„RĂZBOIUL” ŞI „PACEA” ÎN SUFLETUL POPORULUI ROMÂN

«RĂZBOIUL» ŞI «PACEA»
ÎN SUFLETUL POPORULUI ROMÂN

Într’o vreme când din nou, ca în vremea sfâşierilor între triburi şi a unor năvăliri barbare, care, orişicum, ucideau mai puţini oameni, cu mijloace de luptă mai puţin expeditive, fiecărui membru al unei naţiuni i se dă învăţătura să se pregătească pentru exterminarea, dacă se poate totală, a alteia sau a cât mai multe, când educaţia energetică începe din copilărie, dând viitorului luptător toate mijloacele trebuitoare ca să ajungă la o victorie a violenţei, care ar fi singurul scop al vieţii, e bine să se caute în adâncurile psihologiilor naţionale ceea ce poate să arăte gândul care, pe vremuri, înaintea teribilei noastre civilizaţii tehnice, era în sufletele acelora de la cari venim noi cu încredinţarea neroadă că în toate privinţile suntem mai sus, dacă nu şi mai buni, decât dânşii.
În ce priveşte războiul, fiecare naţie are concepţii ce vin şi din trecutul ei cel mai îndepărtat, care lasă acele sedimente peste care clădesc apoi veacurile următoare. Cine a început prin războiu, cine pe războiu a întemeiat societatea şi a clădit Statul nu se va putea despărţi niciodată, orice religie ar primi, orice civilizaţie ar adopta şi desvolta chiar, de această amintire, prefăcută în instincte.
Două mari lumi naţionale de astăzi o învederează: cea germană şi cea engleză.
Germanii au apărut luptând. Acum câteva zile, s’a sărbătorit în Germania nu ştiu ce aniversare a primei afirmări de civilizaţie, de civilizaţie originală. Această socoteală nu s’ar potrivi cu aceea, mult mai modestă, pe care o făcea, acuma câteva decenii, un aşa de mare istoric ca Lamprecht, care era totuşi un călduros naţionalist german. Dar comemorarea primei lupte germane pe care o cunoaşte istoria ar trimete desigur la o dată foarte adâncă. Din acest şir de lupte, în care biruinţa e amestecată cu înfrângerea, a rămas la poporul acesta convingerea, mai mult: simţul, că e făcut ca să domine lumea. Îmi amintesc cazul, de acuma vreo treizeci de ani, al Germanului din Macedonia care făcuse o călcare de lege şi care, mult înainte de cartea d-lui, Hitler, fugea pe acoperişuri, declarând că în ruptul capului nu se poate lăsa prins, el fiind un German.
Şi, pe de altă parte, cum, peste vechiul fond celtic, Englezul reprezintă cucerirea anglo-saxonă şi epopeea maritimă a Normanzilor, desigur că de acolo vine avântul care a dus această extraordinară rasă de neînfrântă voinţă peste toate mările, pe ţermurile tuturor continentelor, unde vechii născuţi ai pământului au un fel de sfântă datorie de a se supune năvălitorului, de a-l asculta şi servi, de a munci pentru dânsul.
Aşa fiind, nu numai că astfel de oameni au un cuvânt al lor pentru războiu, dar acest cuvânt ieşit dintre buzele ameninţătoare a fost primit de alţii, de rasele mai slabe, care au fost atacate şi puse în genunchi de bandele luptătoare pe uscat şi de temuţii piraţi ai mărilor. Astfel, la rasa din care şi noi facem parte, vechiul cuvânt latin, roman, de bellum a dispărut cu desăvârşire, după ce răsunase învingător, şi vom reveni asupra acestui frumos cuvânt strămoşesc, pe câmpiile de luptă ale trei continente. În loc s’a impus, cu groaza ciocnirilor barbare, dacă nu krieg, pe care l-au preferat noii Germani, vechiul war, păstrat în limba engleză din care, cu fonetica gală, s’au făcut guerre şi guerra, la Francezi şi la Italieni, la Iberici de asemenea.
Una din dovezile că la noi nu se poate atribui un mare rol stăpânirii germane, care a fost numai de lagăr, şi nu de Stat cârmuitor, e că în latinitatea noastră răsăriteană, pe unde au trecut atâtea seminţii de acestea, n’avem pentru războiu ceva care să vie din limba lor.
