TRADITII DE PAŞTE

TRADITII DE PAŞTE

Cuvântul Paște, din grecescul patere consemnat în Septuaginta (cea mai veche traducere, în limba greacă, a Vechiului Testament, 284-247 î. Chr.), reprezintă traducerea ebraicului pesah „trecere” – referindu-se la trecerea lui Jahweh (Dumnezeu) în Egipt, ca să-i lovească pe egiptenii care distruseseră locuințele israeliților. „Ziua aceea să fie spre pomenire și să prăznuiți într-însa sărbătoarea Domnului din veac în veac…” (Vechiul Tetament, Ieșirea, 12-14). Paștele a fost sărbătorit pentru prima dată de Moise ca să comemoreze exodul (ieșirea) poporului lui Israel de sub opresiunea egipteană.
Paștele ebraic și cel creștin se află în conexiune paralelă în ceea ce privește data și tipologia.
Paștele Creștin își are originea în tradiția apostolică; nu perpetuează sărbătoarea evreiască, ci are conținutul său pur creștin, al Răscumpărării făcute de Christos prin moarte și înviere. Este consacrarea Învierii lui Iisus Christos, cea mai veche și solemnă sărbătoare a creștinilor, principiul și centrul anului ecleziastic, sărbătoare care nu are dată fixă și e celebrată în prima duminică după luna plină a echinocțiului de primăvară.
După această dată sunt stabilite celelalte sărbători fără dată fixă (Înălțarea, Rusaliile ș.a.).
Primii părinți ai creștinismului numeau Paște doar ziua patimilor și moartea Domnului, iar ajunul se numea „pascal”.
Sfântul Ciprian începe să numească Paște și Ziua Învierii.

De la această sărbătoare numele de Paște devine sinonim cu sărbătoare și solemnitate majoră (Paștele Euharistic, Paștele Rusaliilor; în Spania, Paștele Floridum pentru Duminica Floriilor, Paștele Învierii). Sfântul Augustin (354-430, teolog creștin, părinte și doctor al Bisericii apusene, filosof neoplatonic) amintea că particularitatea Paștelor era veghea „mama tuturor veghilor creștine”. Noaptea pascală era sfântă și solemnă, bisericile și casele erau luminate și, din ordinul împăratului Constantin, și străzile, după cum afirmă și Eusebiu (istoric și scriitor bisericesc grec, „părintele istoriei bisericești”, 260-340), în Vita Constantini.
Și pe vremea lui Tertullian (teolog creștin roman, părinte al bisericii și filosof medieval – 155-220), toată noaptea era petrecută în lecturi sacre și rugăciuni. În acea noapte sfântă, neofiții primeau Botezul, asistau pentru prima oară, împreună cu credincioșii, la celebrarea Euharistiei; și era binecuvântat uleiul sfânt, după cum specifică Ippolit, în Tradiția apostolică. Acea noapte solemnă începea cu binecuvântarea focului și noii lumini a cerului pascal, în strigătul de Lumen Christi și în cântarea Exultet; urma prohodul pascal, apoi binecuvântarea și administrarea Botezului, în ritualul nou, liturghia pascală, haine albe, cu trecerea la veselie în tripla cântare de Aliluia. Liturghia de zi a fost introdusă abia pe vremea Sfântului Grigorie (540-604). Inițial erau 7 zile festive, dar din secolul X au rămas doar primele două de după duminică. Sub papa Pius al X-lea (papă între 1903-1914) au fost suprimate și acestea, rămânând ca sărbătoare numai în oficierea liturgică. Printre obiceiurile de Paște figurau: binecuvântarea caselor cu apă sfințită din ajunul pascal, aducerea focului nou în casă pentru pregătirea bucatelor pascale. Mâncărurile erau binecuvântate înainte de a fi consumate. Mielul pascal este amintit la Roma din sec. IX, iar ouăle roșii nu sunt menționate înainte de secolul XI.
În secolele II și III, Paștele se sărbătorea după exemplul Sfântului Ioan și al Sfântului Pavel, în ziua morții lui Christos (la 14 nisan), indiferent de ziua săptămânii în care cădea; în Occident s-a celebrat întotdeauna numai duminica – după luna plină de primăvară. Cu timpul, și asiaticii au adoptat obiceiul roman, și la Conciliul de la Niceea (325) s-a luat hotărârea ca sărbătorirea zilei de Paște să se facă duminica. Anunțarea zilei exacte a Paștelui a rămas să fie făcută în fiecare an de către Patriarhul din Alexandria.

