UNIVERSUL DEPISTĂRII DELINCVENTULUI PE BAZA AMPRENTEI DIGITALE

UNIVERSUL DEPISTĂRII DELINCVENTULUI
PE BAZA AMPRENTEI DIGITALE

Dintotdeauna s-a simţit nevoia perfecţionării sistemului judiciar prin introducerea de metode noi, ştiinţifice de identificare a delincvenţilor şi dovedire a crimelor comise. Încă din timpul lui Alphonse Bertillon – funcţionar de poliţie la Prefectura Paris, unul din întemeietorii poliţiei ştiinţifice care în 1879 introduse sistemul antropometric de înregistrare – s-a impus pe tărâmul justiţiei o nouă metodă de indentificare, mult mai sigură şi mai eficientă, bazată pe desenul papilar al fiecărui individ (amprenta digitală).
Prima identificare a unui criminal pe baza amprentei digitale datează din 1879 şi este atribuită lui Henry Faulds, care a folosit metoda cu prilejul investigării unui omor la Tokyo.
Ulterior, sistemul a fost perfecţionat prin munca neobosită a unor reputaţi criminalişti de dinainte şi după 1900, precum William James Herschel, sir Francis Galton, Juan Vucetich, Hans Gross ş.a., care au scris importante lucrări pe această temă.
Şi în România, urmare a cercetărilor întreprinse de fraţii Minovici, dr. Valentin Sava, Dr. Andrei Ionescu etc., la începutul secolului XX a fost intodus sistemul de înregistrare şi clasificare dactiloscopică, cazierul central, conţinând fişele dactiloscopice ale deţinuţilor.
Cercetarea desenelor papilare ale persoanelor (amprentelor digitale) face obiectul de studiu al dactiloscopiei – un domeniu important al ştiinţei criminalistice.
Valoarea de identificare a persoanelor pe baza amprentelor digitale este majoră prin aceea că desenul papilar prezintă elemente de specificitate de natură să individualizeze un individ de altul. Desenele papilare sunt unice, deosebindu-se între ele prin formă şi prin detalii caracteristice, ale căror număr şi varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.
La această concluzie s-a ajuns în urma unor îndelungate cercetări ştiinţifice, stabilindu-se că posibilitatea repetării unui desen papilar cu aceleaşi puncte de coincidenţă şi detalii caracteristice ar fi practic imposibilă.
Altă trăsătură a amprentei digitale este că ea se menţine intactă pe toată durata vieţii persoanei. Amprenta se formează în luna a şasea a vieţii intrauterine şi nu dispare niciodată. Singura modificare, fără implicaţii însă asupra identificării, este doar creşterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării corpului până la maturitate.
Nici arderea cu fierul înroşit sau cu lichid încins nu distruge amprentele, ci produce cicatrici, ele însele elemente preţioase de identificare.
Încercările de a modifica (altera) desenul papilar prin frecare de o suprafaţă abrazivă sau prin folosirea unor substanţe chimice n-au dat rezultate.
Amprenta digitală se formează prin contactul direct al mâinii (degetului) cu o suprafaţă sau obiect şi apare mai bine sau mai prost conturată, în funcţie de plasticitatea şi luciul suportului primitor. De pildă, urmele digitale formate în ceară, plastilină, pe porţelan, faianţă, sticlă etc. sunt mai vizibile şi îşi păstrează mai pregnant aspectul.
Ele se găsesc mai frecvent pe clanţa uşii, pe întrerupător, pe pervazul ferestrei, pe pahare şi pe orice obiecte atinse intenţionat ori întâmplător de făptuitor.
Amprentele digitale apar ca urmare a depunerii pe suprafaţa atinsă (voluntar sau involuntar) a unui strat subţire de substanţă (sudoare, grăsime, sânge) aflată pe mâna persoanei şi redă cu fidelitate detaliile caracteristice ale desenului papilar al persoanei respective.
Interpretarea amprentelor digitale descoperite la faţa locului serveşte la stabilirea unor împrejurări ale faptelor, precum obiectele utilizate, traseul parcurs în câmpul infracţional, succesiunea operaţiunilor etc., ce trebuie coroborate cu celelalte probe ale cauzei. Spre exemplu, amprenta digitală aflată pe coada unui topor indică faptul că o anumită persoană a ţinut toporul în mână, dar nu şi că ea a tăiat copacul, lucru ce trebuie stabilit în anchetă. Interpretarea la faţa locului a urmelor papilare găsite poate conduce la stabilirea locurilor şi obiectelor atinse de făptuitor, oferind indicii referitoare la modul de operare şi personalitatea sa, respectiv dacă e sau nu familiarizat cu zona, dacă a acţionat calm sau nervos, dacă e începător sau versat, dacă a acţionat singur ori au fost mai mulţi etc. Toate acestea orientează ancheta în sensul determinării mobilului şi alcătuirii cercului de suspecţi. De pildă, în cazul unui omor, poate rezulta dacă s-a urmărit doar suprimarea vieţii ori şi jaful.
