REZERVELE GÂNDIRII

REZERVELE GÂNDIRII

Întreaga lume ştiinţifică este astăzi de acord că noi nu utilizăm conştient decât cel mult 10% din capacitatea de funcţionare a creierului. Posibilităţile noastre latente sunt în consecinţă incomparabil mai mari decât cele pe care le valorificăm în mod obişnuit.
Întregul organism dispune de altfel de rezerve funcţionale, nu numai prin dublarea a o serie de organe (ochi, pulmoni, rinichi etc), dar chiar şi organele unice din corpul nostru au largi limite de extindere funcţională.

Hipnoza – cale de acces spre potenţialul nostru latent

Într-o lume care se manifestă atât de diferenţiat ca potenţial creator este dificil să înţelegem că fiecare dintre noi ar putea fi un pictor, un muzician, un scriitor ş.a.m.d. Să urmărim însă un experiment efectuat la noi în ţară de prof. Vladimir Gheorghiu. Pentru a testa talentul, posibilităţile spontane de a desena, unui subiect oarecare i s-a cerut să deseneze un animal, în cazul citat, o pisică.
În figura din stânga se poate observa naivitatea desenului, sărăcia mijloacelor sale de reprezentare artistică. Şi iată desenul executat de acelasi subiect, de această dată reprezentând un câine, după ce, prin hipnoză, i s-a sugerat că este un „adevărat talent” înzestrat cu posibilităţi artistice (fig. dreapta). Diferenţa este netă. Mijloacele de reprezentare sunt îmbogăţite, elementele de detaliu care apropie imaginea de realitate sunt pregnante.
Graţie acestei căi de acces spre potenţialul nostru latent, hipnoza a început să fie în prezent larg utilizată în scopuri psihopedagogice.
…Să rămânem puţin în spaţiul hipnozei, beneficiind de informaţiile venite din cele mai pertinente surse – Vladimir Gheorghiu, Vladimir Levi. Trecerea sumară în revistă a câtorva din fenomenele ce se pot obţine prin hipnoză ne poate oferi o altă înţelegere asupra multora dintre informaţiile provenite din lumea antică.
Hipnoza este considerată ca o stare particulară a psihismului uman. Cunoscută din cea mai adâncă antichitate şi larg utilizată de un număr restrâns de persoane – adăpostite mai ales în umbra templelor, care nu serveau numai ca lăcaşuri de cult, ci şi ca focare de concentrare şi de răspândire a culturii şi, în general, a cunoştinţelor de care se dispunea la acea vreme – a trezit suspiciuni oamenilor de ştiinţă, cucerind cu greu un drum spre câmpul lor de preocupări. Peste 3000 de ani au trebuit să se scurgă pentru ca hipnoza să parcurgă drumul din templele Babilonului, Egiptului şi Greciei antice până în sanctuarul ştiinţei moderne.
Multă vreme s-a crezut că posibilitatea de a fi hipnotizat este în relaţie directă cu inteligenţa şi personalitatea subiectului uman. În realitate, nivelul inteligenţei nu este un obstacol – o inteligenţă superioară este chiar o circumstanţă favorabilă hipnozei.
În timpul hipnozei, cenzura conştientă a individului este modificată. De aceea el acceptă situaţii cu totul ieşite din comun, importante, după aprecierea noastră, nu numai pentru cunoaşterea posibilităţilor creierului nostru, dar şi pentru înţelegerea unei bune părţi din istoria umană. Un om hipnotizat nu percepe durerea – de unde şi aplicaţiile ei, de pildă, în naşterea fără dureri, extracţii dentare etc. Pot fi create percepţii false la nivelul tuturor organelor de simţ. Pot fi văzute persoane inexistente despre care se sugerează că ar fi prezente în cameră şi chiar se pot purta conversaţii cu ele, bineînţeles, monologând, nu dialogând. Invers, persoane prezente, obiecte aflate în jurul subiectului hipnotizat pot fi făcute nevăzute dacă se sugerează acestuia că ele nu există.

