VASILE LUCACIU – Misionar al reîntregirii României Mari

VASILE LUCACIU
Misionar al reîntregirii României Mari

Personalitate politică de renume a epocii sale, dr. Vasile Lucaciu s-a situat în prim-planul marilor evenimente sociale, politice şi naţionale, valorificând la maximum condiţiile existente pentru cauza poporului român. A ştiut mai bine decât nimeni altul să conceapă soluţii realiste, specifice de la caz la caz, pe care le-a integrat în ansamblul strategiei şi tacticii generale, în vederea realizării obiectivelor propuse.
Preotul şi omul politic au făcut casă bună în cadrul aceleaşi persoane întrucât, nu de multe ori, a folosit biserica pentru a-şi expune cu propriile argumente ideile mobilizatoare pentru pregătirea şi înfăptuirea Marii Uniri. Participant activ la realizarea şi activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Raţiu şi George Pop de Băseşti, la activarea spiritului politic al românilor transilvăneni în cadrul Conferinţei de la Sibiu din anul 1905, Vasile Lucaciu va acţiona ca nimeni altul pentru a sluji interesele neamului în perioada în care a fost pregătită Marea Unire.
Încă de la începutul primului război mondial a militat în direcţia intrării României în luptă alături de Antanta. Participă în calitate de preşedinte al „Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor” la diferite manifestaţii şi activităţi politice.

Din vara anului 1916 acţionează şi de la tribuna Parlamentului României, având rolul, conform lui Octavian Goga, „de factor determinant al ideii care trebuia să aprindă flacăra războiului de dezrobire, dar salvând în acelaşi timp pe seama umanităţii şi demnitatea românismului din Ardeal”. Odată cu intrarea României în război alături de Antanta, la 14 august 1916, Vasile Lucaciu depune mari eforturi pentru organizarea celor 25.000 de transilvăneni refugiaţi în România într-o unitate de voluntari ai armatei române, ca şi a prizonierilor de război ardeleni, din Rusia, Italia, Serbia şi Franţa, înrolaţi iniţial în armatele austro-ungare. Aducerea în România a acestor prizonieri se impunea din considerente superioare naţionale. Fiind în Regat şi, eventual, făcând parte din armata română, s-ar cultiva în ei spiritul de solidaritate şi li s-ar trezi conştiinţa de unitate şi mândrie naţională, atât de necesare generaţiilor care vor să lupte sub stindard naţional. Este raportul unui grup de români refugiaţi din Ardeal, în frunte cu Vasile Lucaciu, Dr. Ioan Nistor, Octavian Tăslăuanu sau Onisifor Ghibu. Iniţiativa cuprinderii românilor transilvăneni şi bucovineni în rândurile armatei române şi lupta efectivă cu arma în mână pentru eliberarea românilor subjugaţi, ca şi extinderea acesteia asupra românilor din Rusia au creat premisele pentru succesele din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
În noile condiţii istorice, constatând că propaganda noastră în străinătate este foarte slabă, guvernul român a decis să trimită în mai multe state aliate sau neutre (Franţa, Rusia, S.U.A, Italia, Anglia, Elveţia) misiuni politice, cu scopul de a face cunoscute revendicările noastre în Occident. Una din primele acţiuni în această direcţie a reprezentat-o trimiterea de către guvernul român, în aprilie 1917, a unei Misiuni Patriotice Naţionale neoficiale în S.U.A, avându-l în frunte pe Vasile Lucaciu. Poate că alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare, în contextul în care Lucaciu îi avea stabiliţi acolo pe Constantin Lucaciu, fratele său, pe Epaminonda Lucaciu, fiul, şi pe cumnatul său, Gheorghe Barbul.
