ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL – CONSIDERAŢII GENERALE

ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL INFORMAŢIONAL
– CONSIDERAŢII GENERALE –

În actualul context internaţional, al unei globalizări din ce în ce mai agresive, comparativă cu cea a unui război, România încearcă prin propriile ei resurse, din ce în ce mai restrânse, dar şi prin parteneriatele încheiate cu NATO şi UE să reziste acestei agresiuni. În ultimele decenii războiul clasic a fost înlocuit cu un alt tip de război atipic, fără fronturi bine determinate şi inamici declaraţi.
Cele mai redutabile arme sunt psihologia şi propaganda, principale componente ale unui nou tip de război, războiul hibrid. Conceptul acestui tip de război a fost consacrat din punct de vedere ştiinţific în noiembrie 2005 prin publicarea de către Frank G. Hoffman şi James N. Mattis a articolului „Confruntări armate viitoare. Apariţia războaielor hibride”.
Studiul celor doi teoreticieni militari definesc războiul hibrid ca pe o combinaţie multiplă de mijloace convenţionale şi neconvenţionale de război. În viziunea celor doi autori menţionaţi anterior, ameninţările hibride încorporează mai multe moduri diferite de război. La a 51-a ediţie a Conferinţei de Securitate de la München, desfăşurată între 6-8 februarie 2015, s-a încercat definirea războiului hibrid (figura 1).

Faţă de cele prezentate, o importanţă deosebită, cu rol de factor determinant, integrator îl are INFORMAŢIA şi modul cum aceasta este utilizată, administrată, gestionată.
Fără INFORMAŢIE şi fără serviciile specializate de informaţii, toate componentele schemei anterior prezentate care definesc războiul hibrid rămân un deziderat. De aceea, România ca ţară membră NATO şi a UE, angrenată în acest tip de război hibrid (în care este inclus şi războiul informaţional), trebuie să-şi organizeze prioritar sistemul de apărare al ţării din punct de vedere al interesului naţional. România în războiul informaţional trebuie să realizeze o relaţie cât mai bună între structurile informative cu atribuţii în domeniul securităţii şi structurile de decizie.
În sensul celor menţionate anterior, măsurile de prevenire şi combatere a ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale şi a securităţii naţionale prezentate în figura 2 sunt sugestive.

România în războiul informaţional trebuie să controleze cu profesionalism şi responsabilitate fluxurile informaţionale în procesul elaborării, adaptării şi transpunerii în politică a deciziei (figura 3). Actul conducerii, conform modelului de furnizare a informaţiilor din figura 4, se realizează în triunghiul Informaţie-Decizie-Acţiune, care poate fi asimilat cu cel al managementului activităţilor curente: „Să ştii, să vrei, să poţi”.
În România, Serviciul Român de Informaţii (SRI), destinat securităţii interne şi Serviciul de Informaţii Externe (SIE), la care se adaugă şi Direcţia Generală de Informaţii a Apărării specializată în cercetarea strategică militară externă sunt instituţii de importanţă vitală pentru existenţa României ca stat.
Din păcate, acestea sunt încă departe de standardele minime de profesionalism şi performanţe. În afara efectelor grave generate de actele de trădare, culminând cu cazul „generalului Mihai Pacepa”, unul dintre cele mai mari din istoria României, de epurarea masivă a specialiştilor sub paravanul „demascării securităţii ca poliţie politică”, de penetrare a acestor servicii de către consilieri proveniţi din serviciile de spionaj ale unor puteri occidentale, prioritar americane, serviciile secrete ale României sunt paralizate şi împiedicate să-şi îndeplinească atribuţiile funcţionale şi de prezenţa în fruntea acestora a unor oameni politici, a unor „activişti de partid” total incompetenţi în aceste domenii cu totul speciale.

În statele dezvoltate şi civilizate ale lumii, serviciile de spionaj şi contraspionaj (de securitate) sunt conduse de aşi, de adevăraţi maeştri ai meseriei, crescuţi în cadrul acestor servicii şi promovaţi în funcţii de directori generali după 20-25 de ani de activitate practică, trecuţi prin toate compartimentele şi care au obţinut cele mai bune rezultate.
Cei care au deţinut funcţiile de directori ai SRI şi SIE în ultimii 26 ani au fost orice, numai specialişti în spionaj şi contraspionaj nu. Datorită unei slabe culturi în domeniile serviciilor secrete, ale spionajului şi contraspionajului, atât la nivelul de mase, cât mai ales la cel al clasei politice, există pericolul ca România să piardă controlul asupra serviciilor sale secrete, atât sub euforia admiterii în NATO, cât şi sub influenţa „parteneriatului strategic cu SUA”. O asemenea situaţie ar avea consecinţe dezastruoase pentru societatea românească şi întregul ei viitor.
Serviciile de spionaj ale unui stat independent şi suveran pot avea contacte şi schimburi de informaţii cu serviciile similare ale altor state chiar şi atunci când este vorba de un stat cu care se află în stare de război. În materie de spionaj şi contra-spionaj nu există „standarde NATO”, iar serviciile secrete membre nu se subordonează niciunei structuri a NATO.
În noile condiţii din Europa şi din lume, numai serviciile de informaţii ale statului sunt total insuficiente pentru satisfacerea enormelor nevoi de informaţii ale societăţii româneşti, aflate la periferia civilizaţiei Europei. Vor trebui create structuri de informaţii private, începând chiar cu întreprinderile mici şi mijlocii, până la ceea ce a mai rămas din „giganţii industriali”. Dacă nu se va proceda aşa, în contextul acerbei concurenţe generate de procesul de „globalizare”, toate companiile româneşti care vor încerca să se manifeste pe piaţa Uniunii Europene şi pe cea mondială vor fi zdrobite.
Un alt adevăr universal pe care ar trebui să-l cunoască toţi românii este acela că serviciile de spionaj şi contraspionaj din toate statele lumii se află într-o continuă confruntare unele cu altele, indiferent dacă este vorba de ţări aliate sau adversare.

Învinuirea adusă serviciilor de informaţii ale României socialiste că „au spionat împotriva NATO” este nu numai ridicolă, ci de-a dreptul hilară. Toate serviciile din lume erau focalizate pe spaţiul NATO şi pe cel al fostei URSS. România nu putea face excepţie de la această situaţie, mai ales că, în spionaj, nu există nici aliaţi şi nici duşmani. Toţi sunt trataţi la fel, ştiindu-se din lecţiile istoriei că „aliaţii de astăzi ar putea ajunge inamicii de mâine”, aşa cum s-a întâmplat după 1989.

Conf.univ.dr. GABRIEL I. NĂSTASE
Din volumul Clipele însângerate ale României, 2016