Percepţii false

Să cităm un exemplu în acest sens după Vladimir Gheorghiu: „…amintesc de un subiect căruia i-am sugerat… că se va întâlni cu o personalitate marcantă din străinătate, despre care auzise vorbindu-se foarte mult. M-am substituit personajului amintit şi după ce-i sugerasem să rămână cu ochii deschişi, m-am apropiat de el spunându-i în româneşte «Bună ziua». Subiectul, vădit impresionat de această întâlnire, s-a dat câţiva paşi înapoi întrebându-mă cu uimire: «Dumneavoastră ştiţi româneşte?»”.

Altă dată i s-a sugerat aceluiaşi subiect că asistă la un film. Iluzia a fost perfectă. Subiectul s-a comportat „cât se poate de firesc în calitate de spectator, făcând haz de scenele vesele şi plângând de cele triste”. Mai mult, era capabil să relateze „cu lux de amănunte” tot ce vedea. Mergând pe linia falselor percepţii induse prin sugestie hipnotică se pot obţine cele mai neaşteptate devieri, unui subiect hipnotizat mirosul pătrunzător al oţetului, de pildă, părându-i-se un veritabil parfum, iar apa, cea mai bună băutură alcoolică. În vremea studenţiei am asistat la un astfel de experiment executat de medicul psihiatru C. Lichter. Subiect era un bolnav internat pentru dezalcoolizare. Metoda consta în a-i crea reflexe negative (greţuri, vomă, ameţeli) sugerate la simpla ingestie de apă. Practic, după ce se hipnotiza bolnavul, i se oferea un pahar cu apă. Medicul se informa în prealabil care este băutura preferată a acestuia.
Când i s-a oferit paharul cu apă, bolnavul a exultat de plăcere, convins fiind că i s-a oferit cel mai bun vin.
Întocmai ca la „nunta de la Cana-Galileei”!
Poate cea mai ciudată dintre posibilităţile hipnozei este fenomenul de „regresie a vârstei”.
Să ne imaginăm că noi, adultul care avem un comportament adecvat vârstei şi poziţiei noastre sociale, ne trezim brusc aduşi într-o lume pe care credeam că am uitat-o de mult şi adoptăm până în cele mai mici amănunte conduita corespunzătoare acesteia. „Aduşi”, spre exemplu, la vârsta de 3 ani, vocea, scâncetul şi universul jucăriilor pretinse îl anunţă pe cel ce am fost cândva. „Transportaţi” în clasa I, putem reda numele pe care le-am uitat de mult ale tuturor colegilor de abecedar. V. Gheorghiu citează un caz din practica profesorului universitar Erich Fromm.
Un student este regresat la vârsta de 3 ani. A început să vorbească un dialect al limbii japoneze pe care îl învăţase la acea vârstă într-un lagăr în care fusese deţinută familia sa. Ulterior, nemaiavând voie să-l folosească, dialectul a fost complet uitat. În afara stării de hipnoză nu-şi amintea nimic, nici după propria sa înregistrare ascultată după hipnoză.
Realizarea unui astfel de fenomen este departe de a răspunde doar unei simple curiozităţi ştiinţifice, ci poate avea deosebite implicaţii, din care nu am reţine aici decât pe cele de ordin medical. În viaţa unui om pot surveni şocuri care să-i modifice complet comportamentul. Întoarcerea înapoi a timpului prin hipnoză într-un moment anterior şocului poate avea ca rezultat redresarea bolnavului.

