RĂSTIGNIRE ŞI ÎNVIERE, CREDINŢĂ ŞI RENAŞTERE

RĂSTIGNIRE ŞI ÎNVIERE,
CREDINŢĂ ŞI RENAŞTERE

În sfânta săptămână a Paştelui evocăm retrăim, reconstituim lituirgic patimile Mântuitorului, condamnarea, răstignirea şi învierea Sa în slavă şi strălucire. Fiecare creştin este pătruns acum de un mesaj sfânt, cufundându-se în istorie, în zilele în care Fiul lui Dumnezeu a fost chinuit, înfăţişat judecării şi ucis prin răstignire, o moarte lentă şi plină de suferinţă.
Retrăim clipa supremă în care Pilat, reprezentantul puterii imperiale romane, respectând legea acestui imperiu care acorda popoarelor componente dreptul de judecată potrivit naturii şi tradiţiilor locale, întreabă mulţimea evreilor adunaţi în imensa piaţă în care urma să se pronunţe hotărârea supremă, pe cine să elibereze, pe ucigaşul Baraba sau pe Iisus, căruia Pilat nu-i găsise vreo vină. Poporul avea pe atunci dreptul de a acorda libertatea unui condamnat la moarte. La această întrebare, mulţimea evreilor adunaţi pentru a decide a răspuns în cor, cu glas mare, îndemnaţi de farisei: pe Baraba. Şi din nou se repetă întrebarea, iar răspunsul, la care nu se aşteptase, este acelaşi: pe Baraba. Dar asupra lui Iisus, ce soartă îi hotărâţi? Să se răstignească, a răspuns într-un glas mulţimea În faţa acestei hotărâri, pe care guvernatorul roman era pus să o respecte, acesta îşi spală simbolic mâinile, spre a arăta că nu are amestec în uciderea „dreptului acestuia” şi mai rosteşte cuvintele: ”sângele lui să cadă asupra voastră şi urmaşilor voştri”. Urmează drumul calvarului, răstignirea, iar mai apoi clipa în care sufletul său se desparte de trupul ce va fi coborât de pe cruce şi aşezat în mormânt. În ziua a treia, precum se prevestise, îngerul Domnului ridică piatra prăvălită peste mormântul înviatului Iisus Cristos, care mai apoi s-a arătat apostolilor. Întreaga lume creştină trăieşte de-acum bucuria învierii. Cristos a înviat!
După înfrânarea şi postul Paştelui, urmează dezlegarea şi bucuria.. Lumea nu mai este aceiaşi, după jertfa Mântuitorului. Atât neamurile, cât şi indivizii simt imboldul care îndeamnă la renaştere, asemeni naturii din aceste zile. Este vremea în care cei cu credinţă puternică se pot vindeca de boli grave, considerate fără speranţă, care conduc fără drept de apel la moarte. Se pot vindeca prin credinţa lor, prin puterea miraculoasă a rugăciunii şi cu ajutorul unor sfinţi taumaturgi cum a fost părintele Arsenie Boca, pătimitor şi el, ca mulţi alţii, în închisorile comuniste, pentru credinţa sa, pentru binele ce-l făcea în jur, ca şi pentru dragostea sa de ţară, toate acestea fiindu-i plătite mai apoi cu moartea.
Nu puţine sunt încercările pe care soarta le hărăzeşte omului, dare credinţa îl ajută să le depăşească. Asemeni indivizilor, neamurile sunt supuse, la rândul lor, unor prăbuşiri şi unor înălţări. Desigur, comuniştii, anticreştini fiind prin doctrină, au dărâmat mulţime de biserici şi mânăstiri, act profund antinaţional deoarece, cum spunea Mihai Eminescu, „Biserica este maica spirituală a poporului român”. După perioada de rezistenţă armată anticomunistă (facem prea puţin pentru perpetuarea memoriei eroilor căzuţi în acestă încleştare, nici măcar nume de străzi, pieţe sau aşezări) a urmat o vreme de creativitate. Frica le intrase românilor în oase, iar oamenii au asistat ca şi cum ar fi fost neputincioşi la demolarea lăcaşurilor bisericeşti. Oamenii priveau cu ochii în lacrimi, dar priveau numai. În jurul bisericii Sfânta Vineri, în plin centru al capitalei, soldaţii aduşi pentru demolare au refuzat să comită acest sacrilegiu, spre onoarea armatei române, astfel încât a trebuit să fie aduşi deţinuţi de drept comun. Se adunaseră oameni în jur, toţi erau consternaţi de barbaria petrecută sub ochii lor, unii mai cutezau să ia o bucată de cărămidă sau de lemn pe care le vârau în buzunare ca pe nişte relicve, dar lanţul de securişti îi ţinea la distanţă. Printre cei de faţă erau şi membri de partid, adânc mâhniţi şi ei, dar lipsiţi de curajul depunerii blestematelor de carnete roşii. Protestele câtorva remarcabili oameni de cultură, dar şi de curaj, nu a putut înfrânge inerţia. Poporul nu s-a revoltat. S-au demolat mulţime de biserici sub pretextul ridicării exact acolo a imensei „Case a Poporului”. S-a dărâmat însă , între altele, bisericuţa din Piaţa Senatului, ctitorie siriană, care nu stătea deloc în calea megalomanicului proiect, deasemeni bisricile din curtea Palatului Cotroceni sau de pe insula Pantelimon, atât de încărcate de istorie, fără nici o justificare, măcar aparentă, ca şi Biserica Enei, de lângă Facultatea de Arhitectură. Mormintele domnitorilor şi marilor boieri ctitori au fost profanate, oasele risipite, obiectele de preţ sustrase. Creştinii dintre cele patru milioane de membri ai partidului comunist au rămas impasibli, nu şi-au depus carnetele (cu puţine excepţii), nu s-au ridicat pentru apărarea casei Domnului care este biserica şi nici