SĂ NU UITĂM OLIMPICII NOȘTRI DE AUR (V)

SĂ NU UITĂM OLIMPICII NOȘTRI DE AUR (V)

LUPTĂTORUL CARE ȘI-A ARUNCAT TROFEELE LA COȘ

La Jocurile Olimpice desfășurate în 1960 la Roma, România a cucerit în total 10 medalii, ocupând locul 10 în clasamentul întocmit la finalul competiției. Trei dintre acestea au fost de aur (Dumitru Pârvulescu la lupte greco-romane, categoria 52 kg, Iolanda Balaș la săritura în înălțime și Ion Dumitrescu la tir – talere trap), una de argint (Ion Cernea la lupte grecoromane categoria 57 kg) și șase de bronz (Lia Manoliu la aruncarea discului, Ion Monea la box – categoria mijlocie, 75 kg, echipa de gimnastică artistică formată din Anastasia Ionescu, Sonia Ivan, Elena Leuștean, Elena Niculescu, Uța Poreșteanu-Schlandt și Emilia Vătășoiu, Leon Rotman la kaiac-canoe – 1.000 m, Ion Țăranu la lupte greco-romane categoria 73 kg și Maria Vicol la floretă individual).

România a trimis sportivi în competiția de lupte din cadrul Jocurilor Olimpice încă din 1936, dar prima medalie de aur la această disciplină avea să fie câștigată abia peste 24 de ani. În 1960, la Olimpiada de la Roma, Dumitru Pârvulescu se urca pe prima treaptă a podiumului, după ce l-a învins în finala la lupte greco-romane, categoria 52 de kilograme, pe italianul Ignazio Fabbra, vicecampionul olimpic din urmă cu patru ani.

Debut olimpic la 19 ani

Dumitru Pârvulescu s-a născut pe 14 iunie 1933, în Lugoj. A făcut sport de la o vârstă fragedă, practicând lupte greco-romane și box la clubul din orașul natal, Vulturii. Ulterior, s-a dedicat luptelor, s-a transferat la clubul Steagul Roșu Brașov, după care a ajuns la Steaua București, unde a cunoscut consacrarea deplină. A debutat în concursurile internaționale în 1951, pe când avea doar 18 ani, participând la o competiție în Berlinul de Est, unde s-a clasat pe locul 2. Un an mai târziu, avea să ia parte la prima sa Olimpiadă, făcând parte din delegația care a reprezentat România la Jocurile de la Helsinki. Lipsa de experiență la o competiție de o asemenea anvergură și-a spus însă cuvântul.
În capitala Finlandei, Dumitru Pârvulescu a terminat doar pe locul 9 competiția olimpică de lupte greco-romane, după ce a înregistrat două înfrângeri.
Eșecul nu l-a dezarmat.
Patru ani mai târziu, la Jocurile Olimpice desfășurate la Melbourne, luptătorul din Lugoj s-a clasat pe 4, același loc pe care l-a obținut și la Campionatele Mondiale din 1953, de la Napoli, unde a fost învins de deținătorul titlului suprem, turcul Ahmet Bilek.

„Pâr-vu-les-cu, Pâr-vu-les-cu!”

Țelul lui Dumitru Pârvulescu rămânea câștigarea unei medalii olimpice, motiv pentru care s-a pregătit din răsputeri pentru Jocurile din 1960, de la Roma. „Au fost patru ani de muncă, de ambiții, de luptă cu adversarii și cu… greutatea mea. Patru ani în care am disputat 16 meciuri internaționale, soldate cu 15 victorii și unul nul”, mărturisea luptătorul în cartea „Printre stelele Stelei”, scrisă de Octavian Vintilă. Chiar și așa, la Olimpiada din capitala Italiei, nu mulți îi dădeau șanse mari lui Dumitru Pârvulescu de a cuceri o medalie. Rând pe rând, însă, românul a trecut de toți adversarii care i-au ieșit în cale și a ajuns în finală, unde urma să-l înfrunte pe italianul Ignazio Fabbra, vicecampionul olimpic din 1956.
Meciul pentru titlul olimpic a fost unul de poveste. Atmosfera în sală era incendiară, italianul Fabbra fiind susținut zgomotos de conaționalii săi. Pârvulescu a găsit însă o metodă inedită de a scăpa de presiune. Și-a închipuit că publicul din sală îl încuraja pe el, scandându-și în gând: „Pâr-vules-cu, Pâr-vu-les-cu!”. Asta i-a
dat o mare încredere. Românul a început decis lupta și a condus repede cu 3-0. Până la final, italianul nu a mai reușit decât să limiteze proporțiile scorului, astfel că la final tabela a indicat rezultatul de 3-2 pentru Dumitru Pârvulescu, iar sportivul lugojean a devenit astfel primul luptător din țara noastră care a cucerit titlul olimpic.

Bronz la Tokyo

Dumitru Pârvulescu a continuat să se mențină la nivel înalt și după succesul de la Roma. A urcat pe treapta a treia a podiumului a Campionatele Mondiale de la Yokohama, iar în 1964, ajuns la 31 de ani, a concurat și la Jocurile Olimpice de la Tokyo. De data aceasta, însă, a trebuit să se mulțumească cu medalia de bronz. Treptat a început să se gândească la retragere, intenţie pe care a pus-o în practică după ce a fost învins în finala Campionatului Național de Gheorghe Berceanu, căruia i-a fost mentor.
S-a dedicat carierei de antrenor, activând la cluburile Steaua și Progresul Vulcan București. Totodată, a colaborat și cu Federația Română de Lupte, căutând și selectând tinere talente din țară. Printre luptătorii descoperiți și pregătiți de Dumitru Pârvulescu se numără campionul olimpic și mondial Constantin Alexandru și campionul olimpic din 1984 Vasile Andrei. În 1980, când flacăra olimpică a traversat România în drumul spre Moscova, Pârvulescu s-a numărat printre purtătorii ei.
A fost declarat „Maestru Emerit al Sportului”, iar în 2004 a fost decorat de Președinția României cu Ordinul „Meritul Sportiv”. S-a stins din viață în 2007, iar în memoria sa se organizează anual o competiție de lupte care poartă numele campionului olimpic de la Roma.

A păstrat doar câteva fotografii

Dumitru Pârvulescu și-a trăit ultimii ani din viață în singurătate, într-o garsonieră. S-a rupt de tot trecutul său. Într-un reportaj realizat de Revista VIP, fostul luptător a dezvăluit că și-a aruncat la gunoi majoritatea trofeelor și a diplomelor câștigate în carieră, precum și multe din fotografiile de arhivă. A păstrat doar o cupă de sticlă, pe care a dobândit-o în 1951 la Berlin, și vreo cinci sau șase poze. „Am folosit-o ca masă, vedeți că nu am. Poate fi chiar scaun”, le-a mărturisit Dumitru Pârvulescu reporterilor Revistei VIP, în timp ce le arăta cupa plină de praf.

MUGUR BĂILEȘTEANU