La 2 iulie 1917, delegaţia română a fost primită la Casa Albă, de către secretarul de stat Robert Lansing, unde Vasile Lucaciu, într-o alocuţiune plină de conţinut, a expus scopul patriotic al Misiunii condusă de către el, ca şi situaţia critică a statului român în acele împrejurări: „De la războiul prezent, România spera să realizeze unirea tuturor românilor, incluzând pe cei din Transilvania, Bucovina, Banat cu Ţara Mamă, formând România Mare”. Salutând delegaţia română, în cuvântul său de răspuns, secretarul de stat a subliniat că „Statele Unite vor da tot sprijinul său sforţărilor României de libertate şi unitate naţională şi că guvernul său priveşte cu simpatie scopul Misiunii”. Această primă întâlnire cu oficialităţile americane ca şi vizitele delegaţiei române la o seamă de personalităţi politice între care şi ministrul de război Netwon Baken, sau la Legaţiile Franţei şi Italiei au avut ecou favorabil în rândul opiniei publice americane.
Cu deosebită satisfacţie a fost primită Misiunea de către toţi românii aflaţi în S.U.A., de către organizaţiile culturale şi filantropice, de presa românească de peste Ocean. Articolele salutau cu multă bucurie pe solii României, care aveau în frunte pe Vasile Lucaciu, căci „vedem în el solul drag şi mult aşteptat al ţării noastre, al căminului nostru din copilărie, pe solul iubit al năzuinţelor noastre naţionale”.
Una din principalele acţiuni iniţiate de Vasile Lucaciu împreună cu ceilalţi membrii ai legaţiei, în special cu Vasile Stoica, a fost stabilirea de legături cu coloniile româneşti din New York, Chicago, Detroit, Cleveland, Philadelphia, Indianapolis, Trenton, Cincinatti, Buffalo, şi altele. „Am vizitat aproape toate centrele locuite de români pe teritoriul S.U.A, şi peste tot a domnit un mare entuziasm”, spunea părintele Lucaciu. Datorită activităţii depuse împreună cu fiul său, Epaminonda, Vasile Stoica, Paul Negulescu, Ioan Podea, Gavril Barbul, la 5 iulie 1918, au fost puse bazele „Ligii naţionale române” care a cuprins pe toţi românii din organizaţiile culturale şi filantropice, indiferent de credinţe politice şi religioase. Semnificaţia Ligii americane a fost subliniată chiar în comunicatul oficial al Casei Albe din 18 mai 1918: „Românii din toate părţile S.U.A s-au întrunit de curând şi au format o organizaţie naţională activând în folosul României Mari. Totul e supus ideii eliberării nu numai pentru cei din Transilvania, dar şi pentru cei care au fost siliţi să facă o pace aşa de nenorocoasă în România”.
În vederea accentuării obiectivelor naţionale, Vasile Lucaciu şi Misiunea Patriotică Naţională au dat publicităţii două manifeste, unul la 3/16 august 1917, intitulat „Către românii din America” şi altul la 2/15 septembrie 1917, „Apel către iubiţii noştri compatrioţi din glorioasa Republică a Statelor Unite”, documente de mare însemnătate naţională pentru românii de peste Ocean, care puneau în evidenţă contribuţia deosebită a marelui tribun al românilor. În primul manifest, cheamă românii din S.U.A la unitate şi solidaritate, iar în al doilea arată consecinţele dezastruoase ale războiului, solicitând o colaborare strânsă a românilor cu celelalte naţiuni asuprite din cuprinsul imperiului dualist, pentru a instaura în lume „era dreptului, a libertăţii şi a democraţiei”. O contribuţie valoroasă a adus Vasile Lucaciu în organizarea şi desfăşurarea unor mari mitinguri în principalele colonii româneşti, la care au luat parte numeroşi români, dar şi reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai presei americane. În felul acesta întrunirile căpătau un caracter mult mai larg, fiind abordată o gamă largă de probleme al căror conţinut era axat pe ideea luptei pentru libertate şi unitate naţională a poporului român, să afirme hotărârea de luptă comună a românilor cu reprezentanţii celorlalte popoare subjugate de marile imperii: sârbii, slovacii, cehii, polonezii. El aprecia cele 12 întruniri publice la care a participat că au fost adevărate „manifestaţiuni naţionale chiar aşa cum poftesc interesele noastre naţionale”.
