ROMÂNIA MODERNĂ, LA ÎNCEPUT DE DRUM

ROMÂNIA MODERNĂ, LA ÎNCEPUT DE DRUM

În urma victoriei de la Şelimbăr, din 18 octombrie 1599, Mihail Viteazul a devenit principe al Transilvaniei. La 6 mai 1600 a început ocuparea Moldovei şi câteva zile mai târziu, la 27 mai, în actul emis de cancelaria din Iaşi, se intitula domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei.
Cu toate că perioada unirii oficiale a domniilor celor Trei Ţări Române a fost efemeră, a întărit ireversibil în conştiinţa Românilor – valahi, ardeleni, moldoveni – ideea că sunt acelaşi neam. După două veacuri şi jumătate, principele Alexandru Ioan Cuza a realizat parţial sublima idee prin Unirea Ţării Româneşti cu Moldova.
Dorinţele românilor privind unirea au căpătat contur după Războiul Crimeii.
Omul bolnav al Europei stârnise poftele expansioniste ale Rusiei ţariste care dorea cucerirea Constantinopolului şi accesul la Mediterană prin ocuparea strâmtorilor. Erijându-se în protector al popoarelor creştine din Imperiul Otoman, a găsit pretextul: situaţia neclară a lăcaşurilor de la Locurile Sfinte, revendicate de ortodocşi sprijiniţi de Rusia şi de catolici sprijiniţi de Napoleon al III-lea. Rezultanta: Războiul Crimeii. Rusia împotriva alianţei Turcia, Anglia, Franţa, Piemontul (Regatul Sardinei).

Războiul a fost încheiat după preliminariile de la Viena şi tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856. Partea referitoare la Principatele Române prevedea eliminarea protectoratului rusesc şi menţinerea suzeranităţii otomane. Cele şapte puteri europene (Anglia, Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei) garantau administraţia independentă a Principatelor, precum şi libertatea cultului, a comerţului şi navigaţiei. Pentru a sonda dorinţele Românilor în privinţa viitoarei organizări a Principatelor se vor înfiinţa Adunări (Divanuri) ad-hoc prin care locuitorii îşi vor exprima opiniile. Rusia va retroceda Moldovei sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad), răpit prădalnic în mai 1812 prin pacea de la Bucureşti între turci şi ruşi. Repet: numai sudul Basarabiei – trei judeţe – nu toată Basarabia.
În iulie 1856 expirau cei şapte ani de domnie ai domnilor Barbu Ştirbei şi Grigore Al. Ghica. În locul lor sunt numiţi în Principate caimacamii (locţiitori de domni) Alexandru D. Ghica (Moldova) şi Teodor Balş (Muntenia). Primul era favorabil Unirii, celălalt turcofil, separatist, a interzis presa unionistă, a reintrodus cenzura, a persecutat membrii partidei naţionale. Tot în iulie 1856, Poarta trimite o circulară puterilor garante cerând să nu se discute despre unire în Adunările ad-hoc.
La 1 ianuarie 1857 este emis firmanul aprobat de Sultan precizând normele electorale pentru alegerea Adunărilor adhoc, în care sunt acceptaţi şi tărani clăcaşi. În februarie moare Toderiţă Balş şi în locul său devine caimacam Nicolae Conachi-Vogoride, alt antiunionist. Tot acum, la Iaşi, Comitetul Electoral al Unirii îşi stabileşte programul, un punct important fiind Unirea Principatelor într-un stat neutru cu domnie ereditară a unui prinţ străin.
Poezia Hora Unirii i-a stimulat şi însufleţit pe simpatizanţii Unirii. Aceasta fusese scrisă în timpul revoluţiilor din 1848 de Vasile Alecsandri. Numită Hora Ardealului, fusese publicată anonim de autor în Foaie pentru minte, inimă şi literatură la 14 iunie 1848, după Marea Adunare de la 3/15 mai 1848 de la Blaj. În 9 iunie 1856, Vasile Alecsandri a publicat în Steaua Dunării nr. 31 poezia Hora Unirii, realizată prin refacerea vechii poezii Hora Ardealului, care, adaptată pe o melodie de epocă, a devenit imnul de luptă pentru Unirea Principatelor. În martie 1857 s-a înfiinţat, la Bucureşti, Comitetul Central al Unirii, cu program asemănător celui din Moldova. Au sosit comisarii Marilor Puteri pentru supravegherea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc. Tot în martie a fost citit la Iaşi şi Bucureşti firmanul sultanal pentru convocarea adunărilor.
