RĂSCOALA DE LA 1907

RĂSCOALA DE LA 1907

În perioada modernă, România era considerată o ţară eminamente agrară. Ţărănimea era talpa ţării. Era cea care, prin efortul său, asigura bunăstarea şi chiar huzurul păturilor sociale superioare (mai mult sau mai puţin privilegiate), dintre care unele aveau o situaţie mai bună decât a plugarilor. Dar exploatarea accentuată a masei ţărăneşti avea să ducă la frământări sociale care se manifestau prin distrugerea actelor (înţelegerile şi catastifele învoielilor agricole), uneltelor, recoltelor, fuga de pe moşii etc. Forma cea mai violentă era răzvrătirea, răscoală înăbuşită inexorabil cu brutalitate, uneori cu vărsare de sânge.
George Coşbuc (1866 – 1918), poetul ţărănimii (cum îl supranumise Gherea), scria cândva: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt/Să vrem noi sânge, nu pământ/Când nu vom mai putea răbda/Când foamea ne va răscula/Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt”. Avertismentul poetului din 1894, din revista Vatra, nu a fost luat în considerare de cei care puneau poveri din ce în ce mai mari pe umerii ţăranilor, sau poate pofta de îmbogăţire era atât de mare încât sentimentele de omenie şi de pericol au dispărut. Boierii, arendaşii, vechilii aveau la îndemână legea de partea lor, poliţia, jandarmeria, armata.
Obligaţiile impuse prin lege ţăranilor erau neomenoase.
Putem aprecia aceasta din chiar textele învoielilor agricole. După abdicarea lui Cuza, din februarie 1866, Locotenenţa Domnească a legiferat la 18 martie Legea tocmelilor de lucrări agricole, favorabilă moşierilor. Aceştia puteau folosi instituţiile statale şi locale pentru a obliga ţăranii să respecte ad literam obligaţiile contractuale. La 7 aprilie 1872, guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu a modificat cu asprime prevederile legale din 1866: ţăranii erau aduşi cu forţa la muncă pe moşii, iar dorobanţul care îi supraveghea pe câmp trebuia întreţinut de ţărani. Era interzis ţăranilor să muncească în alte comune, diferite de cea de reşedinţă, iar durata contractului era de cinci ani. Legea din 14 mai 1882 prevedea o oarecare ameliorare a situaţiei ţăranilor (era suprimată executarea silită a agricultorului). Totuşi, peste 6 ani, avea să fie declanşată mişcarea de la 1888 din Ialomiţa, care prevestea marea răscoală din 1907. Noua lege din 11 mai 1893 aduce alte mici uşurări ale obligaţiilor, dar fără să rezolve chestiunea ţărănească.
Lipsa de pământ a ţărănimii şi creşterea arendei şi cametei au determinat o amplă mişcare de revoltă a ţăranilor din Muntenia (martie – aprilie) şi a celor din Moldova (aprilie – iunie) care a cuprins 27 din cele 32 de judeţe ale României. În deceniul 1878-1888, în judeţele Ialomiţa şi Ilfov, dijma s-a dublat. La 20 martie 1888, locuitorii din Urziceni s-au răsculat. Răzmeriţa s-a întins imediat în comunele apropiate: Speteni (23 martie), Bărcăneşti, Armăşeşti, Bărbuleşti, Manasia etc. Apoi, rapid, a cuprins alte localităţi şi judeţe apropiate, şi timp de două luni s-a întins în majoritatea judeţelor din România. Răscoala a fost reprimată de armată cu destulă greutate.
Au urmat o serie de reglementări înlesnitoare pentru ţărani (Legea de modificare a tocmelilor agricole).
O statistică din 1905 ne informa că la populaţia României de circa 6.400.000 de locuitori, ţăranii erau în număr de 5.235.000 (92%). Suprafaţa arabilă a ţării era de 7.826.000 ha, din care ţăranii posedau 4.000.000 (adică puţin peste 50%). Marea majoritate a proprietăţilor ţărăneşti era de până la 10 ha. În opoziţie cu ele, existau circa 1600 de proprietăţi de peste 500 ha.
