UN TĂRÂM PIERDUT – ÎNVĂŢĂMÂNTUL –

UN TĂRÂM PIERDUT
– ÎNVĂŢĂMÂNTUL –

Când vine vorba de tărâmuri pierdute, gândul te duce instant la faimoasa Atlantidă, descrisă de Platon, ori a formidabilului supercontinent Gondwana, care ar fi existat cu vreo 180 milioane de ani îndărăt.
Pentru umila noastră ţară, în cadrul ei, nişte guverne postdecembriste au avut ca unică preocupare restructurarea (a se citi printre rânduri – distrugerea, decapitalizarea, destructurarea, dezagregarea, demolarea, degringolada şi alte variante de „DE”), printre multele lor ţinte fiind şi una dintre cele mai performante foste sectoare – ÎNVĂŢĂMÂNTUL.

Cu miniştri şi obedienţii lor „fără număr, fără număr”, cu o tanti Caty omniprezentă fie ca lider politic, ca ministru (de mai multe ori), ca şi comentator pe toate ecranele mediei noastre, ca vector de imagine, a tot restructurat învăţământul după ’90 încoace, cu o îndârjire fără seamăn. Alături de domnia sa, peste o duzină de miniştri în domeniu au mimat salvarea învăţământului. Vedea-i-aş instantaneu pe Gondwana şi, ca o indulgenţă pe care aş putea să le-o acord, pe Atlantida, ca pe acele meleaguri să implementeze toate bazaconiile care au dus la o prăbuşire de proporţii a învăţământului românesc!
Cum a fost posibil ca un actual primar (întâmplător de aceeaşi culoare politică cu persoana din obiectiv) să absolve liceul la 31 de ani (poate fi felicitat pentru această perseverență), apoi a absolvit încă două facultăţi, ca în scurt timp să aibă şi titlul de doctor în ştiinţe? Iar „doctori” în felurite ştiinţe sociale s-au produs pe bandă rulantă, spre umilirea adevăraţilor cercetători, cu masterate în ţară şi străinătate, cu zeci de cărţi publicate, cu invenţii, cu dialoguri în câteva limbi străine, cu recunoaşterea meritelor din partea intelectualităţii mondiale şi care unii încă nu au titlul de doctor.

Aceşti derbedei politici-doctori au distrus noţiunea de învăţământ. Dacă mai punem la socoteală şi vreo doi primari (foşti) semianalfabeţi (şi asta numai la capitală), care au fiecare câte una-două facultăţi cu ştampilele aferente, acest tablou vine să completeze modul în care politicul a strivit, de fapt a distrus aproape iremediabil noţiunea de învăţământ, cel chemat să asigure perenitatea dezvoltării socio-economice a ţării. Politica de golăneală a factorilor politici reprezintă o evidenţă, dar cum reacţionează, din cealaltă parte a baricadei, tinerii, cei care sunt acum într-un fel în centrul atenţiei? Să începem cu cei mici, că acesta ar fi startul devenirii. În inocenţa lor vor să servească tot: familie, societate.
Relaţiile lor interumane sunt pure, nealterate de vreo influenţă nefastă.
Participă cu ardoare, fără niciun fel de prejudecăţi la o sumedenie de acţiuni, aplicaţii, întruniri etc, exprimările lor cel mai adesea fiind cuplate pe viitorul ce şi-l imaginează că le va aduce împlinirea tuturor visurilor. Între timp intervine secvenţa gimnazială. Fiţe cu celulare, filmări în timpul orelor de curs, provocări
asupra unor profesori incomozi (a se citi profesionişti), fel de fel de golănii pentru decredibilizarea lor. Ca slujbaşi, fără o protecţie legală, cum acum au elevii, unii pactizează, spre mediocrizarea intelectuală a acestora, alţii încearcă să-şi impună personalitatea şi adesea sunt eliminaţi.
Ca un preaplin vine şi violenţa din şcoli, filmată în extenso, drogurile de la porţile şcolilor şi astfel, alături de fulminantele trăiri specifice vârstei liceale, vine şi momentul adevărului: BAC-ul. Unii îl abandonează încă de la început, iar cei ce au curajul să-l înfrunte ating ceva în ultimul timp spre 60%. Pe timpul meu, depăşea 95%, că altfel trebuia să pleci în armată şi să te pregăteşti 2-3 ani de zile. Revenind, singura şansă era să intri în producţie spre a îngroşa rândurile clasei muncitoare. Acum, cei care nu trec BAC-ul primesc bani ca să stea acasă?!! Cei care îl iau… e, aici începe un alt episod, incomparabil mai alambicat şi costisitor pentru noi, contribuabilii.

