Ucraina: rezolvare Moscova- Washington sau Moscova-Kiev?

Ucraina: rezolvare
Moscova-Washington sau Moscova-Kiev?

Opinia prevalentă a analiştilor de diverse orientări este că, în criza din Ucraina, Statele Unite urmăresc, în primul rând, stoparea mersului ascendent al Rusiei către clubul marilor puteri ale lumii şi împiedicarea eforturilor Moscovei de recuperare a poziţiei sale de prim rang în ierarhia mondială, pe care o deţinea în timpul URSS. Rusia nu mai trebuie să ajungă ceea ce a fost cândva URSS, iar pentru aceasta “trebuie ocupată cu ceva”, cum se exprima un analist occidental. “Lupta pentru una dintre zonele cele mai strategice ale lumii a luat o turnură interesantă”, constata, într-o manieră apropiată de cinism, analistul George Friedman de la Stratfor la începutul lui 2014. Când un experimentat – adică, între altele, şi blazat – observator al mersului lumii de azi cum este Friedman spune despre ce se întâmplă în Ucraina că promite să fie interesant, trebuie văzut de ce. “Interesant” este, oricum, prea puţin spus. Căci este pentru prima dată, după prăbuşirea URSS, când se încearcă o nouă dezmembrare a spaţiului tradiţional – şi imperial – rus. Este adevărat, nu e în pericol de secesiune Federaţia Rusă; chiar dacă presa de la Moscova – şi chiar demnitari de rang înalt – învinuiesc Occidentul, şi în primul rând Statele Unite, că prin acţiunile lor în sprijinul autorităţilor de la Kiev nu urmăresc doar ruperea Ucrainei de Rusia, ci mai ales destabilizarea şi răsturnarea actualei conduceri de la Moscova, mai precis a preşedintelui Putin. Occidentul foloseşte conflictul ucrainean pentru “a izola Rusia, a-i asfixia economia şi pentru a-l alunga pe Vladimir Putin” de la putere, declara la 21 ianuarie 2015 purtătorul de cuvânt al preşedinţiei ruse, Dmitri Peskov. Occidentul, accentua demnitarul rus, “încearcă să-l izoleze pe Vladimir Putin pe scena politică internaţională, să asfixieze economia rusă, toate acestea pentru a-l răsturna pe Putin”. “Iar dacă nu ar fi fost Crimeea sau estul Ucrainei, cancelariile occidentale ar fi găsit un alt pretext”, – declara Peskov, făcând trimitere către sancţiunile economice aplicate Rusiei.
Dacă Occidentul, de fapt Washingtonul, ar intenţiona într-adevăr să-l “anihileze” pe liderul de la Kremlin şi să schimbe conducerea de la Moscova, criza ucraineană ar lua o turnură deosebit de periculoasă, căci ar fi pentru prima oară după prăbuşirea URSS când Vestul ar reveni la vechiul său plan, apărut încă de la instaurarea puterii bolşevice în 1917 la Sankt Petersburg şi Moscova, de răsturnare, cu sprijin dinafară, a regimului din Rusia. Dar cred oare cu adevărat liderii de la Moscova că Occidentul urmăreşte, de fapt, prin criza din Ucraina să schimbe regimul Putin? Întrebarea este cu atât mai justificată cu cât acuze grave în acest sens formulează nu numai mass media sau oameni politici de rang subaltern din capitala Rusiei ci însuşi preşedintele Putin. Occidentul încearcă “să pună ursul rus în lanţ şi să-i smulgă colţii şi ghearele”, declara, pe înţelesul tuturor, liderul de la Kremlin la conferinţa sa de presă din 18 decembrie 2014.
Occidentul nu are interesul să intre în război cu Rusia – susţine comentatorul rus Vitali Tretiakov. Obiectivul său este de a slăbi la maximum Rusia ca rival geopolitic. Metodele de subminare la care se recurge sunt presiunea politico-militară şi economică, precum şi retorica propagandistă. În plus, Occidentul a împins Rusia în spirala, foarte costisitoare, a cursei înarmărilor, pentru a forţa guvernul să reducă la maximum cheltuielile sociale, în scopul de a provoca furia maselor, ba poate chiar o revoltă.
Prin criza din Ucraina, Moscovei i s-a pus totuşi în faţă alternativa unui război, dar unul chiar în spaţiul post-sovietic, un război în care beligerantul nu este Occidentul sau vreuna din construcţiile sale, ci statul cel mai apropiat ruşilor, Ucraina. Aşadar, un război nu direct, ci, cum s-a încetăţenit in protocolul ipocrit din vremea războiului rece, “prin procură”, adică aşa cum s-au purtat şi războaiele din Coreea şi Vietnam. Când remarcă “turnura interesantă” pe care a luat-o “una dintre zonele cele mai strategice ale lumii”, George Friedman se referă la faptul că Washingtonul a trecut de la o politică militară intervenţionistă – care şi-a arătat de altfel limitele, adăugă el – şi care a fost practicată în ultimii ani în Irak, Afganistan, Libia, la o “strategie a echilibrului puterilor”, care profită de “schismele” locale pentru a încleşta şi vulnerabiliza beligeranţii, astfel încât Washingtonul să poată gestiona” “din spate”, “de la distanţă”, ”de sus”, conflictul şi mai ales acordurile la care se va ajunge după conflict.
Dacă atenţia Rusiei e concentrată pe Ucraina, spune Friedman, aceasta scurtează mâna Rusiei întinsă spre problemele Siriei, Irakului şi Orientului Mijlociu. Şi, în acelaşi timp, Rusiei i se reaminteşte că puterea americană este „foarte dezvoltată”. Dar chiar dacă “jocul eşuează”, îşi continuă Friedman raţionamentul, americanii îşi vor fi dovedit forţa lor ruşilor, care vor trebui să fie atenţi la propriile frontiere. Moscovei i se va crea “o problemă şi un sentiment de insecuritate pentru Rusia”.