Altfel a fost cu Slavii, de la cari am luat acest cuvânt de războiu, pe care, în vremea când căutam, copilăreşte, a ne latiniza cât mai mult ca formă, am voit să-l înlocuim cu caraghioasa creaţiune pe care limba a răspins-o îndată, cu toată favorizarea oficială, de resbel, în care ni plăcea să recunoaştem pe romanul bellum.
Am zis, deci, după Slavi «războiu», deşi Neculce are cuvântul de «nepace» pentru starea de lucruri în vreme de războiu. Alţi continuatori în Sud-Estul Europei ai vechilor civilizaţii clasice, Grecii, n’au făcut aceasta. Deşi au părăsit din vocabularul clasic cuvintele pentru apă, pâne, vin, cal şi aşa mai departe, ei nu s’au despărţit de cuvântul elenic pentru răsboiu: polemos.
Aceasta ne îndeamnă la unele reflecţii, în care se poate amesteca şi acea parte din cuvintele care sânt în legătură cu o asemenea acţiune.
La Greci, de sigur în mare parte urmaşi ai Elinilor de odinioară, n’a fost o cucerire slavă. Triburi de această rasă s’au strecurat pe încetul ori au fost colonizate de Imperiul de Răsărit, care continua pe cel roman. A lipsit ciocnirea cu un grup de oameni stând o bucată de vreme în faţa celuilalt, străinul aducând cu el iniţiativa, lucrul nou, care se cere numai cu numele pe care-l aduce acela. De aici conservarea lui «polemos».
Ca şi la Romanicii din Apus, noi am avut a face cu elemente străine, duşmane, vrăjmaşe, alcătuite în bandă, care ne-au impus pentru această frământare sângeroasă cuvântul lor.
Duşman e un termen de origine turanică, Yrăjmaş (în legătură cu Yrajba), un nume care vine de la Slavi. Noi n’avem cu ce numi o samă de oameni veniţi contra noastră. Acest contra e un neologism; împotrivă şi protivnic sunt iarăşi numiri slave. E foarte interesant pentru blândeţea sufletească a poporului nostru că din contra latin, pe care noi nu l-am pierdut, s’a făcut acel către, care înseamnă, nu pornire inimică asupra cuiva, ci îndreptare prietenească spre dânsul.
N’am avut un Stat, după ce ne-a părăsit şi Roma Apusului şi Roma Răsăritului, în mijlocul roirii tuturor popoarelor şi uneori, nu supt apăsarea lor, fiindcă nici ele n’aveau Stat, dar cu datoria de a ne răscumpăra de la dânsele, hrănindu-le şi făcândule daruri. Neavând Statul, cu politica lui de ambiţie şi de cucerire, «cucerire», de la conquerir, e un cuvânt nou, făcut sub influenţa lui cucernic, care înseamnă cu totul altceva, noi n’am avut tendinţa războiului, prin urmare nici nevoia a-l numi.
Dar aceasta nu înseamnă că n’am voit, ştiut şi putut rezista. De fapt, toată istoria noastră, admirabilă pentru cine o înţelege, nu e altceva decât epopeea, – nu plângerea lirică, de doină, hora şi alte danţuri dovedind puterea temperamentului luptătorilor -, epopeea unei rezistenţe mai mult decât milenare.
În acest timp, contra oricui, căci nu ne-am înspăimântat ,- cuvânt latin, de la expavimentare -, de numărul şi de puterea nimănui şi am ţinut drept steagul contra oricărui năvălitor -, «năvălirea», năvala sunt cuvinte slave -, noi am dat lupta, am luptat. Din acelaşi fond comun Francezii au lutte şi Italienii lotta, dar mi se pare că este o deosebire, sensul cuvântului românesc fiind mai puţin individual şi însemnând o acţiune cu mult mai serioasă. Luptând ca luptător, cuvânt derivat care e la ceilalţi Latini cu acelaşi înţeles, noi am putut bate pe adversari, în bătăile ce le-am avut cu dânşii. Dacă bătălie e nou, din secolul al XVIIIlea, a bate are la noi o întindere foarte largă: ca şi la ceilalţi, se bat snopi, dar şi cânii bat:

