REMEMBER HENRI COANDĂ

REMEMBER HENRI COANDĂ

„Ce noroc ar avea omenirea, dacă ar exista multe nații care să-i fi adus – față de numărul de locuitori – atât cât i-a adus nația română, în ultimii 120 de ani”. „Omului de știință i se cere o muncă extraordinară pentru a CREA! Creația îi dă în schimb posibilitatea de a reuși. Dar acest lucru se poate face numai prin perseverență. Niciodată să nu uitați că a încerca nu este totul. Nu trebuie să lăsați niciodată la jumătatea drumului ceea ce ați început, ci trebuie să mergeți întotdeauna înainte, până la capăt!” (Henri Coandă)

Confesiunea inventatorului român despre zborul efectuat cu avionul său aeroreactiv, la 16 decembrie 1910, la Paris „Nu aveam intenția să zbor cu avionul în acea zi, ci doar să controlez aparatul cu reacție la sol. Motorul a mers bine în atelier. Dar când l-am montat pe avion, căldura de la cele două efuzoare, care se scurgea în spate de-a lungul carlingei, era prea puternică. În această situație, am montat două plăci simple la partea de sus și de jos a fiecărui efuzor, pentru a îndepărta căldura ce se degaja spre mine. Efuzoarele erau, bineînțeles, depărtate de fuzelajul de lemn, astfel încât să nu incendieze aparatul. Când m-am urcat în carlinga deschisă și am început rulajul avionului la sol, am constatat că ceva nu este în regulă. Jetul de reacție nu stătea în conducta de evacuare din azbest, ci ieșea și atingea părțile laterale ale fuzelajului.
Fiindu-mi teamă că avionul va lua foc, mi-am concentrat toată atenția asupra reglării motorului cu reacție și nu am observat că avionul prindea viteză. Apoi am privit afară. Zidurile Parisului erau chiar în fața mea. Nu mai aveam distanța necesară nici pentru a opri și nici pentru a mă întoarce, așa că am încercat să zbor peste ele. Am forțat aparatul să urce prea brusc și s-a angajat în limită de viteză. Aripa stângă s-a rupt, iar avionul meu s-a prăbușit la sol. Deoarece nu purtam centura de siguranță în carlinga deschisă, am fost aruncat în momentul prăbușirii. Mi-am revenit, simțindu-mă ca și cum s-ar fi zdruncinat totul în mine. Avionul meu cu reacție ardea la câțiva iarzi mai încolo”.
(Acest text a apărut în revista engleză ”Flying” în martie 1967, pg. 66, în articolul
”Mintea iscoditoare a lui Henri Coandă” – semnat de jurnalistul G. Harry Stine)