Analiştii occidentali identifică şi o altă ţintă
geostrategică importantă urmărită de Washington prin criza ucraineană şi anume preîntâmpinarea sau dejucarea tentativelor de apropiere între Rusia şi Uniunea Europeană. Un asemenea construct ar putea deveni în viitor un tip de alianţă cu aspiraţii de challenger al Americii în plan european, dar poate şi în plan internaţional. “După căderea Berlinului, în noiembrie 1989, observa generalul francez în rezervă Jean-Bernard Pinatel, strategii şi oamenii politici americani au perceptut o ameninţare principală: o apropiere iar apoi o alianţă între Europa şi Rusia ar contesta supremaţia mondială a Statelor Unite”.
Washingtonul – extinde aria acestei ipoteze de lucru analistul francez Pierre-Emmanuel Thomann – elaborează şi “politici cu consecinţe destabilizatoare pentru o eventuală unificare a continentului eurasiatic, precum extinderea NATO, scutul antirachetă şi tentative de detaşare a Ucrainei de lumea rusă”.
Oricum, analiştii cad de acord că strategia geopolitică globală a Statelor Unite are ca obiectiv prioritar controlul Eurasiei şi preîntâmpinarea apariţiei în acest spaţiu a unui challenger redutabil al Americii la hegemonie incontestabilă. Istoricii lumii moderne apreciază că această conduită în lume a determinat, în secolul trecut, ieşirea Americii din izolaţionism şi angajarea sa ca stat beligerant în ambele războaie mondiale, pentru a preîntâmpina hegemonia a Germaniei pe continentul european, dar şi în lume, iar apoi adoptarea politicii de îngrădire a URSS, ceea ce a dus la un alt treilea cvasi-razboi mondial, războiul rece. Astăzi, tot mai preocupate de emergenţă galopantă a Chinei în lume, pe fronturi dintre cele mai importante ale competiţiei pentru preeminenta mondială, Statele Unite urmăresc în acelaşi timp să împiedice o apropiere şi între Uniunea Europeană şi Rusia, şi un eventual proiect de securitate eurasiatic care să nu implice Statele Unite. Dar acestea sunt proiecții care merg deja departe.
Pentru cele ce se întâmplă sub ochii noştri, poziţia Washingtonului faţă de căile de rezolvare a crizei ucrainene a fost poate cel mai clar exprimată de către fostul ambasador al SUA la Kiev, Steven Pifer. Criza ucraineană nu trebuie rezolvată între Statele Unite şi Ucraina, cum susţin diferiţi analişti occidentali, căci astfel “s-ar ţine prea puţin seama de dorinţele guvernului şi poporului ucrainean”, argumentează, cât se poate de diplomatic, ambasadorul american. “Washingtonul şi Moscova nu pot şi nu vor încerca să reglementeze această criză peste capul ucrainenilor”, îşi continua demnitarul american discursul său impecabil de corect politic. Şi el se declară convins că şi în situaţia în care problema Ucrainei va mai tulbura o vreme agenda relaţiilor Moscova-Washington, cele două capitale pot coopera, din fericire, pe probleme în care interesele lor coincid, cum ar fi programul nuclear al Iranului, Afganistanul, controlul armelor strategice şi combaterea terorismului. Din punctul de vedere al Washingtonului, revine în final ambasadorul american pe ideea sa principală, criza ucraineană trebuie rezolvată în cadru bilateral, ucraineano-rus, căci Rusia deţine pârghii economice, energetice şi militare în această relaţie. “Statele Unite şi Uniunea Europeană pot juca un rol de sprijin, dar este vorba, în primul rând şi înainte de toate, de o problemă Ucraina-Rusia”.