Cei mai mari moşieri erau Basarab Brâncoveanu şi Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul).
Exportul cerealelor era principala sursă de venituri a României.
Contractele agricole erau alcătuite conform legii din mai 1893.
Sistemul de dijmă era cel mai răspândit din Europa. Totuşi, prevala renta în produse asupra rentei în bani. Arendăşia era o plagă pentru biata ţărănime. În Moldova, unde a început răscoala din 1907, 62% din moşii erau arendate de 44% arendaşi români, 43% arendaşi evrei, 13% arendaşi străini creştini. Contractele agricole încheiate în judeţele Botoşani, Covurlui (Galaţi), Dorohoi, Suceava au ca beneficiari pe fraţii Fischer (Abraham, Kolman, Marcu), fraţii Juster (Heinrich, Leon), fraţii Costiner (Friedrich, Leon), Solomon Kindler, Abraham Zaharia, D. Miclescu, C. Zaharescu, V. Isăcescu ş.a. Cele mai mari erau trustul de arendaşi Fischer, care în 1905 deţinea în arendă, în aproape zece judeţe ale României, aproximativ 237.000 ha (160.000 ha pământ cultivat, restul păduri, islazuri, fâneţe) şi trustul Juster cu circa 30.000 ha. În 1905, trustul Fischer obţinea din arendă 3 milioane lei, sumă egală cu venitul lui Gh. Gr. Cantacuzino.
Majoritatea contractelor de arendare erau încheiate iarna, sau la venirea primăverii, când arendaşul specula nevoile ţăranilor de resurse şi impunea preţuri mult diminuate comparativ cu cele din sezonul muncilor agricole. Multe plângeri ale ţăranilor, rămase fără răspuns, dovedesc jalea şi durerea bietului sătean oropsit de boieri şi arendaşi.
În 8 februarie 1907, în comuna Flămânzi, judeţul Botoşani (denumire cu profundă semnificaţie), ţăranii sunt chemaţi la primărie de administratorul moşiei aparţinând lui Dimitrie Sturdza, nepot al fostului Domn al Moldovei, Mihalache Sturdza (1834 – 1849). Motivul: încheierea noilor învoieli agricole între ţărani şi boierul care trăia din renta moşiilor, din care pe unele nu le văzuse niciodată, deoarece rătăcea emigrant prin Europa. În 1896, moşia Flămânzi fusese arendată celui mai mare arendaş al ţării, Marcu Fischer, care obţinuse arendăşia în disputa cu H. Juster, alt rechin arendăşesc. Ţăranii au venit la primărie, dar administratorul n-a apărut. Merg la administraţie, unde sătenii află că noile condiţii sunt mai grele decât cele anterioare. Mirat, un ţăran este lovit. Ţăranii sunt întărâtaţi. Nu reacţionează, dar nici nu uită şi nu iartă. Ţăranii din trei sate se adună la primăria din Frumuşica, cerând iscălirea unor contracte direct cu proprietarul, nu cu arendaşii Avram Zaharia, M. Fischer, H. Juster. Peste câteva zile, în alt sat, arendaşul unei moşii este alungat împreună cu familia, apoi altul. Deocamdată, ţăranii sunt ponderaţi. Un pluton de jandarmi rurali din escadronul Ilfov, comandat de un locotenent, este trimis în Moldova. Apoi, după 28 februarie, sunt trimise alte forţe represive. Ţăranii din judeţele Dorohoi şi Iaşi încep acţiuni energice contra moşierilor.
La 3 martie sunt arestaţi primii zece ţărani. Cete ţărăneşti ocupă Podul Iloaiei şi Târgul Frumos din judeţul Iaşi. La Paşcani, au loc ciocniri între ţărani şi armată. Ţăranii închişi în vagoane sunt eliberaţi de muncitorii ceferişti de la depou. La Bucureşti, I. I. C. Brătianu interpelează guvernul în Adunarea Deputaţilor reproşând politica trusturilor arendăşeşti, iar D. A. Sturdza, în Senat, îi critică pe arendaşii Fischer şi Juster. În 4 martie, 2000 de răsculaţi pătrund în Botoşani. Câteva case ale arendaşilor şi proprietarilor sunt distruse. Maiorul Boureanu, cu 300 de soldaţi, deschide focul. 4 ţărani sunt ucişi şi 9 sunt răniţi. Sunt primele victime ale represiunii. A doua zi, 5 martie, tot în Botoşani sunt ucişi 4 ţărani şi răniţi 8. În târgul Burdujeni şi târgul Suliţa, casele arendaşilor şi proprietarilor, ale negustorilor bogaţi sunt devastate. Plasa Siret este în mâinile răsculaţilor.