Ţinta majorităţii studenţilor este să plece, după absolvire, pe alte meleaguri. Nu sunt pregătiţi să li se spună că şi alţii asemenea lor, din ţări sau zone cu milioane de semeni, au aceleaşi ţinte. Ba pe media noastră sunt scoase cu penseta cazurile câştigătoare spre bulucirea celor care cred că oriunde în altă parte decât în România vor deveni nababi. Am prieteni care au plecat din ţară înainte de ’90, bine pregătiţi aici, iar rezultanta strădaniilor lor este ca la pensie (care e pe aproape) să se reîntoarcă în natala lor ţară. Consideră că şi-au irosit viaţa acolo, iar aici vor să-şi îngroape bătrâneţea.
Nu este o pledoarie pro domo asupra cvasiinutilităţii unei probabile realizări într-o altă ţară, fiecare poate încerca această aventură, dar, după ce este „stors” de „resurse”, să nu vină pe aici să-şi lingă rănile; să stea acolo, că şi-a ales acea cale de viaţă. Nu au produs nimic pentru această ţară, dar vor un fel de oblăduire pe toate liniile de protecţie socială, permisive la noi. Chiar dacă nu au contribuit cu nimic la sistemul nostru precar; care aşa este şi va rămâne şi din cauza lor, cu totul anacronic.
Într-un anume sens nu avem nevoie de ei. Ei și-au trăit viața „acolo“, s-au zbenguit în socioeconomicul și mai ales în splendoarea abundenței și preaplinului ostentativ manifestat pentru a atrage alte mii. Așa că de ei nu avem nevoie, sunt toxici. Fără niciun fel de îndoială, învăţământul românesc este obligat să îşi găsească reperele reale, resursele necesare (nu neapărat cele economice) prin care să progreseze. Obligatoriu trebuie decuplat de factorul politic care s-a dovedit cancerigen pentru existenţa şi progresul său.
Şcoala ca noţiune atotcuprinzătoare „produce” prosperitate, în extenso calează viitorul unei ţări pe palierele progresului, iar pe cale de consecinţă, cei care trebuie să aibă grijă de acest sensibil segment, pe lângă atributul de a avea pregătirea necesară, trebuie să aibă în sânge patriotismul, iubirea de ţară şi nu interese meschine de moment, de o eventuală îmbogăţire, că aşa le permite funcţia efemeră pe care o ocupă.

O nu îndepărtată experienţă mi-a demonstrat cum la un liceu de top, un mărginaş fost profesor, prin alambicatele meandre ale parvenitismului, a ajuns să fie director plin. Cumva şi-a şlefuit meschinul lui caracter? Nicidecum. Am organizat o amplă manifestare omagială pentru marele dascăl ce poartă numele liceului în cauză şi unde au învăţat şi copiii mei. Ei mi-au spus din start că e o „investiţie” care nu merită osteneala. M-am ambiţionat şi cu oarecari cheltuieli proprii am realizat un program cu puternice reverberaţii pentru liceenii de acolo.
Niciun cadru didactic nu a fost lăsat să participe; aşa, pentru ca eu să fiu lăsat în offside. Poate ar trebui ca o dată la patru ani (precum ciclul electoral) toţi conducătorii care diriguiesc învăţământul să fie evaluaţi şi, de ce nu, schimbaţi, nu numai ca directori, ci şi de la catedre; să fie rotiţi şi pe la alte unităţi de învăţământ spre a-şi dovedi perenitatea. E o propunere, nu-i aşa?, dacă tot se poartă restructurarea… Văd mai sus, spre anii studenţiei, imnul „Gaudeamus igitur”, care îmi inocula o mândrie fără seamăn, vocalizat de inegalabilul tenor Mario Lanza (complet uitat în prezent): „Vivat academia! Vivat professores!”
În încheiere, îmi doresc ca la început de an nou şcolar să aud prin sălile de clase acel puternic salut latin: „Salve pueri, salve magister“.

FLORIAN LAURENŢIU STOICA