SĂLBĂTICIA LA EA ACASĂ

SĂLBĂTICIA LA EA ACASĂ

Dunărea și Brațul Măcin delimitează o suprafață de peste 700 km pătrați, cunoscută ca Insula Mare a Brăilei. În partea ei vestică, câteva brațe interioare se împletesc și despletesc din Dunăre, formând șapte insule, care ascund 18 iezere. Aceasta e Balta Mică, o zonă turistică deosebită, la numai 130 km de capitală. A rămas ca pe vremuri și reprezintă ultima zonă în regim liber de inundație de pe cursul inferior al Dunării.

Insula mare

Plaja Brăilei se află pe celălalt mal al Dunării, dar biletul dus-întors la bac costă doar doi lei. Mi s-a părut cea mai bună alegere până să aud povestea unui domn cu barcă împrumutată și pipă cu aromă de vanilie. Acum o jumătate de secol, Victor G. și-a trecut colega de la Cercul de limba română înot de cealaltă parte a apei. Adolescentul a învățat pe de rost câteva versuri eminesciene (știind că nu mai poate lua cartea cu sine), a tras aer în piept și a trecut peste emoții și peste adâncimea de 30 de metri a Dunării. „Am gustat din satisfacția lui Byron când a traversat Bosforul. Cu siguranță însă că am câștigat mai mult”, spune el. Pe-atunci, primarul din Chiscani nu oficia cununii pe insulă, așa că a mai așteptat până la terminarea liceului pentru a-și oficializa relația.
Înot, cu bacul sau chiar cu barca personală, de cum cobori pe malul celălat te întâmpină panoul de bunvenit al Insulei Mari. Contemplativii o iau la stânga și caută o porțiune cu nisip fin pe care să se însorească și să admire orașul care pare că plutește pe apă. Cei mai energici o iau la dreapta, pe drumul prăfuit care coboară 60 de km spre satele din sud. E vorba doar de-o raită prin apropiere, căci dacă voiau să ajungă în satele comunei Mărașu trebuia să pornească de dimineață cu un microbuz de la autogară.
La prima curbă, ascuns după un siloz imens, dar veghind malul, te așteaptă Memorialul anticomuniștilor reeducați aici. Autoritățile au desecat locul cu ajutorul lor și de-atunci balta a devenit propice agriculturii. Drumul rău, praful și peisajul monoton exclud însă ideea de excursie. Toată Insula Mare a Brăilei e ocupată cu grâu și porumb. Părăsind drumul, găsești pe mal un vaporaș eșuat, pe care aparatele de sudură l-au înjumătățit de anul trecut. Printre pungi, sticle de plastic, pescari amatori și braconieri profesioniști, ajungi în câteva minute pe țărmul unui lac. Acesta e doar o copie palidă a ceea ce poți găsi în Balta Mică.