MĂRTURIE de suflet…. de la reporter la reporter

De-a lungul carierei de reporter, mărturisesc că mă documentam foarte serios pentru fiecare interviu, dorind să știu cât mai multe despre invitatul meu, despre realizările sale, despre personalitatea complexă a acestuia, ca să nu am cumva vreo surpriză! Și totuși, surprize au apărut! De la onomastica unor invitați: au venit la microfon nume precum: Enescu,Topârceanu… și acum, iată, Coandă!
Să vă explic: doctor Dan Mircea Enescu, managerul Spitalului pentru copii ”Grigore Alexandrescu”, specialist în chirurgie plastică reparatorie pentru copiii cu arsuri, mi-a mărturisit, la microfon, că ascultă muzică de Enescu, îi place creația acestuia, dar nu este nicidecum rudă cu el!
Dr. Florica Topârceanu este un om de știință remarcabil, biolog, cercetător la Institutul de Virusologie ”Ștefan S. Nicolau”, secretar științific al Comisiei Naționale pentru Cercetări Antarctice, care cunoaște poezia lui George Topârceanu, îl admiră pe poet, recită din versurile lui… dar nu e nicidecum rudă cu acesta!
De curând, l-am cunoscut pe scriitorul, poetul și colegul de breaslă, pe jurnalistul din Târgoviște, domnul George Coandă! Poate ştie multe despre marele savant, dar rudă?
Ei bine, da!… îmi spune amuzat, stricându-mi șirul „nicidecum rudă”… și îmi propune, spre lămurire, un reportaj emoționant, despre o întâlnire cu savantul al cărui nume îl are.
I-am mulțumit și vă invit să citiți acest emoționant reportaj de suflet.
…Într-o zi cu ninsoare molcomă, mă înfăţişez la casa din Bulevardul „Ana Ipătescu”, ridicată, în stil neoromânesc, de generalul Constantin Coandă, tatăl savantului, pe la sfârşitul veacului trecut, amintind prin eleganţa sa aristocrată de Bucureştii de odinioară. Aici mă întâmpină un secretar, cu chip indiferent, care mă expediază la Consiliul de Stat, ca să solicit „trecere liberă”, altfel nu se poate. Insist, îmi deconspir numele. Rămâne stană de piatră. Dau fuga la fostul palat regal, acolo îşi are sediul Consiliul, mi se cere buletinul de identitate şi legitimaţia de ziarist şi mi se spune să aştept. Ceea ce şi fac, timpul trece, încep să-mi pierd răbdarea. În sfârşit, mi se înmânează un „bilet de voie”. Şi o iau din nou la fugă înspre „Ana Ipătescu”.
Secretarul stană de piatră îmi spune că savantul suferă de o răceală, încă nu s-a trezit din somnul de după-amiază, şi mă trimite să vizitez micul muzeu al invenţiilor lui, amenajat într-o cameră în care se intră din hol. La loc central zăresc macheta primului avion cu reacţie, care l-a uimit pe Gustave Eiffel la Salonul Aeronautic Internaţional de la Paris din 1910. Mă las furat, copleşit de spiritul plurivalent de homo faber al savantului – sunt acolo invenţii ale unui alt Leonardo da Vinci, însă unul valah – până în clipa când aud o tuse, urmată de o voce joasă şi, imediat, secretarul mă introduce într-un dormitor în care, aşezat într-un fotoliu şi având genunchii acoperiţi cu un pled, Henri Coandă mă primeşte afabil, învăluindu-mă cu o privire iscoditoare şi uşor surâzătoare. Îi cere secretarului să-i aducă de pe hol un arbore genealogic frumos înrămat, pe care-l văzusem în momentul când intram în muzeu. E curios, ca şi mine, de coincidenţa de nume şi, din vorbă-n vorbă, ajunge la concluzia că, pe la obârşiile strămoşeşti de pe la începutul veacului XIX, suntem rude! Îl rog sămi acorde un interviu, este încântat de idee, dar, se scuză, nu acum, ceva mai târziu şi, deodată, mă întreabă dacă am vreun copil. Îi spun că, prin martie, aştept să fiu tată.
Stă o clipă pe gânduri, apoi îmi spune că s-ar bucura din tot sufletul să dau prenumele său copilului meu, dacă e să fie băiat. Rămân mut şi emoţionat. Îi promit, aproape solemn, şi ne luăm rămas bun, savantul urmărindu-mă cu privirea aceea uşor surâzătoare.
Afară, ninsoarea cade blând, la ceas de seară, învăluind Bucureştii într-o mreajă feerică şi îmi simt sufletul inundat de o intensă bucurie. Dorinţa mi se împlinise. Prind aproape din mers trenul şi sunt nerăbdător să ajung la Târgovişte cu vestea. În martie, la echinocţiu, se naşte primul meu fiu. Îi dau, aşa cum promisesem savantului, prenumele său. Şi, nu ştiu de ce, am sentimentul că spiritul său îi va fi fiului meu o norocoasă ursită. Interviul a fost acordat, în cele din urmă, „prin corespondenţă”!
Mi l-a transmis printr-un colaborator – un lung „interviu de suflet” despre Târgovişte, străbătut de amintiri şi nostalgii şi pe care, din „motive” de spaţiu, nu l-am putut publica, atunci, în întregime.
L-am păstrat însă, îl recitesc din când în când şi gândurile-sentimente ale ilustrului savant au, acum, o rezonanţă de timp. Le retranscriu cu emoţie, aşezându-le pe canavaua unei idei-ax: viziunea sa istorică la Târgovişte. Iată-le:
„Mai întâi eu consider Târgoviştea, fost oraş de Scaun al Ţării Româneşti, drept un oraş-panteon.
În copilăria mea, ca unuia ce am avut privilegiul să am un tată care a fost un admirabil pedagog, nu pentru că era profesor la Şcoala de poduri şi şosele (azi, Universitatea Politehnică din Bucureşti – n.n.) şi la Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină – dar pentru interesul pe care-l purta educaţiei copiilor săi – am cunoscut, în acelaşi timp, o pregătire teoretică şi una practică, aplicativă. Rezultatele au fost desăvârşite […] Şi pe aceste temeiuri educative ne-a organizat excursii de cunoaştere a ţării. Astfel se face că de copil, împreună cu fratele meu, Petre Coandă, de care eram apropiat ca vârstă, am vizitat Târgoviştea despre care, însoţindu-ne, tatăl nostru ne-a spus: «E oraşul destinat să rămână un mare muzeu al istoriei neamului nostru, o uriaşă carte cu slovele de piatră, bătute cu nestematele geniului creator al străbunilor noştri, în care, de-a pururi, cei din urmă vor putea citi un preţios capitol de mândră existenţă românească
[…] Oraş al culturii, cu o viaţă intelectuală care a dat literaţi în toate epocile lui, Târgoviştea este leagănul limbii româneşti moderne.» Da, din Târgovişte au pornit Ion Heliade-Rădulescu […], Grigore Alexandrescu, poetul care mi-a încântat copilăria, împreună cu scrierile Văcăreştilor, dintre care pe Elena Văcărescu şi pe mama ei le-am cunoscut la Paris, acum câteva decenii.