I-auzi, mamă, cânii bat,
Peţitorii intră-n sat

Pentru că lătratul lor, – numai noi am păstrat pe latinul latrare, şi din cauza însemnătăţii vieţii păstoreşti la Români, – e ceva agresiv, pornit spre atac contra celui ce ameninţă sau pătrunde.
Am putut şi învinge, fiind învingători. Cuvântul e latin, iar cel slavon, strecurat alături, şi nu numai prin literatură, a birui, reproduce firea exploatatoare a barbarului, fiindcă înseamnă a lua birul de la cel care nu s’a putut împotrivi în luptă. Am putut înfrânge, alt cuvânt latin, căruia nu-i corespunde nimic în celelalte limbi romanice, enfreindre francez, care nu vine dela frein, «frâu», neavând de loc sensul de triumf asupra duşmanului.
Învingător, «înfrângător», iar supus, de la subponere, «a pune dedesupt », e activ, pe când Latinii apuseni au sujet, assujettir, soggetto, de la subiacere « a zăcea dedesupt», pasiv. Şi peste mai mult decât un neam, care a isprăvit pierzându se apoi în mijlocul nostru, am domnit, ca domni.
Am fost şi învinşi. Prin înfrângerea suferită, noi am fost supăraţi şi asupriţi. Amândouă cuvintele, venite de la Romani, au schimbări de înţeles foarte caracteristice, care se întâmpină numai la noi. Nici într’o altă limbă romanică tristeţa, jalea nu se rosteşte printr’un termin care să însemne o luptă pierdută, o sforţare zdrobită, cum e acest supărat, din superatus. Şi, iarăşi, asuprirea, de aceeaşi origine, din acelaşi cuvânt în legătură cu războiul nenorocit, ni se înfăţişează ca rezultatul acestui singur nenoroc în lupta cu duşmanul.
Dar am fost şi doritori de pace.
Era aşa de mare lucru «pacea romană», dând tuturor neamurilor putinţa de a lucra, de a folosi şi de a se ferici, încât cuvântul a trecut în toate limbile ce vin din graiul latin. Niciuna n’a luat ceva de la Frieden al Germanilor, iar, în partea noastră, de la mir al Slavilor, – a lovi la mir poate fi în legătură mai curând cu înţelesul bisericesc, iar rarul, provincialul mirşag, pentru pace, e un dublu bastard, slav şi unguresc -, ci prin Normanzii francezi, pax a trecut în peace al Englezilor. Şi totuşi la aceşti aprigi războinici pacea era destul de preţuită pentru a fi introdusă în numele glorioase ale şefilor şi regilor, de la Friedreich-Frederic şi de la Frieda la Miroslav, «gloria păcii», la Miroliub, «iubitor de pace», şi la Dragomir, cu acelaşi înţeles.
Sfinţită şi de spiritul de caritate al creştinismului, pacea a intrat în comoara morală de căpetenie a tuturor naţiunilor. Ea se întinde la noi în toate domeniile. De la dânsa pleacă o sumă de cuvinte, necontenit întrebuinţate. S’a adaus şi un sufix slav în paşnic. Împăcăm, cuvânt popular, pe când la Francezi «pacificarea» e exprimată printr’un neologism. Împăciuim, ceea ce înseamnă numai pregătirea împăcării. Cunoaştem cuvinte şi atitudini de împăciuitori.
Înainte de a căpăta, prin imitarea instituţiilor revoluţionare din Apus, judecători de pace, sarcina de a ţinea pacea satelor, în care se mărginea cea mai veche vieaţă a noastră, era încredinţată acelor «oameni buni şi bătrâni», senatorii aşezărilor romane, în care era ceva din maiestatea bărboşilor părinţi ai străbunei Rome, când Galii năvălitori s’au găsit, impresionaţi, înaintea simplei şi solemnei lor adunări. Cu aceşti făcători de pace n’am avut nevoie, veacuri întregi, «împăcându-se» oamenii între dânşii, «plătindu-şi» sau «iertându-şi» păcatele şi greşelile, de prescripţiile pedepsitoare, de cele mai multe ori adăugind nedreptatea legii la nedreptatea faptului, din codurile de împrumut.

NICOLAE IORGA
Din volumul „Sfaturi pe întunerec”, 1936-1938, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”