Între 6 şi 9 martie 1907 este apogeul răscoalei în Moldova.
Sunt cuprinse judeţele Iaşi şi Suceava, apoi Neamţul. Încercările ţăranilor de a ocupa cazărmi şi a lua muniţie şi armament sunt sortite eşecului. Detaşamentele militare sunt atacate de răsculaţi şi acţiunea se soldează cu victime din ambele tabere. La Vaslui sunt victime numeroase. Distrugeri în multe comune. La Prefectura din Galaţi, 14 morţi, 7 grav răniţi, numeroşi răniţi uşor.
Din Moldova, răscoala se propagă în Muntenia şi Oltenia între 9 – 13 martie. Mai slab în Muscel, Prahova, Dâmboviţa, mai puternic în Brăila, Ialomiţa (nu se potoliseră din 1888), Argeş, Ilfov, foarte puternic în Buzău, Teleorman, Vlaşca, Râmnicu Sărat.

În Parlament, politicienii propun soluţii diverse: comisii de cercetare a cauzelor, legi contra trusturilor arendăşeşti, alte învoieli agricole, reforme agrare, credite suplimentare şi extraordinare pentru armată. P. P. Carp, mare moşier: proprietatea mare este un bine, o necesitate chiar pentru pătura ţărănească. Propune: represiunea, vom aviza pe urmă.
La 11 martie, în portul Galaţi, cărăuşii fac manifestaţie pentru pământ. Armata trage în manifestanţi, dându-le la 15 dintre ei pământ pentru vecie. În aceeaşi zi, în sala Eforie din Bucureşti, peste 5 mii de muncitori convocaţi de cercul România muncitoare adoptă o moţiune de solidaritate cu ţăranii şi propun reforme sociale în domeniul agrar.
În 12 martie 1907, se produce demisia guvernului conservator condus de Gh. Gr. Cantacuzino. Noul guvern liberal condus de Dimitrie A. Sturdza are la Interne pe I. I. C. Brăianu şi la Război pe A. Averescu. Slabul guvern conservator, uzat de rivalitatea Take Ionescu – Cantacuzinii, îl determină pe Take Ionescu să-i propună lui I. I. C. Brătianu formarea cabinetului liberal şi preluarea puterii. Regele Carol I îl sfătuieşte pe Cantacuzino să îi lase puterea lui Sturdza. Primul discurs în Parlament al lui Sturdza, la 13 martie, anunţa situaţia gravă în care se afla România. La graniţe, concentrări ale armatei austro-ungare în Vest şi Nord, pentru a-l ajuta pe Carol I să înăbuşe răscoala, în interior, un focar de răscoală stins, altul irumpe în alt judeţ. Suntem cu toţii cuprinşi de grija cea mare ca edificiul abia clădit să nu fie desfiinţat. Discursul liberal a fost primit cu aplauze îndelungate de conservatori. În faţa pericolului comun – ţăranii răsculaţi – moşierii, conservatori şi liberali, se aliau. Să ne bată la toţi inima împreună pentru scăparea patriei – perora Take Ionescu. D. A. Sturdza se duce la Take Ionescu şi îi strânge cu efuziune amândouă mâinile, apoi se duce la I. Lahovari şi P. P. Carp şi repetă gestul. Câteva minute, conservatori şi liberali îşi strâng mâinile într-o mârşavă unanimitate. În timp ce ţăranii erau bătuţi, arestaţi, întemniţaţi, torturaţi sau se zvârcoleau în sânge, pe pământul pe care l-au sfinţit cu sudorile lor (cum ne înduioşa poezia lui Mateevici în 1917 – acum 100 de ani), în Parlament – scenă de vodevil: pupat toţi Piaţa Independenţei, cum ne informa Caragiale.
