UN REGIZOR CÂT VEACUL – JEAN GEORGESCU

UN REGIZOR CÂT VEACUL
– JEAN GEORGESCU –

Regizorul de film Jean Georgescu s-a născut în primul an al veacului trecut şi ne-a părăsit la o vârstă foarte înaintată, în primăvara anului 1994, după ce împlinise 93 de ani, rămânând în istorie drept un regizor aproape cât veacul. Ziua sa de naştere era la 25 februarie „pe stil nou” (am serbat-o împreună nu o dată, în ultimele decenii ale vieţii sale).
Încă de la începutul anilor ’20, Jean mele Georgescu (încă Ion pe vremea aceea) devenise actor de teatru în mici companii bucureştene, alături de Elvira Popescu şi Alexandru Mihalescu, pentru ca, în 1923, să debuteze şi pe ecran (tot ca actor), în melodrama rural-istorică „Ţigăncuşa de la iatac” de Alfred Halm. Ca regizor şi scenarist, Jean Georgescu debutează în 1924, când realizează, „după o nuvelă franţuzească”, filmul în două acte „Milionar pentru o zi”, în care juca rolul pictorului Bob, alături de Gaby Mihailopol (Lulu) şi Lucreţia Brezeanu (Proprietăreasa). Au urmat şi alte câteva roluri în filmele acelor ani: un dublu rol, George Azureanu şi Marc Antoniu în „Năbădăile Cleopatrei” de Ion Şahighian (1925), locotenentul Paul Azureanu în „Maiorul Mura” de Ion Timuş (1928) şi Gioni în scurt metrajul „Aşa e viaţa” de Marin Iorda (1928).
Cu acest film în geamantan – care i-a deschis, în continuare, drumul spre film –, Jean Georgescu pleacă în 1929 la Paris. În capitala Franţei frecventează Studiourile „Pathé” şi „Paramount-Joinville” pentru a se familiariza cu producţia filmului sonor; apare, ca interpret, alături de Polla Illery, în versiunea românească a filmului „Télévision” de Jacques Salvatori ( 1930), scenarii de-ale sale sunt acceptate de producătorii francezi, astfel încât are posibilitatea să le transforme în filme, realizând scurt metrajul „La miniature” (1930), lung metrajul
„L’heureuse aventure” (1935), metrajul mediu „Les compagnons de St. Hubert” (1937), între timp scenariul său „Ça colle” fiind transpus pe ecran de Christian Jaque (1933).
Izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial îl găseşte pe cineastul „Georgesco” în plină activitate de pregătire a unui alt lung metraj, „Le satanique Monsieur Fougère” dar în acel grav moment istoric – când mulţi cetăţeni români părăseau, de spaima războiului, ţara – regizorul Jean Georgescu a simţit nevoia să revină acasă, unde este implicat de profesorul Ion I. Cantacuzino în cel mai important proiect cinematografic al Oficiului Naţional Cinematografic (O.N.C.), ecranizarea comediei lui I.L.Caragiale „O noapte furtunoasă”, film a cărui premieră va avea loc în 1943. Realizat în vreme de război, în condiţii de camuflaj şi de ameninţări permanente – fără a-şi putea traduce în fapt proiectele iniţiale, printre care construirea unui vast decor exterior (conceput de arhitectul Ştefan Norris), cuprinzând întreg cartierul din Dealul Spirii, unde se afla casa lui Jupân Dumitrache –, filmul regizorului Jean Georgescu, deşi au trecut atâţia ani şi atâtea decenii de la premieră (sau tocmai de aceea), rămâne, nedetronat, în fruntea ecranizărilor caragialene. După „trei ani fatidici” de la filmul precedent, Jean Georgescu şi-a întâmpinat spectatorii cu o nouă comedie cinematografică, „Visul unei nopţi de iarnă” (după piesa cu titlu omonim a lui Tudor Muşatescu).
Filmul Visul unei nopţi de iarnă” a avut o poveste zbuciumată, evocată chiar de regizor în „Spovedania unui regizor” („Cinema”, 16 martie 1946): „Am avut cu acest film atâtea greutăţi, încât astăzi când e gata sunt confuz. Am fost întrerupt puţin după începere, de bombardamente aeriene. Fuga, evacuează pelicula, costumele etc. Am reînceput peste un an. Din peliculă o parte s-a pierdut, alta s-a alterat.
Multe din costume s-au pierdut, de asemenea. Caută şi fă altele la fel.