Balta mică

Încă din 1979, o suprafață de aproximativ 6.000 de hectare a fost declarată Rezervație naturală zoologică (și Ceaușescu și-a construit aici cabana de vânătoare Egreta). În 1994 suprafața se dublează sub numele de Rezervația Insula Mică a Brăilei, iar în 2000 se triplează, primind statutul și numele mai potrivit Parcul Natural Balta Mică a Brăilei. „Din punct de vedere al biodiversităţii, parcul reprezintă ultimul eşantion şi cel mai puţin influenţat antropic din fosta deltă predeltaică. Se evidenţiază faptul că mai mult de 50% din constituenţii Bălţii Mici a Brăilei sunt ecosisteme naturale și reprezintă căminul unei biodiversități bogate de animale și plante, multe protejate de legile naționale și internaționale. 207 specii de păsări găsesc aici un refugiu pentru cuibărit, hrănire sau odihnă în cursul perioadelor de migrație, iar atunci când nivelul apei le permite, mamiferele preferă teritoriul parcului mai ales pentru reproducere, datorită faptului că aici presiunea de orice fel exercitată asupra lor este extrem de scăzută”, crede Anca Andrei, biologul parcului.
Parcul conservă doar o zecime din zona umedă compactă care se întindea acum o jumătate de secol, de la Silistra la Brăila și a fost declarat Zonă umedă de importanță internațională (sit Ramsar) încă din 2001. Biologul vorbește de pierderea ireparabilă care s-a produs prin desecări și îndiguiri, de cuiburi goale și de lacuri secate, în timp ce din Balta Ialomiței și din Insula Mare a Brăilei se simte mirosul pâinii. Sunt două perspective diferite de-a privi natura, dar suprafața actuală a parcului poate fi locul lor de întâlnire.
Cu o administrație energică și competentă, parcul a colaborat cu Universitatea București (departamentul de Ecologie Sistemică şi Dezvoltare Durabilă) și a beneficiat în două rânduri de finanțare europeană prin proiecte LIFE Natura. Era și cazul, deoarece apetitul utilitarist al fostului regim nu s-a oprit la digurile care protejau culturile agricole. „Lovitura de graţie dată biodiversităţii s-a produs în urma substituirii pădurilor aluviale naturale prin culturi uniclonale plopicole şi salicicole, mai repede crescătoare și cu un lemn de mai bună calitate, fără a se lua în calcul pierderea din punct de vedere al biodiversității. În acest mod s-a pierdut un inestimabil tezaur genetic şi ecologic, din păcate prea puţin cercetat. În vederea refacerii pădurilor de luncă ce existau cândva în aceste zone s-a început un lung și dificil proces de reconstrucție ecologică”, explică biologul. Aflu că pe lângă braconieri și pășunatul în regim semisălbatic, parcul e amenințat și din interior, de un arbust asemănător salcâmului, Amorpha fruticosa, specie care se adaptează ușor și crește repede. Îndepărtat de pe 212 hectare prin tăiere și distrugerea rădăcinilor, a fost înlocuit cu specii autohtone de plop și salcie, la fel întâmplându-se pe alte 237 de hectare, de pe care se exploatase plopul euramerican ajuns la maturitate.

Ascunzători și ascunzișuri

Pe teritoriul parcului au fost identificate și marcate 15 trasee turistice, iar cazarea se poate face în pensiunile din sudul Insulei Mari, în comunele limitrofe Gropeni, Stăncuța, Giurgeni sau în cele două campinguri rustice (cu generatoare electrice și dușuri) construite cu bani europeni. „Doritorii trebuie să se adreseze Administrației parcului, căci accesul e posibil doar pe apă. Dispunem de o șalupă cu cinci locuri și de câteva bărci cu motor. Personalul e limitat și infrastructura e limitată, dar facem tot posibilul să mulțumim pe toată lumea. Recomandăm perioada aprilie-iunie și septembrie-octombrie, deoarece vara e foarte cald, zona e sălbatică, nu există restaurante sau umbrare și apa din lacuri scade mult”, spune biologul Anca Andrei.
Strănepoatele acelor doamne și domnișoare care visau în urmă cu un secol să fie răpite și sechestrate de faimosul tâlhar care se ascundea aici, o pot spune bine și apăsat că aleg pachetul turistic Balta lui Terente. Timp de opt zile, pe lângă mers cu bicicleta, birdwatching, baie, pescuit, picnicuri pescărești, plimbări cu barca și dormit în cort, ele pot ajunge la ascunzătorile lui Terente de la grindul Erimia, de la japșa Seicuța, de la privalul Dârnea și de la grindul Coitineasa. Cele mai cuminți pot opta pentru pachetul Sitaru, având posibilitatea să vadă colonii de cormorani, stârci și egrete, dar și familii de vulturi codalbi (niște veritabili condori autohtoni cu o anvergură a aripilor de 2,5 metri). Bărbații pot și ei lua urma Sylviei Bernescu sau a Chirei Chiralina, ținând însă cont că, pe lângă pericolul reprezentat de țânțari și reptile, prețul pachetelor turistice se ridică la 460 de euro în primul caz și la 660, în cel de-al doilea.
Există anumite zone din parc care au un regim de protecție strictă, neputând fi vizitate de turiști.
Doar rangerii și braconierii pășesc acolo. Nea Titi e într-una din aceste categorii. Nu crede în utilitatea permisului de pescuit, dar știe o rețetă delicioasă de preparare a icrelor. La fel ca alții, se declară foarte stresat și e nemulțumit de colmatarea lacurilor. Cu toții afirmă că-și vor căuta alte locuri de pescuit, dacă nu se face nimic în acest sens. Administrația parcului rămâne neputincioasă, fiindu-i imposibil să folosească utilajele pentru dragare într-o zonă protejată și având prea puțini agenți de teren care să se poată întâlni cu nemulțumiții…

DACIAN BRADEA