Unioniştii moldoveni protestează la Comisia europeană de informare de la Bucureşti afirmând că a falsificat alegerile pentru Divanurile ad-hoc caimacamul Vogoride. Diplomaţii Franţei, Rusiei, Prusiei, Sardiniei adresează Porţii o notă de protest pentru falsificarea alegerilor din Moldova cerând anularea lor. Poarta nu reacţionează. Reprezentanţii celor patru ţări hotărăsc ruperea legăturilor diplomatice cu Imperiul Otoman. Pentru dezamorsarea crizei, Napoleon al III-lea se duce în Marea Britanie şi în insula Wight, are o serie de convorbiri timp de patru zile în iulie 1857 în castelul Osborne cu regina Victoria. Anglia este de acord cu anularea alegerilor falsificate, însă insistă asupra unei uniri parţiale, excluzând unirea sub un principe străin. Sub presiunea europeană, Poarta anulează alegerile din Moldova. Noile alegeri din august dau câştig de cauză unioniştilor. În septembrie alegerile pentru Adunările ad-hoc din Ţara Românească sunt câştigate, de asemenea, de unionişti.
Din 22 septembrie 1857 până în 21 decembrie se desfăşoară lucrările Adunării ad-hoc a Moldovei. Rezoluţia adoptată în urma proiectului lui Mihail Kogălniceanu prezenta celor şapte puteri europene dorinţele Poporului Român: Unirea celor două Principate într-un singur stat cu numele România, prinţ străin, ereditar, din familie domnitoare europeană, stat autonom şi neutru, guvern constituţional, Adunare Obştească legislativă, garanţia puterilor etc.
În Ţara Românească, Adunarea ad-hoc şi-a ţinut şedinţele între 30 septembrie – 12 decembrie 1857, rezoluţia fiind votată în unanimitate cu cereri asemănătoare cu cele ale moldovenilor.
În aprilie 1858, raportul comisarilor Puterilor europene este finalizat şi trimis Conferinţei de la Paris care îşi începe lucrările la 10 mai. Decizia Conferinţei semnată în ultima zi, la 7 august 1858, stabileşte: cele două ţări se vor numi Principatele Unite al Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domn pământean ales pe viaţă, guvern şi adunare legislativă, comune fiind Camera Centrală pentru redactarea legilor şi Curtea de Casaţie – amândouă la Focşani, armată cu comandant unic, desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti etc. Se stabileşte procedura alegerii membrilor Adunării Elective care va desemna pe cei doi principi în virtutea unui cens ridicat, prohibitiv pentru majoritatea cetăţenilor. La Bucureşti, din 120.000 locuitori, votau circa 300. Convenţia de la Paris devine legea fundamentală a ţării (un fel de Constituţie care va fi valabilă până la reformele lui Cuza din 1864).
În octombrie 1858 sunt numiţi câte trei caimacami în fiecare Principat, care vor asigura interimatul până la alegerea domnilor.

