Talentul nu-i altceva decât o îndelungată răbdare – Interviu cu maestrul RADU BELIGAN

Talentul nu-i altceva decât o îndelungată răbdare
– Interviu cu maestrul RADU BELIGAN –

Pentru mulţi dintre iubitorii teatrului, în general, şi ai lui Caragiale, în special, este foarte greu de imaginat o piesă a lui Nenea Iancu fără prezenţa maestrului Radu Beligan. Există vreun rol jucat de dumneavoastră care să vă fi creat impresia că v-aţi cunoscut cu Nenea Iancu, iar acesta, în semn de prietenie, v-a potrivit un rol mănuşă?

Am avut marele noroc de a fi iniţiat în universul caragialian de marele om de teatru Sică Alexandrescu, al cărui tată făcuse parte din distribuţia premierei absolute a „Scrisorii pierdute”. El a văzut de zeci de ori acele spectacole create sub directa supraveghere a autorului. Când a hotărât să-mi încredinţeze rolul lui Rică Venturiano, l-am rugat pe maestrul Nicolae Soreanu, care jucase pe Rică sub supravegherea lui Caragiale, să binevoiască a mă asculta.
Spre uimirea mea, marele profesor mi-a spus: „Eşti născut să-l joci pe Rică, parcă te-a avut Caragiale drept
model!”. Cu un asemenea certificat, pot răspunde cu curaj întrebării dumneavoastră că, într-adevăr, am avut sentimentul unui rol mănuşă.

Pentru a pătrunde în lumea lui Caragiale, actorul trebuie să aibă o anumită vocaţie?

Comedia, se ştie, este greu de jucat în general. Ea cere actorului o rigoare cumplită. El trebuie să fie matematician şi muzician în acelaşi timp. Dar mai cu seamă piesele lui Caragiale pun enorme probleme interpreţilor, până ajung, dacă ajung, să pătrundă muzica lor interioară. Cel care o ruga pe Cella Delavrancea să-i cânte ceva din Scărlătescu (Scarlatti), cel care se ducea la Gewandhaus să asculte simfoniile lui Beethoven şi să se lase fermecat de „Flautul” lui Mozart şi-a compus piesele ca pe nişte simfonii. Îmi amintesc cum marele dirijor George Georgescu venea la repetiţie cu „D’ale carnavalului” de sub bagheta lui Sică Alexandrescu, încântat să descopere acea muzică născută din vraja legăturii dintre cuvinte, din tactul fiecărei replici. Interpretul lui Caragiale este pus să cânte fără greşeală şi, dacă se poate, cu har acest concerto obligato.

Sunteţi la vârsta când vă puteţi uita înapoi cu demnitatea omului care nu şi-a îngropat talentul primit în dar, ci l-a făcut să strălucească. Câteodată, suntem tentaţi să credem că după generaţia dumneavoastră, şi alte câteva următoare, teatrul românesc va suferi un vid de talente. Ne puteţi relata nume tinere în care întrevedeţi, ca un profet, mari actori de mâine?

Cred că vă înşelaţi. Teatrul românesc a fost de-a lungul unui secol şi jumătate un izvor nesecat de talente. Avem şi astăzi un număr impresionant de actori foarte bine înzestraţi. E greu însă de făcut prognosticuri câţi dintre ei vor deveni marii actori de mâine, deoarece în această profesiune succesul de azi nu te pune la adăpost pentru eşecul de mâine, fiecare rol este un nou examen. Marii învingători sunt cei care păstrează până la ultima clipă starea de elev.

Ne-aţi convins de curând că nu credeţi în boală şi nici în bătrâneţe. Sunt în jurul nostru mulţi tineri care se risipesc. Ce credeţi că ar trebui să ştie un tânăr pentru a deveni fascinant şi glorios ca maestrul Beligan?

Pentru a face meseria de actor e nevoie în primul rând de o mare sănătate fizică şi morală. Trebuie, vorba lui Maiorescu, să-ţi reziste celula. Cât priveşte talentul, sunt de părerea lui Chateubriand, care susţine că talentul nu este altceva decât o lungă răbdare. Nu poţi deveni mare actor fără o bogată experienţă de viaţă şi de scenă. Graba de a te impune este contraproductivă. Din cauza nerăbdării, Orfeu a pierdut-o pe Euridice.

Trăim vremuri cu multe ispitiri decadente, în care teatrul poate fi uneori antrenat. Se poate vorbi de o moralitate în teatru?

Marele teatru, cel care merge pe o cale regală, vorbeşte totdeauna despre om şi destinul lui. El aduce totdeauna pe scenă ADEVĂRUL, care nu se demodează niciodată. El slujeşte marile texte cu o fidelitate inspirată, preţuieşte cuvântul şi nu pune imaginea înaintea substanţei.
Am prejudecata că piesele trebuie să povestească întâmplări cu început şi sfârşit, misiunea lor fiind aceea de a opune haosului vieţii o ordine artificială, elocventă şi convingătoare.

GEO CĂLUGĂRU