Un ecou deosebit în rândurile opiniei publice americane l-a avut marea adunare de la Yongstown din 2 septembrie 1917, care, potrivit revistei „Transilvania”, a fost „electrizată de vorbirea părintelui Lucaciu”. Moţiunea adoptată cu această ocazie exprima hotărârea celor prezenţi de a susţine cu toate forţele cauza războiului, până la unirea tuturor românilor „într-o Românie Mare”. Evidenţiind însemnătatea întrunirii de la Detroit din 16 septembrie 1917 şi cuvântarea foarte pertinentă a părintelui Lucaciu, ziarul „Free Press” scria că „Vasile Lucaciu, trimişii guvernului român au fost asaltaţi de aplauzele şi urările a 2000 de români”. Un succes deosebit a avut şi întrunirea de la Cleveland, din 23 septembrie 1917, la care au luat parte peste 3500 de oameni din oraş şi din localităţile învecinate, fiind primite, de asemenea, numeroase telegrame de adeziune din Trenton, Detroit, Philadelphia, Cincinatti etc. Din rândul comunităţii românilor americani au luat cuvântul Teofil Roşca, Vasile Stoica, Constantin Harjeu, care au subliniat apropiata colaborare între românii americani şi cei de acasă. Întrunirea, prezidată de Vasile Lucaciu, care a rostit un amplu discurs, a avut un impact foarte mare în contextul toată istoria noastră „dovedeşte că aici a trăit şi trăieşte în patria sa, pe pământul său propriu, o naţiune conştientă de originea sa, de drepturile sale, de individualitatea sa naţională – naţiunea română”. Tocmai de aceea „noi pretindem numai aceea ce este al nostru, după toată dreptatea dumnezeiască şi omenească, noi pretindem libertate şi democraţie, pretindem înfiinţarea României Mari, cu Bucovina, Ardealul şi Banatul”.
Telegrama adresată cu această ocazie preşedintelui american Woodrow Wilson, purtănd semnătura lui Vasile Lucaciu, Dionisie Moldovan şi Mihai Barza, sublinia faptul că pacea în Europa numai atunci se va instaura, când „popoarele subjugate din Austro-Ungaria vor fi libere, constituindu-se în state naţionale”. Era o nouă mărturie a devotamentului lui Vasile Lucaciu pentru cauza celor mulţi şi subjugaţi.
La începutul anului 1918, odată cu venirea lui Constantin Angelescu în calitate de reprezentant al României la Washington, numărul manifestaţiilor pro unioniste a crescut. Situaţia politică impunea urgentarea unor asemenea manifestări, în condiţiile în care propaganda austro-ungară creease în rândurile opiniei publice americane o imagine falsă asupra Imperiului Austro-Ungar, asupra vieţii naţiunilor asuprite, asupra României şi a dreptului ei istoric la unitate naţională. Faptul că România a fost silită să semneze armistiţiul şi apoi tratatul de la Bucureşti cu Puterile Centrale din 24 aprilie/7mai 1918 trebuia prezentat în adevărata sa lumină, exprima poziţia clară a ţării noastre în acele momente extrem de critice. De acum, toate manifestările naţionale ale românilor au căpătat un caracter vehement, de contestare şi protest împotriva înrobitorului tratat impus României. Spre exemplu, întrunirea de la Chicago din 17 februarie 1918 s-a bucurat de un deosebit succes, luând cuvântul profesor universitar Gideon Wels, Miss Harriet Wittum, Dr. Bernard Flexner, din partea autorităţilor americane, Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica, din partea Misiunii Patriotice Naţionale şi Dr. Constantin Angelescu. În cuvântul său, preşedintele Consiliului statului Illinois, Samuel Insull, a arătat că „Germania poate obliga România să semneze un tratat de pace, dar când războiul se va termina şi când ziua judecăţii va veni, România va rupe acest tratat şi în final va fi reconstruită”. Despre vizita delegaţiei române scrie revista „Roumania”, condusă de Paul Negulescu, care aprecia că peste tot pe unde treceau reprezentanţii poporului român „răsunau uralele nesfârşite ale celor prezenţi”.