La 28 decembrie 1858, când au debutat lucrările Adunării Elective din Moldova, locuitorii Iaşiului au salutat pe deputaţi cu urarea Trăiască Unirea. Majoritatea deputaţilor reprezentau Partida Naţională. Mitropolitul a refuzat în câteva rânduri să îşi îndeplinească rolul de preşedinte, asumat de cel mai vârstnic deputat. Din cei 55 deputaţi, 33 reprezentau grupările moderat conservator, liberal moderat, liberal democrat, restul fiind susţinători al fostului domn al Moldovei, Mihail Sturdza (1834 – 1849) şi ai fiului său, Grigore. Adunarea a alcătuit biroul şi au fost aleşi vicepreşedinţii. A fost adoptat regulamentul de funcţionare şi s-au alcătuit listele de candidaţi la domnie. Grigore Sturdza a fost respins de majoritate. Partida Naţională, cu conţinut eterogen, nu avea un candidat comun. Pentru a-l stabili, deputaţii Partidei s-au întrunit la 3 ianuarie 1859 la fruntaşul umanist Costache Rolla. Discuţiile aprinse nu duc la un rezultat concret. Vasile Alecsandri, cu mari şanse de a fi ales domn, a renunţat în favoarea lui Costache Negri, om de mare şi neconstestată autoritate morală, care putea fi un liant în grupurile eterogene. Însă gruparea lui Lascăr Catargiu – mare latifundiar – s-a împotrivit deoarece Negri declarase că va susţine proiectul de împroprietărire al ţăranilor. După ore de dezbateri furtunoase, Lascăr Rosetti a încuiat uşa, declarând că nu vor pleca până nu vor fi de acord cu un candidat acceptat de toate grupările. După un timp, într-o atmosferă tensionată, Neculai Pisoschi l-a propus pe colonelul de lăncieri Alexandru Ioan Cuza, care, după discuţii, a fost acceptat în unanimitate de cei 30 deputaţi prezenţi, care s-au angajat să-l susţină prin vot la vedere. Meritorie este atitudinea deputaţilor care au pus interesele naţionale mai presus de interesul de grupuscul. În ziua alegerii domnului, la 5 ianuarie 1859, convingându-se că majoritatea susţine pe Cuza, partizanii lui Grigore Sturdza, rival al tatălui său, apoi şi cei ai lui Mihail Sturdza l-au susţinut pe candidatul Partidei Naţionale.
Alexandru Ioan Cuza a fost ales prin vot deschis domn al Moldovei de cei 48 de electori prezenţi, în unanimitate (Cuza abţinându-se de la vot). Declararea rezultatului a fost salutată cu uralele şi aplauzele publicului din tribune. Cuza a prestat jurământul legal prin care preciza: …Voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesul Patriei… Voi priveghea la respectarea legilor… (spre) binele şi fericirea naţiei române.
Mihail Kogălniceanu a rostit o remarcabilă cuvântare: Prin înălţarea ta la tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Porţi numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani ca dânsul, să domneşti ca şi dânsul!
Mare bucurie a fost în toată Moldova. La Iaşi – leagănul Unirii – Strada Mare (azi strada Ştefan cel Mare) era înţesată de lume, iar în faţa palatului erau peste zece mii de entuziaşti. Patru zile oraşul a fost iluminat a giorno, retrageri cu torţe cu 400 – 500 participanţi, banchete, felicitări, urări. Alecsandri scria: … Mulţimi de oameni purtând torţe şi pancarte alegorice strigau: Trăiască domnitorul, trăiască deputaţii! Jos strigoii! Moarte lui Mihail Sturdza. Corpul electoral valah din Focşani a trimis o telegramă de felicitare locuitorilor din capitala Moldovei: Glorie vouă fraţi de dincolo de Milcov! Trăiască România Unită! În Ţara Românească, alegerile pentru Adunarea Electivă, ţinute între 8-12 ianuarie 1859, au dat câştig de cauză conservatorilor, care obţinuseră majoritatea mandatelor. Ierarhia candidaţilor la domnie era următoarea: Gheorghe Bibescu – 30 voturi, Barbu Ştirbei – 23, Nicolae Golescu – 18, Alexandru Ghica – 6, Ioan Cantacuzino – 5. Din 72 de mandate, 46 erau ale conservatorilor. Partida Naţională era în impas. Toţi candidaţii erau de acord cu Unirea, dacă aceasta s-ar fi realizat sub autoritatea sa. Aşadar, nu exista nicio grupare antiunionistă. Fiind în minoritate, Partida Naţională a apelat la popor.
Cu ajutorul tribunilor a început acţiunea de propagandă şi mobilizare în Bucureşti, extinsă şi în Ilfov, de unde mii de ţărani au venit în Capitală.
La 22 ianuarie 1859, Adunarea Electivă şi-a început activitatea. Clădirea era înconjurată de o mare mulţime care a manifestat timp de trei zile la îndemnul grupării liberal radicale, militând contra grupării conservatoare, pătrunzând chiar în sala adunării. Circa 30.000 de locuitori de aflau în curte, în faţa Adunării, pe străzile înconjurătoare. În prima zi s-au verificat mandatele. A doua zi, la 23 ianuarie, au fost depuse contestaţiile.