Sugestia post hipnotică

În aceeaşi categorie a fenomenelor impresionabile obţinute prin hipnoză se înscrie şi sugestia post hipnotică.
Am amintit mai sus experimente ce urmăreau relevarea unor potenţe latente ale creierului nostru de care subiectul nu era conştient că dispune – capacitatea de a desena, de a memora etc. concret, în timp ce subiectul este hipnotizat i se sugerează că la trezire va fi capabil să deseneze, să cânte, să înveţe o limbă străină etc. Prin repetarea şedinţelor se ajunge la consolidarea unor însuşiri dobândite pe această cale.
…Se pot da sugestii posthipnotice nu numai de întărire a unor aptitudini, ci şi de diminuare sau ştergere a unor obişnuinţe (alcoolism, tabagism, alte obişnuinţe negative), de unde şi aplicaţiile sale practice. Se pot sugera amnezii referitoare la o anumită perioadă de timp, nedorită, din viaţa noastră, după cum se pot şterge informaţii utile. Un exemplu în acest sens îl constituie acţiunea de „spălare a creierului”, despre care am amintit. Tocmai de aceea o astfel de armă cu implicaţii terapeutice, psihologice, psihosociale şi chiar consecinţe militare nu trebuie lăsată la discreţia oricui; ea trebuie să fie bine circumscrisă unui cadru ştiinţific instituţionalizat.

Sugestia hipnotică şi modificările organice

Un aspect ce ni se pare a fi fundamental pentru înţelegerea ştiinţifică a unor fenomene pe care cu prea multă uşurinţă se pune uneori eticheta de misticism este acela al posibilităţii de a provoca prin hipnoză modificări organice. Cu alte cuvinte, se pot obţine pe această cale nu numai modificări de conduite, întărire de aptitudini, ştergere de obişnuinţe sau de idei parazite din conştienţa noastră etc., dar se pot obţine chiar modificări de ordin biologic structural. Să-l cităm pe Vladimir Gheorghiu: „Sugerându-i (unui subiect, n.n.) că din neatenţie s-a ars destul de tare cu ţigara în podul palmei stângi, am putut remarca la circa o oră după transmiterea acestei sugestii apariţia unei pete roşii în zona indicată de noi”.
În palma unui om hipnotizat, caz citat de K. Platonov, s-a pus o monedă obişnuită spunându-i-se: „Moneda este înroşită în foc. Simţi o arsură puternică!”. După câteva minute, pe palma subiectului a apărut o arsură de gradul doi.
În faţa realităţii fenomenului ne va fi mult mai uşor să înţelegem de ce oamenii credincioşi, ca Louise Lateau sau Terese Neumann, prezentau stigmate (plăgi sângerânde) exact în locurile în care se presupune a fi fost rănile lui Iisus.