De o largă audienţă în rândurile opiniei publice americane s-a bucurat şi adunarea naţională de la Indiana Harbour, din 18 februarie 1918, la care a luat parte un numeros public ca şi L. Mc. Cormick, primarul oraşului Walter S. Bresater şi alţi demnitari locali. În cuvântul său, ca de obicei, înflăcărat, Vasile Lucaciu l-a salutat pe Dr. C. Angelescu, sosit în S.U.A, „venit ca frate la frate, să arate durerile şi aspiraţiile şi toate nădejdile care se ascund în inimile fiecărui român” căci, spunea Lucaciu, „sărbătoarea de azi în faţa marilor zile istorice şi în faţa marelui eveniment istoric care ne aşteaptă, în interesul vieţii noastre naţionale şi politice, va cântări mult în balanţa datorințelor noastre”. Deosebit de importantă a fost activitatea publicistică desfăşurată cu ajutorul unor ziarişti de bază, fiind difuzate numeroase broşuri, hărţi şi grafice asupra ariei geografice etnice şi lingvistice a poporului român, a provinciilor sale aflate sub dominaţie austro ungară: Banatul, Crişana, Maramureşul, Transilvania şi Bucovina. Bun cunoscător al limbilor maghiară şi germană, Vasile Lucaciu a demascat caracterul propagandei deşănţate desfăşurată de presă cu privire la interesele Puterilor Centrale, care, prin cele mai josnice mijloace, denigrează lupta justă a popoarelor din monarhia dualistă, în scopul menţinerii în continuare a Imperiului Austro-Ungar. Vasile Lucaciu a putut astfel corela şi direcţiona cu maximă eficienţă propaganda românească, considerând ca absolut necesară întărirea legăturilor dintre reprezentanţii românilor şi ai celorlalte naţiuni din imperiu, în vederea înlăturării asupririi, pentru dreptate şi libertate naţională.

O importanţă deosebită pentru propaganda desfăşurată în S.U.A a avut-o tipărirea broşurii „Misiunea Patriotică Naţională Română în Statele Unite”, în mii de exemplare, în limba engleză. O acţiune oficială cu o largă audienţă în rândurile opiniei publice mondiale s-a desfăşurat la Youngstown-Ohio, cu ocazia Congresului Bisericii Ortodoxe, la 28 februarie 1918, când, în faţa unei audienţe de mii de români, s-a hotărât trecerea acesteia la mitropolia Bucureştilor ca semn de protest faţă de atitudinea mitropolitului Vasile Mangra, „până când Transilvania nu va fi unită cu România”. În zilele următoare, la 9 şi 10 martie 1918, are loc în aceeaşi localitate un Congres românesc la a cărui pregătire Vasile Lucaciu şi-a adus o importantă contribuţie, apreciind încă de la 22 februarie 1918 că „s-ar putea ca toate bisericile româneşti din S.U.A să se rupă de autorităţile superioare bisericeşti din Austro-Ungaria şi, unindu-se laolaltă, să formeze aici o biserică română neatârnată până la încheierea păcii”. Congresul a exprimat hotărârea răspicată a celor peste 150.000 de participanţi de unire necondiţionată cu România.
Ziarele româneşti, ca şi unele publicaţii americane au comentat elogios marea adunare de la Youngstown, apreciind pe bună dreptate că „a fost fără îndoială cea mai măreaţă manifestaţiune a românilor din Statele Unite, la care Vasile Lucaciu şi-a adus o contribuţie remarcabilă”, că „hotărârea de unire este un act atât de măreţ, strălucit şi hotărâtor în istoria neamului nostru că va face un puternic ecou în întreaga lume”.