Interpretând direcţia şi locul găsirii amprentei digitale se poate determina şi dacă persoana care a creat-o a folosit mâna dreaptă sau stângă.
Datorită multitudinii şi diversităţii situaţiilor ivite în practică, la faţa locului, anchetatorul-criminalist reconstituie în minte secvenţele faptei, încercând cu răbdare, atenţie şi tenacitate să intuiască traseul parcurs de făptuitor şi modul în care a acţionat, căutând amprentele digitale acolo unde, logic, ar trebui să fie.
Sunt şi situaţii în care autorul şterge urmele sau foloseşte mănuşi pentru ascunderea urmelor, dar asta nu exclude posibilitatea existenţei unor amprente digitale.
Adesea, pentru realizarea unor operaţiuni migăloase (de exemplu, căutarea prin cotloane mai greu accesibile) în care mănuşile îl incomodează şi le scoate, sau, după reuşita acţiunii, făptuitorul neglijează măsurile iniţiale de precauţie, abandonând mănuşile. Într-un caz de furt, în care autorii au operat cu mănuşi, după ce au luat banii, au ales să părăsească locul faptei prin spate, pe la fereastra de la WC; unul din ei, având nevoie la toaletă, şi-a scos mănuşile pentru a urina, după care a omis să şi le mai pună, iar escaladând geamul cu mâinile neacoperite, a lăsat o serie de amprente pe pervaz, ce au dus la descoperirea sa.
Criminaliştii care efectuează cercetarea locului faptei ştiu că nu trebuie omisă nici o porţiune unde pot fi găsite amprente digitale, extrem de utile identificării făptuitorilor şi clarificării împrejurărilor cauzei.
Diversificarea metodelor de căutare şi valorificare a amprentelor digitale, concomitent cu profesionalizarea criminaliştilor a ridicat standardul de calitate al cercetării la faţa locului. Amprentele digitale, descoperite şi ridicate, se aduc la laborator în condiţii de maximă siguranţă (prevenind distrugerea, deteriorarea sau contaminarea lor), unde sunt supuse examinării dactiloscopice comparative în vederea identificării persoanelor care le-au creat.
Cerinţele practicii judiciare au impus creşterea eficienţei activităţii de identificare prin adoptarea unor soluţii moderne în pas cu progresul tehnologiei, marcând astfel apariţia şi utilizarea unor sisteme automate de prelucrare a datelor privitoare la amprente, denumite generic AFIS (Automated Fingerprint Identification System).
Noua tehnologie AFIS 2000 PRINTRAK a revoluţionat dactiloscopia prin accelerarea vitezei de lucru şi performanţele dispozitivelor de comparare a amprentelor.
Dotarea Poliţiei Române la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 cu tehnologia AFIS de codificare, examinare şi stocare automată a datelor privind amprentele a reprezentat un pas înainte în modernizarea activităţii judiciare. Astfel, cu ajutorul aparaturii AFIS, se simplifică considerabil procedura de examinare şi comparare a amprentelor digitale care acum se efectuează computerizat înlocuind-o pe cea clasică, manuală, anevoioasă de dinainte, care necesita un volum mare de timp şi de efort de căutare în fişe şi cartoteci.
Identificarea făptuitorului pe baza amprentelor digitale, chiar la faţa locului sau la scurt timp în laboratorul criminalistic, facilitează activitatea organelor judiciare în administrarea probelor.
Principala problemă ce se lămureşte prin expertizarea dactiloscopică a amprentelor digitale este dacă acestea aparţin unei anumite persoane, identificate în cursul anchetei sau aflată în baza de date AFIS. Altfel spus, când avem o amprentă, trebuie să ştim a cui este, cine şi cum a creat-o, în ce mod a ajuns acolo, pentru a stabili dacă persoana care a lăsat amprenta a comis fapta reclamată.
În cele ce urmează voi prezenta un caz răsunător de identificare după un sfert de veac a unui criminal periculos pe baza amprentelor digitale, caz care demonstrează pasiunea şi conştiinciozitatea criminalistului care s-a ocupat de el:
1) În noaptea de 29/30 iunie 1944, U. E. de 19 ani, femeie de serviciu într-un imobil din cartierul Cotroceni, a fost ucisă în somn şi găsită a doua zi de proprietar. Cu ocazia cercetării la faţa locului, camera unde fusese ucisă cu brutalitate a fost găsită încuiată pe dinăuntru, lucrurile intacte, semn că nu s-a luat nimic, iar pe perete şi pe pervazul geamului s-au descoperit şi ridicat mai multe amprente digitale, printre care şi una atipică, creată de degetul arătător al mâinii stângi, care avea un desen papilar deosebit (rar). Din investigaţii, a mai rezultat că crima s-a comis pe timp de ploaie torenţială, cu tunete şi fulgere, care au atenuat zgomotul pătrunderii şi că, anterior crimei, ucigaşul mai „vizitase” câteva subsoluri din preajmă, nelocuite, de unde nu a luat nimic, dar a lăsat amprente identice celor de la locul crimei, printre care şi cea cu desenul papilar rar întâlnit. Întrucât criminalul nu a fost identificat, cazul a rămas în evidenţele poliţiei cu autorii necunoscuţi (A.N.).