pentru salvarea propriei istorii naţionale. Incapabil de revoltă, poporul român a trăit atunci un alt moment de laşitate. În Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, unde comunismul era acelaşi (în URSS s-a mers şi mai departe cu distrugerea bisericilor şi a mânăstirilor, cu împuşcarea călugărilor care nu-şi renegau credinţa etc.) nu s-a putut demola nici o singură biserică, poporul a făcut zid în jurul lor, hotărât să se revolte dacă s-ar fi făcut un astfel de lucru. Conducerea comunistă din aceste ţări și-a dat seama că la o singură demolare furia poporului ar fi fost de nestăvilit. La noi, cele patru miloane de comunişti au întors spatele partidului comunist imediat după decembrie 1989, un minim de demnitate i-ar fi obligat la o reorganizare, dar toţi au devenit democraţi, populând diversele partide desprinse din FSN-ul de tristă amintire. Moldovenii s-au arătat superiori faţă de cei de la apus de Prut, cei care au crezut în comunism au încă acest partid, care nu este dintre cele mai slabe.
Din punct de vedere al valorii de patrimoniu, nimic nu egalează însă enorma pierdere pe care o reprezintă demolarea Mânăstirii Văcăreşti, atât de preţuită în toată lumea ca cea mai înaltă expresie a artei constructive româneşti medievale. Catedrala neamului, construcţie gradioasă, pe potriva Casei Poporului din vecinătate, nu se leagă în măsură suficientă de istoria poporului român aşa cum ar face-o Mânăstirea Văcăreşti, care, neîndoios, ar trebui grabnic reconstruită aşa cum a fost. Patriarhia română ar trebui să se plaseze în fruntea acestei iniţiative de reconstruire a podoabei patrimoniului nostru arhitectural bisericesc. Ar câştiga enorm în prestigiu, în această perioadă în care înregistrează o uşoară depreciere în sondaje. Parcă simţind această slăbiciune, asistăm în prezent la o adevărată campanie mass-media pentru scoaterea orelor de religie din şcoli, ceea ce ar fi un dezastru în formă continuată deoarece nimic nu poate modela mai eficient sub aspect etic tânăra generaţie, fără numai religia. Un singur exemplu: la fiecare liturghie se citesc cele „zece fericiri”. Printre acestea, dreptatea este numită de două ori, toate celelalte opt o singură dată (făcătorii de pace, cei ce plâng etc) prin urmare, dreptatea este o valoare supremă şi neperisabilă, pentru înfăptuirea dreptăţii nu există prescripţie de timp. Aici, atitudinea „mioritică” şi proverbiala noastră toleranţă nu-şi află locul. Alături de credinţă, în plan moral, dreptatea este fundamentală.. După prăbuşirea comunismului au urmat 25 de ani de progresivă degradare morală, rezultatul fiind o corupţie insuportabilă, hoţie de tot felul, impostură ş.a.m.d. iar pentru toate acestea doar Ministerul Educaţiei poate fi făcut responsabil şi nimeni altul căci a avut la dispoziţie un sfert de secol în care să imprime în conştiinţa tinerilor simţul civic, echitatea, cinstea, patriotismul, onoarea, respectul faţă de natură, ca valori de temelie.
Religia din şcoală suplineşte şi puţinătatea orelor de istorie. Poate fi înţeleasă mai bine simbolica sacrificiului suprem făcut de domnul Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii ai săi. Ca şi sfinţii închisorilor comuniste, nepomeniţi în manualele de istorie. Deasemeni, însemnătatea ridicării de biserici şi mânăstiri ctitorite de domnitori şi de mari boieri, reprezentanţii aristocraţiei noastre româneşti.
Istoria neamului nostru este mult prea neglijată, de neîngăduit, începând cu strămoşii daci, apoi cu momentele de ridicare din îngenunchiere, exemplare fiind răscoala din 1907, lupta moţilor conduşi de Avram Iancu, caracterul naţional al acestora şi încă altele. Nu ştim să marcăm nici date de istorie recentă. Lituania a serbat în chiar acest mijloc de martie 2015 data la care armata sovietică (ocupanţii, atât de slăviţi de comunişti) a părăsit această ţară. Festivităţi bine organizate, paradă militară, copii care ajungeau să se pătrundă de semnificaţia acestui moment istoric. Oare nu ar fi cazul să organizăm şi noi o astfel de manifestare de anvergură, căci plecarea trupelor sovietice de ocupaţie a constituit un pas de mare însemnătate istorică. Parlamentul României ar putea lua în discuţie o astfel de iniţiativă, fără prea multă întârziere. Sau chiar guvernul, măcar un minister, indiferent care, după rezolvarea problemei mutării unui cuib de barză (unul din puţinele cuvinte rămase neschimbate de la dacii cei liberi), ar putea organiza ceva, dar nu un festival de manele ca cel pentru care a cheltuit banii Monica Iacob Ridzi ci un eveniment încărcat de solemnitatea necesară marcării unei asemenea zile şi, dece nu, de un anume fast neostentativ.
Salutăm astăzi ivirea zorilor unei noi renaşteri, a unei (re)învieri spirituale a poporului român, pentru care imnul DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE să fie transpus în viaţă. Iar pentru această renaştere suntem chemaţi cu toţii.

Conf. dr. CORNELIU D. ZEANA