În curtea Adunării şi în împrejurimi se adunaseră circa 10-12.000 de oameni. Trupele de ordine şi pază au fost retrase în urma protestelor mulţimii. La barierele oraşului, dorobanţii erau dezarmaţi şi fraternizau cu poporul.
În seara de 23 ianuarie, deputaţii conservatori s-au adunat în casa lui Ion Oteteleşanu şi au hotărât să boicoteze lucrările Adunării Elective, sau să obţină mutarea Adunării într-un liniştit oraş de provincie.
Deputaţii din Partida Naţională s-au întrunit într-o sală a hotelului Concordia din strada Germană (azi Smârdan) şi au încercat să stabilească o candidatură unică. Radicalii vor renunţa la candidatura lui N. Golescu, aclamat de mulţime pe 22 şi 23 ianuarie, dacă deputaţii majorităţii Partidei Naţionale vor renunţa la candidatura lui B. Ştirbei. La propunerea lui Dimitrie Ghica, a fost acceptată soluţia dublei alegeri a lui Cuza. Au hotărât să păstreze secretul până a doua zi şi deputaţii s-au împrăştiat. I. C Brătianu trebuia să contacteze şi să informeze pe şeful poliţiei şi pe comandantul armatei, spătarul Barbu Vlădoianu. Acesta convoacă la el acasă pe unii din ofiţerii garnizoanei spre a discuta şi hotărî poziţia pe care o vor avea în evenimentele care se precipitau. Informat de Brătianu, generalul Vlădoianu s-a sfătuit cu colonelul Ştefan Cristofor Stoika, acesta din urmă fiind dejurnâi stab ofiţer (şeful statului major). Colonelul Stoika i-a sugerat să nu facă jocul comisarilor străini ostili Unirii, care instigau la dezordine, tulburări sociale şi vărsări de sânge spre a discredita acţiunea Românilor pentru crearea unui stat unit şi puternic.
Şedinţa Adunării Elective a fost deschisă la orele 11. Vasile Boerescu a cerut preşedintelui şedinţă secretă pentru a prezenta o propunere. Electorii au trecut într-o sală vecină. Boerescu a propus pe Cuza, argumentând necesitatea unui singur domn pentru a evita anarhia. Doctorul Arsachi a aprobat propunerea, anunţând că Suedia şi Norvegia au acelaşi rege. S-a redactat un act, semnat şi confirmat prin jurământ de toţi, că vor alege unanim pe Cuza. După o oră şi jumătate au revenit în sala de şedinţe. S-a constituit Adunarea, s-a făcut prezenţa – erau 9 absenţi – şi s-a procedat la depunerea votului secret în urnă. După verificarea buletinelor, toate cele 64 aveau numele lui Alexandru Ioan Cuza. Mare manifestare de bucurie în Adunare, având ca replică entuziasmul celor peste 30.000 participanţi masaţi pe dealul Mitropoliei şi străzile apropiate.
În centrul Bucureştiului, la răspântii, se cântă şi se joacă Hora Unirii, se trag clopotele bisericilor, numeroase tarafuri de lăutari încântă auditoriul, clădirile publice şi particulare sunt luminate toată noaptea, peste tot manifestări de bucurie, urări, îmbrăţişări. Telegraful răspândeşte vestea în Moldova, Oltenia, Transilvania. Gazeta Transilvaniei şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură descriu entuziasmul Românilor. Kronstӓdter Zeitung: O zi memorabilă a Poporului Român. Times: Curajul Românilor a tăiat nodul gordian. Presa europeană, mai ales cea franceză elogiază evenimentul. Daily News, politicieni europeni (Camillo Cavour, Lajos Kossuth ş.a) laudă reuşita Românilor.
În 1859 s-a scris primul act, cel al Unirii Ţării Româneşti cu Moldova. Al doilea act s-a săvârşit la 1 decembrie 1918, când s-a finalizat procesul de făurire al Statului Naţional Unitar Român prin alipirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la România. Consacrarea internaţională a fost confirmată de tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.
Atunci s-a împlinit dorinţa Românilor, pentru care au luptat timp de secole!

VIOREL GH. SPETEANU