2) În noaptea de 23/24 iulie 1944, pe o vreme identică celei descrisă anterior, pe Calea Rahovei a fost găsită în stare de inconştienţă numita I. M. de 36 ani, lovită cu brutalitate şi decedând în drum spre spital. În urma cercetării la faţa locului şi celorlalte investigaţii, s-a apreciat că şi această crimă este opera aceluiaşi ucigaş, dar întrucât alte date nu au mai putut fi obţinute, cazul a rămas de asemenea în evidenţa cauzelor cu A. N.
3) În noaptea de 11/12 noiembrie 1944 a fost comisă o nouă crimă cu mod de operare similar. Numita C. R. de 20 ani a fost găsită a doua zi dimineaţă în zona Arenei VENUS într-o baltă de sânge, prezentând multiple brutalităţi. Şi în acea noapte căzuse o ploaie torenţială cu tunete şi fulgere, dar întrucât investigaţiile nu au dus la identificarea criminalului, şi acest caz a rămas în evidenţa cauzelor cu A. N.
4) În noaptea de 16/17 noiembrie 1944, în cartierul Ghencea a fost ucisă cu brutalitate, în condiţii identice, tânăra V. M., care locuia în subsolul unui imobil, unde criminalul a pătruns prin efracţie, nefiind auzit de locatari din cauza ploii torenţiale cu tunete şi fulgere şi vântului care bătea puternic. La plecare, criminalul a smuls capul unui cocoş aflat în curte, ceea ce denotă că avea forţă şi era avid de sânge. Cu ocazia cercetării la faţa locului s-a constatat că în acea noapte, anterior crimei, ucigaşul mai „vizitase” câteva subsoluri din zonă, nelocuite, de unde nu luase nimic, dar lăsase aceeaşi amprentă digitală atipică, creată de degetul arătător al mâinii stângi, cu desenul papilar rar.
Toate acestea au condus la concluzia că era vorba de unul şi acelaşi asasin, rămas pe moment neidentificat.
Evenimentele ulterioare (războiul, schimbarea regimului politic, înlocuirea poliţiştilor) au abătut atenţia opiniei publice şi organelor judiciare de la aceste crime, peste care avea să se aşeze inevitabil colbul. Dar criminalistul de atunci, participant la cercetările la faţa locului şi la investigaţii, Constantin Ţurai – ajuns mai târziu profesor şi şef de laborator în cadrul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici” – n-avea să uite cele întâmplate atunci, în timpul războiului, care i-a dat atâta bătaie de cap. Reputatul criminalist a reţinut în memorie şi în arhiva personală acea amprentă digitală atipică lăsată de degetul arătător de la mâna stângă a criminalului, care prezenta un desen papilar excepţional, ce se întâlnea o dată la 3000 de persoane.
După mai bine de 25 de ani de la oribilele asasinate, rămase cu autor neidentificat, în Capitală avea să apară un nou criminal în serie, care, în perioada octombrie 1970 – iunie 1971, a acţionat asemănător, cu un mod de operare aproape identic: pe timp de noapte, cu ploaie torenţială, tunete şi fulgere, furtună şi vânt puternic, în locuri dosnice şi întunecoase, ataca femei singure, cărora le aplica lovituri de o brutalitate deosebită, la fel ca odinioară. Prima întrebare pe care şi-a pus-o profesorul Ţurai a fost dacă nu cumva era acelaşi criminal; dar cum, dacă asasinul din 1944 având atunci 20-25 de ani, trebuia ca în anii ’70 să aibă peste 50 de ani, ori dexteritatea şi agilitatea cu care a acţionat acum excludea această ipoteză.
Răspunsul nu avea însă să întârzie prea mult deoarece, în urma mobilizării generale a autorităţilor judiciare, a fost identificat şi prins faimosul criminal Ion Rîmaru, născut în 1946, autor a 4 omucideri şi 6 tentative de omor, pentru care instanţa de judecată l-a condamnat la moarte, sentinţa fiind executată în data de 23 octombrie 1971, în Penitenciarul Jilava.
La exact un an de la executarea criminalului în serie Rîmaru Ion, în ziua de 23 octombrie 1972 a fost adus la Institutul de Medicină Legală pentru autopsie cadavrul lui Rîmaru Florea – tatăl criminalului Rîmaru Ion – mort în urma căderii dintr-un tren în mişcare.
Întâmplarea (sau poate divinitatea) a făcut ca la acea autopsie să participe şi profesorul Constantin Ţurai. Nu mică i-a fost mirarea când a recunoscut desenul papilar al degetului arătător de la mâna stângă a celui examinat ca fiind cel care a lăsat amprenta digitală care nu i-a dat linişte 28 de ani; iar după comparare a concluzionat că acesta fusese autorul crimelor din 1944!
Iată cum pe baza acestui extraordinar element de identificare care este amprenta digitală a fost elucidat un caz, după atâta vreme. Şi nu e singurul.
Universul depistării delincventului după amprenta digitală este nemărginit şi pe cât de complex, pe atât de fascinant.