionată în anumită măsură în urma includerii sale pe lista drogurilor, dar se pare că va ieşi din regimul de prohibiţie, ca şi alcoolul de pildă. Nenorocirea este abuzul, nu uzul, gradul de dependenţă fiind destul de redus în acest caz. Dacii, în anumite zile ritualice, în nişte încăperi puţin aerate anexate templelor, aruncau seminţe şi inflorescenţe de cânepă pe bolovani încinşi spre a obţine, sub controlul vracilor, anumite stări psihice graţie cărora îl înţelegeau mai bine pe zeul suprem Zamolxe.
Cum au ajuns oamenii să descopere efectele terapeutice ale unor plante ţine de domeniul miracolului şi revelaţiei. Medicina modernă poate prelua aceste nestemate ale medicinei tradiţionale, dar a descoperi lucruri noi în acest domeniu este aproape cu neputinţă, deoarece foloseşte o metodologie neadecvată acestui scop. Nu putem experimenta miloane de plante, mai corect produsele lor (bulbi, seminţe, muguri, frunze etc.) într-o mare varietate de boli. Ceea ce ne poate ajuta este pura întâmplare, aşa cum a descoperit Fleming penicilina, în urma infectării accidentale cu un anumit mucegai a unei culturi microbiene. A experimenta astăzi un posibil nou medicament pe nişte bolnavi înseamnă respectarea unor reguli şi proceduri extrem de stricte, cu numeroase aprobări, consimţământul pacienţilor, metodologie complicată de evaluare etc. Avem însă şansa medicinei tradiţionale, care a dovedit deja efectele benefice ale unor plante în anumite boli şi putem prelua elemente de valoare.

Nu putem explica descoperirea lor. De pildă, în urmă cu două milenii şi jumătate, medicina hipocratică folosea în reumatism cenuşa frunzelor de salcie (salix) Destul de aproape de zilele noastre chimiştii au extras substanţa activă, salicilatul (denumit după respectiva plantă). În 1888, un mare chimist german, Bayer, sintetizează acidul acetilosalicilic, adică aspirina, cel mai preţios medicament folosit în reumatologie, dar, mai nou, şi în cardiologie. Aspirina sintetizată iniţial, păstrată corespunzător, a fost folosită foarte recent, după mult peste un secol şi s-a constatat că are aceiaşi eficienţă. O bună parte din medicamente se comportă oarecum asemănător, data expirării se stabileşte după alte reguli, dar aceasta e o altă problemă. Uneori, raţionamente total greşite au dus la descoperirea unor medicamente valoroase. Poliartrita reumatoidă este o boală destul de invalidantă. În vremea în care tuberculoza era foarte răspândită, medicii au crezut că la originea acestei boli reumatice ar sta tuberculoza, ceea ce este absolut greşit. Tuberculoza este aproape dispărută în unele ţări (departe de România), în care poliartrita reumatoidă face ravagii. Savanţii au mai crezut că sărurile de aur ar acţiona împotriva bacilului tuberculozei, deasemeni absolut fals, bacilul Koch nu este sensibil la aur (medicii, da). Continuând linia erorilor, medicii au început să trateze poliartrita reumatoidă cu săruri de aur (crisoterapie). Culmea este că acestea s-au dovedit eficiente, iar medicina modernă şi-a îmbogăţit arsenalul terapeutic aferent acestei maladii.