A doua zi, la 14 martie 1907, în Cameră, D. A. Sturdza afirma: Guvernul îşi dă toate silinţele pentru ca răscoala care ne îngrijeşte (îngrijorează – n.a.) să fie în cel mai scurt timp reprimată şi să reintrăm în ordine şi linişte.
Generalul A. Averescu, împreună cu I. I. C. Brătianu, au elaborat planul amănunţit al reprimandei. România a fost împărţită în 12 zone de operaţii, fiecare judeţ în mai multe sectoare. 8 divizii conduse de generali au comandamentele la Bucureşti, Târgovişte, Craiova, Turnu Severin, Buzău, Focşani, Roman şi Botoşani. Răscoala diminuată în Moldova se înteţea în Muntenia şi Oltenia. În 12 martie grupuri de ţărani din Vlaşca şi Telorman se îndreptau spre Bucureşti. În luptele cu armata erau ucişi şi răniţi zeci de ţărani. Apogeul răscoalei în Muntenia şi Oltenia a fost între 12-15 martie 1907.
Între 15 şi 31 martie au fost expediţii de represiune ale armatei împotriva ţăranilor. Mulţi morţi şi încă mai mulţi arestaţi. Represiunea a fost făcută cu sălbăticie, folosindu-se artileria. Comunicate se dădeau zilnic. Se anunţa pacificarea regiunilor molipsite de morbul răscoalei. Erau informări false, pentru liniştirea opiniei publice şi potolirea pornirilor belicoase ale armatei austro-ungare. Spre sfârşitul lunii martie, brutalităţile armatei au convins ţăranii să renunţe. Au trecut peste 100 de ani şi implicaţiile politice, vinovăţiile şi numărul victimelor nu se cunosc. Probabil nu se vor cunoaşte niciodată. Acte doveditoare nu mai există.
Victimele au fost numeroase. Când a plecat de la guvernare, în 1910, I. I. C. Brătianu (principalul pacificator, la fel de erou ca A. Averescu) a luat multe dosare de la Ministerul de Interne, la fel cum a luat şi N. Filipescu de la Ministerul de Război, cât a fost ministru (1911 – 1912) în cabinetul lui P. P. Carp. Acestea puteau deveni arme în panoplia rivalilor politici. Întrebat de soarta lor, P. P. Carp, sfătuit de rege, declara că sunt în arhiva Casei Regale. Nici regele nu era prea mândru de numărul victimelor ucise în timpul oblăduirii sale. În timpul răscoalei, ziarele lui C. Mille, Adevărul şi Dimineaţa, au precizat că numărul celor morţi a fost de 12.000 sau 13.000. Apoi, Adevărul a stabilit numărul victimelor la 11.000, cifra folosită frecvent de adversarii politici ai regelui şi ai liberalilor şi de istoriografia comunistă. I. I. C. Brătianu informa Parlamentul că numărul celor ucişi a fost 419. Desigur, cele două informaţii sunt exagerate din motive evidente. Averescu afirma în 1937 că au fost 2000 – 2500 de rebeli ucişi. Regele Carol I declara ambasadorului Angliei la Bucureşti că au fost mai multe mii.
Numărul ţăranilor morţi nu mai poate fi stabilit. Documente nu mai există. Unii „cercetători” interesaţi pretind că au fost câteva sute. Cert este că răsplata ţăranilor subnutriţi şi bolnavi care cereau dreptul la viaţă a fost oţelul şi focul care le-a distrus cu uşurinţă bordeiele şi casele din paiantă şi le-a vărsat sângele pe câmpiile pe care vărsaseră sudori şi sânge multe veacuri părinţii, moşii şi strămoşii lor.
Jertfa ţăranilor nu a fost zadarnică. În decembrie 1907, a fost elaborată o nouă lege a învoielilor agricole, iar în aprilie 1908 a fost adoptată Legea trusturilor arendăşeşti, rămasă fără efect, fiindcă terenurile erau arendate prin interpuşi.

VIOREL GH. SPETEANU