«Departe de pământul românesc, îl simt totuşi aproape, aici, cu noi – spunea Elena Văcărescu în zilele de restrişte de la Paris, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial–, prin suferinţele celui francez, şi desluşesc ce înseamnă ocupaţia trupelor străine pentru bieţii români, trăind-o aici pe cea a francezilor, zi de zi şi noapte după noapte»… Ei, dar m-am adâncit în povestirile mele prins în vraja Târgoviştei şi a ilustrelor ei legături istorice, păstrate ca într-o gigantică frescă cu chipuri scumpe conştiinţei româneşti, însuşi sufletului neamului nostru…”.
…Retrăiesc, uneori, în neastâmpărul meu, obsesia acestui interviu cu Henri Coandă. Când l-am văzut, în sfârşit, publicat, am avut o zi fastă. Succesul a fost, se înţelege, cel scontat. Şi, la o vreme, m-am hotărât, eliberat de unele „probleme” presante la ziar, să mă duc să-i mulţumesc savantului. Îl căutasem, de altfel, şi la telefon.
Nu mai putea primi, mi s-a spus. Era bolnav. Şi, deodată, vestea: trecuse, la rândul său, în Panteonul patriei. Şi i-am mulţumit doar cu sufletul. (George Coandă – Din volumul „O cetate, o patrie, o lume. Antijurnalul unui reporter melancolic”, Editura Bibliotheca,Târgovişte, 2013).
CASA MUZEU ”Henri Coandă ”- un lucru firesc ….așa se spune în DOSARUL COANDĂ, amplul documentar despre savant, pe care l-a publicat, în luna martie, Revista ”Stiință și Tehnică”.
Autorul este dr. ing. Sorin Dinea – de la Asociația ”Henri Coandă”. Pe parcursul multor pagini se arată complexitatea personalității savantului despre care ”puțini știu că dincolo de pasiunea lui fundamentală pentru aviație, a abordat, de-a lungul vieții, multe alte domenii științifice, astfel încât forța sa creatoare s-a materializat în domeniul construcțiilor, în domeniul artistic, în domeniul transporturilor, ecologic sau în cel medical… a fost neîndoios unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii”.
Este de înțeles de ce și-au unit forțele și condeiele reprezentanți ai Asociației „Henri Coandă”, ai Fundației Dignitas și ai revistei Știință și Tehnică, pentru a împlini dorința savantului, aceea de a se crea o „Casă a Gândirii Românești ”, loc unde să fie reunite toate piesele de patrimoniu cultural lăsate de Henri Coandă… patrimoniu care acum este găzduit (firește, temporar) în mai multe locuri: Ministerul Apărării, Ministerul Culturii, Academia Română, dar și la alte entități mai mici.

ROMANIŢA ŞTENŢEL, jurnalist