OUĂLE DE PAȘTE

Oul cosmic se află la baza tuturor credințelor din lume.
Chinezii foloseau ouăle roșii cu două mii de ani înainte de Christos, și la ei era o tradiție veche.
Egiptenii, perșii, indienii, fenicienii și israelienii considerau oul ca principiu al creației.
După o legendă brahmană, la început nu exista pe lume decât apă, din care s-a născut un ou de aur care a plutit un an de zile pe ape, din el luând naștere Cerul, Pământul și Văzduhul.
Brahma însuși s-a născut din acest ou, din care a apărut Cerul și Pământul.
În epopeea finlandeză Kalevala se vorbește despre Ilmatara, „mama apei”, care trăia la început în aer ca după aceea să coboare în ocean, pe valurile căruia s-a legănat 700 de ani. Rața sălbatică, crezând că genunchiul ei este pământ, și-a făcut cuib pe el și a ouat un ou de fier și șase de aur.
Ridicându-se Ilmatara din apă, ouăle s-au spart și din ele s-a format lumea: din gălbenuș a ieșit Soarele, iar din albuș Luna.
Evreicele puneau, la sărbătoarea pascală, ouă pe masă, simbol al păsării mitice Ziz. Iar romanii colorau ouă în roșu (culoarea favorită a multor națiuni) și le ofereau în dar de ziua lui Ianus (personaj mitic înzestrat de Saturn cu capacitatea de a vedea totodată atât viitorul cât și trecutul – de aceea era reprezentat cu două fețe). La Roma, ele erau folosite cu ocazia unor ceremonii religioase, cum ar fi aceea a expiațiunii.
Și la noi în țară circulă numeroase legende despre ouăle roșii.
Iată una consemnată în revista Satul, din aprilie 1934, care circula prin județul Mehedinți: „Cică în timp ce evreii îl duseseră pe Iisus la Pilat, ca să fie judecat și osândit, acesta, negăsindu-l vinovat, s-a spălat pe mâini și a spus: «De voiți să ucideți un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră». O ploaie de pietre s-a abătut asupra capului Mântuitorului și urletele mulțimii dezlănțuite. Dar, minune, toate pietrele aruncate s-au prefăcut în ouă roșii. Cele dintâi ouă roșii le-a făcut, după cum susține o altă legendă, Maria Magdalena, după învierea lui Iisus, pentru a aduce bucuria la cunoștința surorilor și rudelor sale. Ea a dat fiecăreia câte un ou, adresându-i cuvintele: «Christos a înviat!» Ele îi răpundeau: «Adevărat că a înviat!». Această datină s-a păstrat până în zilele noastre. Iată și una din legendele relatate de Leonida Bondarescul, Câteva datini de Paști la Români: „Când Simon se duse să-și cultive ogorul, luă în traistă o pâine și câteva ouă. Pe drum întâlni pe Mântuitorul. Îi luă crucea de pe umeri și o duse până în dreptul ogorului său. Aici dădu earăși crucea înapoi lui Iisus și se opri să lucreze câmpul său. Dar fiindcă era obosit și flămând, deslegă traista. Când colo, ce să vadă? În loc de pâinea obicinuită găsi în traistă o pască și în locul ouălor albe, niște ouă roșii de toată frumusețea. Această minune o povesti Simon femeilor sale, le făcu să-nțeleagă că acesta este un semn al cerului și le sfătui că de la acea dată înainte să facă pentru învierea lui Iisus Christos pască și ouă roșii!”. Nu putem trece peste acest obicei, al vopsirii ouălor, fără să consemnăm, între altele, simțul artistic, ingeniozitatea și iscuința țărăncilor noastre în încondeierea ouălor, obicei care se practică din ce în ce mai rar, lăsând loc chiciurilor orășenești. O interesantă descriere a tehnicii încondeierii ouălor, cum se practica în Vrancea, o găsim în cartea Ouăle de Paști a lui Artur Gorovei: „În Vrancea, ouă roșii se fac de mai multe feluri: chicate (încondeiate), muncite sau merișoare simple (roșii). Pentru chicat ouă trebuie ceară topită și o chișiță, făcută dintr-o surcea de grosimea unui condei de scris, căreia i se pune în vârf o țeavă mică de tablă, de obicei o capsă de la șnururile de ghete. Ouăle se încălzesc, cam departe de foc, și apoi o fată sau femeie pricepută la chicat le înflorește cu chișița muiată în ceară topită, însăilând tot felul de flori frumoase, care închipuie fie o frunză sau o floare, fie un obiect ca fierul plugului, ori coada rândunicii, racul și multe altele. Sunt și unii oameni meșteri în chicat ouăle. Fac frunza stejarului, calea rătăcită. Odată ouăle chicate trebuiesc înroșite…”. Urmează explicarea modului de vopsire (folosind ierburi și plante care redau culorile dorite în mod natural, nu cu chimicale, cum se face acum). Româncele de prin Macedonia roșesc ouăle cu băcan. Apoi tot cu ceară topită se fac diferite linii frânte și curbe, cercuri care prin unele locuri se aseamănă cu desenele de pe hainele naționale.
Se zice că atunci când nu s-or mai face ouă roșii va fi sfârșitul lumii.