Actorii s-au schimbat oarecum la figură şi la înfăţişare, eu am uitat şirul subiectului şi am pierdut linia conducătoare, tonalitatea vorbei etc. Multe, multe şi nenumărate au fost greutăţile acestui film. Îndrăznesc să afirm că noi suntem nişte eroi şi nici un regizor sau actor străin n-ar fi putut face în condiţiile acestea un film. Se vede treaba că e ceva de capul nostru, dacă totuşi l-am dus la bun sfârşit”. După ce, în anul 1951, împreună cu Victor Iliu, Jean Georgescu semna lung metrajul „În sat la noi” Jean Geogescu un film care, deşi era, evident, o comandă social-politică, merită, neîndoios, o reconsiderare. Comedia „Directorul nostru” (cu premiera în martie 1955), un film – cu vână satirică, cu nerv ironic şi cu haz dezlănţuit –avea o „ţintă” foarte actuală în epocă, ataca o cucerire de preţ a noii ere social-politice: birocraţia.
În contrast şi în replică, regizorul Victor Iliu scria, la data premierei: „Stilul tratării comicului în acest film poartă pecetea neîndoielnică a personalităţii artistice a regizorului Jean Georgescu. Prin faptul că personajele comediei satirice Directorul nostru nu au fost reduse la silueta unor păpuşi mecanice, că ele sunt străbătute de fluidul vieţii, că în exprimarea lor vizuală s-au folosit uneori mijloacele pantomimei, arată că stilul lui Jean Georgescu merge pe linia celor mai bune comedii realiste“. Pe regizorul Jean Georgescu l-a costat scump faptul că a îndrăznit această şarjă satirică la adresa birocraţiei. Regizorul este silit să renunţe la două proiecte Caragiale pe care tocmai le configurase (scenariile pentru „Două lozuri” şi „ Telegrame”, filme care vor fi regizate de tandemul Gheorghe Naghi – Aurel Miheles).
După cum bine se ştie, în anii petrecuţi în capitala Franţei, Jean Georgescu se căsătorise, în 1932, cu Raymonde Geneviève Beauparrain, o tânără stenodactilografă. Ei bine, după mai bine de două decenii, este obligat să divorţeze, fiind acuzat că întreţine relaţii cu imperialismul occidental, astfel încât, în aceeaşi zi, 24 noiembrie 1954, Sfatul Popular al raionului Lenin din Bucureşti îi eliberează lui Jean Georgescu două certificate, unul de căsătorie (pentru că nu putea fi desfăcută la Bucureşti o căsătorie oficiată în Franţa), pe baza actului similar francez din 23 ianuarie 1932, şi altul „de despărţenie”. Abia în 1964 i s-a oferit regizorului Jean Georgescu şansa de a se reapropia de Caragiale, când a realizat filmul „Mofturi” (cu premiera în martie 1965).
Spre sfârşitul deceniului s-a încheiat şi cariera cinematografică a regizorului Jean Georgescu, cu lung metrajul doar parţial reprezentativ „Pantoful Cenuşăresei”, prezentat în premieră la începutul anului 1969, protagonişti fiind Ioana Pavelescu şi Dorin Varga, care jucau alături de Petre Ştefănescu Goangă, Constanţa Câmpeanu, Geo Barton, Stela Popescu, Ileana Iordache, Mimi Enăceanu, Ovid Teodorescu.
În februarie 1994, singur, bolnav, învins, părăsit, uitat, resemnat, Jean Georgescu se căsătoreşte cu asistenta sa medicală (Ioana S.), pentru ca, după numai două luni să părăsească această lume, la capătul puterilor sale fizice şi spirituale. Curând după moartea lui Jean Georgescu, Viorel Domenico (singurul critic care i-a rămas aproape regizorului nonagenar) a editat o carte de-a dreptul palpitantă, „Texte de supravieţuire”, alcătuită din însemnări manuscrise aflate în arhiva Jean Georgescu. După ultimul său lung metraj, filmat în 1968, regizorul Jean Georgescu n-a mai ajuns pe platouri decât ca interpret, în scurt metrajul documentar monografic, de două acte, „Jean Georgescu, profil” pe care i l-a dedicat în 1986 regizorul Iulian Mihu.
De-a lungul anilor, regizorului Jean Georgescu i-au fost consacrate şi două substanţiale volume monografice, unul cu mulţi ani în urmă, „Lanterna cu amintiri” de Olteea Vasilescu şi altul foarte recent, „Jean Georgescu, altfel” de Viorel Domenico.

CĂLIN CĂLIMAN