Guta, boală de care a suferit şi Ştefan cel Mare, are dureri atât de mari încât voievodul nostru a acceptat să fie ars cu fierul roşu de către un medic mai curând şarlatan decât învăţat. Evident, fără rezultat. Medicii lui Alexandru cel Mare cunoşteau însă că un extract de brânduşă de toamnă (Colchicum Autumnalis) putea „lua cu mâna” durerile atroce din gută. Nici o altă plantă şi nici o altă varietate de brânduşe nu avea această proprietate. Cum s-a putut descoperi acest fapt este peste puterile noastre de înţelegere, ţine de domeniul unei intuiţii extraordinare, cam cum îşi caută câinele bolnav „iarba de leac”. Astăzi, din respectiva plantă s-a extras colchicina (nume derivat de la plantă) pe care o prescriem în formă de pilule pacienţilor, cu efecte într-adevăr extraordinare. Din păcate, Ştefan cel Mare nu a putut beneficia. Tot medicii macedoneni ai marelui Alexandru cunoşteau (cine ştie de când) ceapa de mare (Scila maritima), cu care tratau dropica, insuficienţa cardiacă în stadiul edemelor generalizate, inclusiv cu acumulare de apă în plămâni, care sufocă bolnavul. Deasemeni, o altă plantă, lăcrămioara (mărgăritărelul, Convalaria maialis), pe care o preţuim pentru parfumul ei delicat, are proprietăţi de acelaşi fel. Cum de s-a descoperit relaţia terapeutică dintre aceste plante, din milioanele de alte plante şi varietăţi, pe de o parte, şi insuficienţa cardiacă gravă, pe de altă parte, pare de asemenea de domeniul revelaţiei. Din fericire, în acest caz, informaţia tradiţională a fost valorificată de medicina modernă, iar alcaloizii activi au fost identificaţi.
Imensitatea Imperiului Britanic a permis medicilor englezi să intre în contact cu cei (denumiţi-i cum doriţi, vraci sau altfel) care practicau forme de medicină tradiţională bazată îndeosebi pe plante. Medicii britanici, având o formaţie ştiinţifică şi, cel puţin unii, buni observatori, au recuperat în beneficiul medicinei ştiinţifice un număr semnificativ de plante din care au fost extrase apoi substanţele active. Nu puţine dintre medicamentele pe care le găsim astăzi în farmacii au avut la origine o astfel de istorie. India, care deţine şi astăzi un adevărat tezaur ascuns, a stat la originea multor (re)descoperiri valorificate de medicina modernă, făcute de medici care nu au privit cu dispreţ medicina de tradiţie, evident, cea care nu se studiază în facultăţile noastre de medicină. Din păcate, aceştia din urmă, formaţi în spirit ştiinţific şi exclusivist, au fost şi sunt majoritari.

Dacă îl citim însă pe Rabindranath Tagore, acest înţelept indian care s-a adresat Occidentului, căruia nu-i prevede un viitor prea fericit, cu mesajul de pace şi înţelegere venit dintr-un Orient impregnat de o filosifie străveche, desluşim printre rânduri, dar uneori explicit, acuzaţia de aroganţă şi de folosire a forţei brutale împotriva unor popoare care nu dispun de armele atât de distrugătoare create de lumea apuseană. Pentru unele bogăţii, precum petrolul, sau pentru altele. M-am întrebat uneori pentru ce au murit băieţi de-ai noştri în Afganistan sau în Irak?
Încheiem cu un scurt citat din marele filosof indian. Cu toate că în România, unde plagiatul este atât de tolerat, am putea să ni-l atribuim cu uşurinţa cu care au făcut-o alţii, onestitatea ne obligă să includem ghilimelele. „Cea mai rea formă a sclaviei e a cădea în puterea descurajării, căci pierzându-ne credinţa în noi înşine pierdem atunci şi nădejdea liberării. Ni s-a spus că Asia trăieşte în trecut, că e ca un mausoleu bogat care-şi desfăşoară toată strălucirea ca să-i facă nemuritori pe morţi,[…. ], că n-ar putea să calce pe drumul progresului. Ştiu că în India, mulţi dintre oamenii noştri instruiţi nu pot suporta umilinţa acestei mustrări[… .]”
La rândul nostru, ne putem întreba, ca români şi sub binecuvântarea lui Eminescu – luceafărul, când oare ne vom ridica din nou la demnitatea de odinioară?