Românii din Munții Apuseni ai Transilvaniei spun că „Antichrist are de ros un lanț mare, și când l-a găta de ros, atunci s-a potopi lumea. Și el tot roade până în ziua de Paști, atunci îi mai gata. Dar copiii umblă cu ouă roșii, și el se uită la ei și-și uită de muncă, iar într-aceea lanțul iar se-ngroașă și lumea mai scapă un an de potop.Când oamenii n-or mai înroși ouă de Paști, atunci lumea se va potopi” (Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români). Pasca – Atât prin Bucovina cât și prin Moldova, cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă oamenii în timpul sărbătorilor Paștelor este pasca (plural: paști). După o legendă de prin Bucovina, pasca se face pentru că „Iisus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise învățăceilor săi că, până atunci, au mâncat cu toții în decursul Paștelor copturi nedospite și nesărate (adică turte sau azime cum fac evreii), de acum înainte, însă, vor mânca copturi dospite și sărate, cari se vor numi paști”. Cei din Brăești (Bucovina) descriu astfel pasca: „Cea mai obișnuită formă de pască e cea rotundă cu două împletituri puse la mijloc în forma crucii, închipuind moartea Mântuitorului, mai arareori formă patrunghiulară dar nu tocmai cu forma pătratului”. Ea are grosimea unui lat de deget ca și azima, numai că este din aluat dospit în care se pune sare și lapte dulce de vacă și, după gust, cuișoare pisate, scorțișoară pisată și uneori șofran.
Pasca se face în Joia Mare sau în Sâmbăta Paștilor (ca și ouăle roșii), dar nu în „Vinerea-sacă”. În afară de pască, gospodinele mai fac: babe, moși, cozonaci și în unele locuri și câte o prescură.

Friptura de miel – reprezentându-l pe Domnul Iisus Christos. Prin unele locuri, neavând miel, taie un purceluș – și în locul mielului pun pe masă un mieluț de unt, iar purcelului îi pun un hrean în gură.

Cultul morților – În duminica Paștilor, imediat după Înviere se aprind lumânări pe morminte. Prin sate, familiile celor morți, după sfințirea paștei, se duc la mormintele celor dragi. În lunea Paștelui, mormintele se acoperă cu covoare, lăicere și fețe de masă, pe care se pun străchini cu mâncare și câteva paște în care se înfig lumânări aprinse, nelipsind, bineînțeles, nici ouăle roșii și ulcelele cu vin.
După liturghie, preotul vine și slujește totul, după care familia începe să mănânce și să miluiască cerșetorii care vin și ei la pomană.

Credințe și superstiții – În Banat creștinii vin acasă cu lumânarea de Paște pe care o țin tot anul ca să alunge duhurile rele – o aprind și zic: „Fugiți necurați;/Fugiți, voi spurcați/ De casa noastră/Nu v-apropiați!” Și fetele mari o folosesc ca un descântec în care cer să fie și ele văzute, luminate, prețuite și iubite ca ziua Învierii. Și femeile, când se duc cu marfă la Târg, „înconjoară lucrurile de vândut cu lumânarea aprinsă, în semn de noroc la vânzare”.
O superstiție legată de Crucea paștei îndeamnă ca să fie păstrată peste an și când amenință vreo furtună „se ia crucea aceea și dându-se în cruciș cu dânsa asupra grindinei se zice: Precum s-a schimbat aluatul în cuptor și a luat altă formă și față așa să se schimbe și furtuna care vine, și precum cu crucea se pot apăra toate relele, așa să se apere și piatra care vine!”. Și anafura din ziua de Paște se pune în sarea vitelor, în credința că animalele ce vor gusta din ea vor făta mai multe femele (vițele sau oițe).
Lumânarea de paști este și ea păstrată și folosită pe timp de furtună când „se pune dinaintea icoanelor și arde până trece furtuna”. În dimineața Învierii se practică ritualul spălării pe față cu apă neîncepută (adusă proapătă de la fântână) în care se pune un ou roșu și un bănuț de argint, ca să fie roșii în obraz ca oul roșu, doriți ca ouăle roșii de Paște și curați ca argintul. Se zice, de asemenea, că dacă primul lucru pe care-l mănânci în ziua de Paște este un ou, vei fi ușor tot anul. Cu firele de busuioc sfințite se afumă cei ce au dureri de urechi. Busuiocul este considerat a fi și inspiratorul dragostei, de usturoi fug strigoii și de tăciune fuge dracul. Să nu uităm nici focurile ceremoniale, despre care am vorbit mai mult într-un articol consacrat special lor. Focurile din Postul Mare se practică aproape în toată Europa. În noaptea de Înviere, pe dealuri și coline izbucnesc „focurile de veghere” (amintind de focul la care s-ar fi încălzit ostașii ce vegheau mormântul Domnului), care în unele sate ard toată noaptea. În jurul lor se adună oamenii roată și istorisesc întâmplări din viața Mântuitorului citite în Sfânta Scriptură și în alte cărți sfinte, așteptând clipa în care să cânte și să se salute cu Christos a înviat!

BEATRICE KISELEFF