Modele funcţionale ale subconştientului

Experienţele citate impun cu pregnanţă ideea că în subconştientul nostru există scheme structurale şi funcţionale, pattern-uri, modele de funcţionare pentru toate evenimentele ce au loc în organism. Cu o parte din aceste scheme ne naştem (de exemplu – cu reactivitatea la cald sau la rece şi alţi stimuli externi), iar altele se formează prin educaţie, cultură, experienţă trăită. Acestea din urmă reprezintă modele psihice de referinţă, criteriile în raport cu care fiecare dintre noi interpretează şi îşi integrează lumea, convingerile şi credinţele, suportul sugestiilor noastre. Odată cenzura conştientului suprimată sau diminuată, ca în cazul hipnozei, subconştientul hipnozei va declanşa întreaga succesiune de reacţii înscrisă în modelul său funcţional. În acest fel o monedă rece, dar acceptată de subconştient prin sugestie ca fiind incandescentă, va determina modificările ce apar într-o arsură. Acelaşi model funcţional se va declanşa şi în subconştientul unui om care şi-a sedimentat în timp, prin convingeri religioase, informaţii despre patimile primilor stâlpi ai bisericii. De aici şi legendarele stigmate.
Să ne imaginăm că în loc de sugestia care provoacă arsura inducem o sugestie de vindecare într-o boală cu leziuni chiar organice. În acest caz putem invoca acelaşi mecanism de declanşare a reacţiilor biologice şi în vindecare. Vedem aşadar că pot exista vindecări „psihice”, vindecări prin sugestie, vindecări obţinute de şamanii unor triburi, vindecări care, după cum spune psihiatrul rus V. Levi, sunt aşa de frecvent menţionate în scrierile biblice.
Iată un exemplu citat de Robert Dantzer în cartea sa L’Illusion psychosomatique (Ed. Odile Jacob, Paris, 1989), extras dintr-un articol publicat de F. Alexander în Jurnalul Asociaţiei Americane de Medicină. În 1977, la Seattle, o femeie de 28 de ani, originară din Filipine, îl consultă pe medicul F. Alexander pentru o serie de episoade febrile însoţite de dureri articulare. Este internată în clinică unde se precizează diagnosticul de lupus eritematos diseminat.
Un tratament cu hormoni corticoizi are bune rezultate iniţial, dar ulterior nu mai are efectul scontat, iar boala se agravează şi se extinde la rinichi.
Disperată, bolnava se hotărăşte să plece în satul natal din Filipine pentru a se adresa… vrăjitorului satului. Acesta îi spune că un iubit pe care l-a supărat i-a trimis duhuri rele pentru a se răzbuna. Dar el, vrăjitorul, o va exorciza, adică va scoate duhurile rele din ea şi se va vindeca. Trei săptămâni mai târziu, se întoarce în SUA la medicul său. Acesta constată că nu mai are niciun semn de boală. Doi ani mai târziu ea naşte în condiţii foarte normale. Empiric, s-a găsit un mijloc de plonjare a individului în subconştient, de îngustare a câmpului conştienţei prin ritm, ritual, incantaţii, cântec, imagini, povestirea unei legende, a unui mit cu referire la suferinţa subiectului. Deci toată dificultatea constă în a găsi metoda prin care să accedem la subconştient pentru a-l obliga să lucreze în sensul dorit de om. Aici trebuie „înşelată” vigilenţa „paznicului” pe care îl constituie cenzura conştienţei.
Dacă avem în vedere aceste date putem explica, ştiinţific după cum se vede, însăşi o parte din faptele povestite de scrierile biblice. Când Iisus spune „Credinţa ta te-a vindecat”, vom înţelege prin aceasta permisivitatea insului la sugestie dar şi la imensul câmp psihoenergetic cu efecte terapeutice atribuit lui Iisus. Permisivitatea înseamnă suprimarea cenzurii conştiente a obstacolului opus de bariera psihologică sau, altfel spus, de necredinţa bolnavului în existenţa unei astfel de posibilităţi. Sigur, aici este vorba nu numai de o simplă credinţă, redusă la posibilitatea de vindecare, ci de una în care se înscrie tot sistemul de repere constituit de religia creştină.
Împărăţia Tatălui, despre care vorbeşte Iisus, nu poate fi asimilată decât cu acest câmp cosmic fundamental sau al Conştiinţei Cosmice, reprezentat simbolic prin imaginea „Tatălui”, unde sunt înscrise toate pattern-urile funcţionale sau arhetipurile de care ne desprindem prin boală. Vindecarea prin mijloace psihice ar însemna regăsirea modelului nostru originar, reataşarea la simbol, la arhetipul pierdut. De aici poate şi explicaţia unui anumit ritual care întotdeauna a fost prezent în excitarea acestor fenomene.
De-a lungul istoriei umane sunt menţionate multe din performanţele descrise în Biblie. Lui Bechterev, Lewon Mirahorian ş.a. li se atribuie vindecarea prin hipnoză şi sugestie a unor bolnavi orbi, surdomuţi sau paralizaţi. Lewon Mirahorian a fost capabil să liniştească un bolnav psihic aflat în plină criză de furie prin proiectarea bruscă a privirii, după cum ar fi reuşit să scoată în acelaşi mod un bolnav dintr-o criză de epilepsie şi chiar să provoace un acces de epilepsie unui om sănătos. Toate aceste performanţe au făcut şi subiectul unui roman în literatura noastră (Pontiful, de Henriette Yvonne Stahl).

DUMITRU CONSTANTIN DULCAN
Din volumul „Inteligenţa materiei”