O delegaţie românească s-a prezentat a doua zi la preşedintele american Woodrow Wilson, căruia i-a înmânat documentul adoptat la congres, exprimându-şi în acelaşi timp voinţa celor 200.000 de români americani, de unire a Transilvaniei cu România. La Chicago, Indiana şi alte localităţi, mii de români au demonstrat cu steaguri româneşti şi americane, cerând unirea Transilvaniei cu România.
La data de 5 iulie 1918, a avut loc la Washington un congres al tuturor organizaţiilor româneşti din America, luând fiinţă cu această ocazie „Liga Naţională Română”, sub preşedinţia lui Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, având în componenţa sa peste 150.000 de membrii. Această organizaţie a românilor, împreună cu altele similare ale cehilor, sârbilor, polonezilor şi italienilor au constituit „Uniunea Medio Europeană”, îndreptate împotriva opresorului comun, Imperiul Austro-Ungar.
Încheindu-şi activitatea peste Ocean, Vasile Lucaciu a plecat la Paris, căci în acest loc se va concentra de acum înainte activitatea politică mondială. Era evident atunci, ca şi astăzi, pentru noi că şi în Franţa bătălia politică dusă de către români trebuie să îl aibă ca port-drapel pe neobositul Vasile Lucaciu. Aici au fost puse bazele, la 6 septembrie 1918, a „Consiliului Naţional Român”, în vederea coordonării luptei naţionale a românilor, având în frunte pe Vasile Lucaciu şi Dr. Ion Cantacuzino, mandat de mare onoare şi răspundere patriotică. Noul organism politic menit a cuprinde şi exprima interesele românilor din Franţa, Italia, S.U.A şi din alte locuri a dat noi dimensiuni manifestărilor româneşti pe linia desăvârşirii statului naţional unitar.
În aceeaşi direcţie naţională a acţionat în Italia şi Elveţia, luând parte şi aici la multe manifestări politice.
După o activitate laborioasă, care implica şi contacte cu delegaţia română de la Conferinţa de Pace de la Paris, care a pus capăt primului război mondial, Vasile Lucaciu s-a reîntors în ţară în toamna anului 1919, unde i s-a făcut o primire impresionantă. La Gherla, Dej, Satu Mare, Baia Mare, ca şi la Şişeşti, peste tot a fost întâmpinat cu multă căldură. La Satu Mare, la 13 octombrie 1919, cei prezenţi i-au mulţumit lui Lucaciu pentru „munca neobosită şi martirajul ce aţi îndurat atunci când poporul român gemea sub jug străin”.
Deşi istovit de drumuri, slăbit de boala de inimă ce se agrava din zi în zi, Vasile Lucaciu a participat, pe măsura puterilor sale, la viaţa politică a ţării, mai întâi la câteva şedinţe ale Consiliului Dirigent (al cărui membru a fost), apoi în cadrul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1919. Pe baza unui program electoral minimal, Vasile Lucaciu a fost ales deputat în primul Parlament al României Mari, făcând parte din secţiunea I a Camerei Deputaţilor, alături de mari oameni politici şi de cultură: Vintilă Brătianu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Gheorghe Cristescu, Ion Agârbiceanu, Grigore Iunian, Aurel Lazăr etc.
Consecvent opiniilor sale de unitate desăvârşită a naţiunii, Lucaciu a înţeles că în noile condiţii istorice date de reîntregirea ţării se impunea mai mult ca oricând o activitate convergentă a tuturor forţelor la nivelul întregii ţări, pentru consolidarea edificiului statal, pentru consistente reforme economice şi politice, pentru dezvoltarea culturii naţionale şi întărirea suveranităţii României în conceptul popoarelor lumii.

MIRCEA BOTIŞ
RADU BOTIŞ