Regalitatea între două acte istorice 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947

Regalitatea între două acte istorice
23 august 1944 şi 30 decembrie 1947

În anul 1991 am înfiinţat, împreună cu medicul Dan Noveanu „Mişcarea pentru Regatul României”, sub egida căreia avea să apară revista monarhistă CUGET, prima de acest profil din ţară, menită să repună în drepturi adevărul despre regii României din perioada 1866-1947. Pe baza cercetărilor intreprinse cu această ocazie, am realizat compendiul MONARHIA ROMÂNEASCĂ (Ed. Litera 1994), ca un omagiu adus Casei Regale, timp în care apăreau volumele de excepţie ale „Convorbirilor cu MihaiI al României”, de marele scriitor Mircea Ciobanu, colaborator şi el al revistei noastre.
Din multitudinea evenimentelor marcante, de la venirea Principelui Carol până la abdicarea Regelui Mihai, am ales câteva momente din începutul sovietizării României şi sfârşitul monarhiei în ţara rămasă fără Basarabia. După Actul de la 23 august 1944, Armata Regală Română a început ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei, alături de Armata Roşie, care se comporta ca ocupantă (!), guvernul Sănătescu a trimis la Moscova o delegaţie (compusă din L. Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Barbu Ştirbey şi Dumitru Dămăceanu) pentru a semna Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, în care, printre altele, România era obligată la despăgubiri de război, în valoare de 300 de milioane de dolari (în special către U.R.S.S.) şi la participarea cu cel puţin 12 divizii împotriva nazismului. Ofensiva noastră a dus la izgonirea forţelor hitlerist-horthyste de pe teritoriul românesc; în dimineaţa de 25 octombrie 1944, Careiul a fost eliberat, ca un omagiu adus Regelui Mihai, suveranul ţării şi capul oştirii, de ziua sa de naştere (1921).

Au urmat multe momente de tensiune, mai ales după instaurarea guvernului Groza, „de largă concentrare democratică”, pentru a cărei impunere venise la Bucureşti A. Vîşinski, prim-locţiitor al ministrului de externe sovietic, vorbindu-i Regelui Mihai în termeni duri, de ultimatum, sfârşind prin a da de pereţi uşa de la ieşire (2 martie 1945). Toate samovolniciile şi abuzurile „armatei eliberatoare” şi insolenţa comuniştilor ajunşi la putere au dus, firesc, la creşterea prestigiului şi popularităţii regelui. Asta s-a văzut, în special, cu ocazia sărbătoririi Zilei de 10 Mai, când, la sfârşitul paradei militare, maşina în care se urcase Suveranul a fost luată pe sus, de către mulţimea entuziastă, strigând şi cântând „Trăiască Regele”. Asta i-a înfuriat pe ruşii prezenţi la defilare; au înţeles că românii îi detestă şi că unirea lor în jurul Coroanei s-a transformat într-o acţiune de protest împotriva sovietizării. Mai ales că începuse înfiinţarea SOVROM urilor şi restabilirea relaţiilor diplomatice româno-sovietice, prin care se subordonau Moscovei ecnonomia şi politica României.
Condiţii inacceptabile pentru rege, care-i cere lui Groza să demisioneze, pentru a se forma un nou guvern, cu fruntaşii partidelor istorice P.N.Ţ (Maniu) şi P.N.L. (Brătianu). Petru Groza refuză, desigur sfătuit de cei ce-l aduseseră la putere. Începe „greva regală” (21 august 1945 – 7 ianuarie 1946) Suveranul nu mai semnează decretele – legi şi nu mai întreţine nicio legătură cu guvernul. Pe ruşi, această situaţie nu-i deranja, ei continuânduşi politica de subordonare a ţării, în vreme ce occidentalii se temeau că „liniştea” impusă aici va fi spulberată în profida „înţelegerii” forţelor Aliate.
Mai rămânea Regelui Mihai să treacă prin două vămi existenţiale: procesul mareşalului Antonescu, în care implicatul, condamnat la moarte, „a refuzat să facă cerere de graţiere” (numai trei dintre cei 17 inculpaţi nu au fost omorâţi!); o altă înscenare judiciară îl va avea ca protagonist pe Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., socotit de comunişti „duşman al clasei muncitoare”, exponent al „clicii celei mai reacţionare din România de azi, celei mai şovine şi imperialiste”. Cu toate eforturile şi intervenţiile făcute de rege, Maniu şi Mihalache, precum şi întreaga „bandă de trădători”, aveau să sfârşească în închisorile comuniste…

Finalul acestei rememorări aparţine zilei de 30 decembrie 1947, a Actului abdicării Regelui Mihai I al României, socotit de către istoricul acad. Dinu C. Giurescu „Lovitură de stat împotriva naţiunii române” (revista CUGET, nr. 21/1992). După ce se întorsese de la Londra, tânărul Suveran a fost „convocat” la Palatul Elisabeta, unde Groza şi Gheorghiu-Dej îi propun un… „divorţ prietenesc”, întinzându-i o foaie prin care abdica de la domnie. Regele explică acel moment: „Era un şantaj, pentru că în 1946 comuniştii arestaseră câteva mii de studenţi şi m-au şantajat prin ei, spunând că dacă tergiversez semnarea actului de abdicare şi dacă se află că se întâmplă şi vor fi manifestaţii, vor fi obligaţi să tragă. Nu mi-am putut asuma responsabilitatea unei băi de sânge doar pentru mine…”
La începutul lui ianuarie ’48, familia regală a plecat din ţară. Prin Decizia C.M. nr. 797/22 mai 1948, regelui, născut şi crescut în România, i s-a restras „naţionalitatea” română! Neocomuniştii de mai târziu i-au interzis de câteva ori intrarea în ţară, fiindu-le teamă că se vor repeta manifestările de dragoste ale românilor, din zilele Sfintelor Paşti 1992, când numai în Bucureşti l-au întâmpinat şi aclamat peste o jumătate de milion de oameni!