ZIUA ÎN CARE MOR PELICANII

ZIUA ÎN CARE MOR PELICANII

Rupi o floare de pe un covor imens de flori. Eşti singur, nu te vede nimeni. Pe întinsul unei pajişti fără margini, de un verde ireal, presărat cu milioane de steluţe de toate culorile, de la alb până la mov închis, poţi rupe orice floare, sunt milioane de exemplare, oricare dintre ele îi va lua locul celei rupte. Nu, cea ruptă trece în eternitate, niciodată ea nu mai va avea maiestuozitatea, puterea de seducţie şi mai ales frumuseţea ei clădită de natură în milioane de ani. Dacă ai rupt-o, ai vrut să-ţi satisfaci o vanitate a ta, de a avea în mână în acelaşi timp efemerul cu lungul drum al devenirii ei, înconjurat de inconfundabilul destin al suratelor ei, care probabil vor dăinui în veci.
Care anume? Să spunem „POIANA NARCISELOR” de exemplu. Sunt efemere structuri care anual şi ancestral se reproduc cum ar fi nuferi, trestii, stuful dar şi altele care sunt pe cale de dispariţie, şi nu mă refer aici doar la plante.
În treacăt fie spus văd pe la diverse intersecţii din Bucureşti, chiar la Universitate, cum mase de nespălaţi îţi oferă buchete (de unde le-or fi prăduit!) cu nuferi albi ori roz, plante rare care se înmulţesc cu greu şi numai în anumite zone.
Printre vietăţile care suferă şi care sunt pe cale de dispariţie un loc de frunte nedorit îl reprezintă pelicanii. Aceste păsări ihtiofage, ca vechime de prin era terţiară, cu mult înainte să apară strămoşul nostru pe pământ (pelecanus onocrotalus), numără în prezent circa 2500 de perechi. Se hrănesc evident cu peşte, spun cercetătorii cu vreo 20-30 kg deşi ei nu au o greutate mai mare decât 10- 12 kg. Aceste vietăţi cu totul arhaice înghit în maiestuosul lor dans prin Deltă, pe lângă peşte, şi PET-uri, adică sticle de plastic (ce urât sună sticle de plastic) de 500 ml.
Cred în naivitatea lor, de fapt în prostia noastră, în măgăria noastră (evident, a unora dintre semenii noștri), că acele plastice, ca formă şi dimensiuni reprezintă peşti. Le preiau în sacul gutural, le înghit, burta lor este plină cu plastic, spunem noi. Se înalţă în stoluri şi coboară – planează pe smârcuri în Deltă, apoi iar se ridică, consumându-şi energia iar la un moment dat, cu burta „plină” se prăbuşesc fără vlagă, nu ştiu ce se întâmplă, după care agonizează şi mor.
Se bucură – semenii noştri care sunt în preajma lor – că nu le mai consumă peştele şi că se „economisesc” zilnic câteva tone; oricum pelicanii pescuiesc cel mai adesea peştii cu „probleme”, sunt un fel de sanitari ai Deltei.
Asaltul uman asupra acestei specii de păsări are vechi state. Prin 1926 s-a produs în mod deliberat un masacru asupra pelicanilor tăindu-li-se picioarele, ca palmipede fiind singurul lor mod de supravieţuire. Dar şi acum oamenii locului spun că aceste vietăţi le iau hrana de la gură. Nu se uită că nişte hrăpăreţi, străini de ţară, pe care elitele noastre post decembriste i-au împroprietărit cu niscaiva sute de hectare din acest colţ minunat al Planetei, pe care le-au exploatat în mod sălbatic. Au dispărut sturionii, faima Deltei noastre, ca să încapă în burdihanul şi conturile unor personaje cu nume greu de pronunţat, cu soţii de prin sud estul ASIEI ori alte ţări. Oricum ei „mănâncă” la greu icre negre, în rest nu-i interesează nimic.
Dar pelicanii, această superbă pasăre, cine mai are grijă de ea? Ce teribilă dialectică om – pasăre. Ea, pasărea, într-un lung lanţ trofic de milioane de ani, o relicvă precum sturionii, distruşi sub oblăduirea unui fost prim-ministru puşcăriaş şi omul, care şi-a arogat acest drept de a o distruge.
Şi această pasăre caraghioasă, sperioasă, dar şi lacomă, să dispară din cauza prostiei noastre, că la o beţie oarecare aruncăm în Dunăre, de la Baziaş spre Deltă, zeci de mii de PET-uri, başca de pe râurile interioare.
Acest modul de încetare a funcţiilor vitale poate fi reprodus din anumite unghiuri de vedere şi în plan uman.
Adică „pelicanul” român, omul de rând, „înghite” zilnic mii de „pet-uri” prin intermediul mijloacelor media. Şi moare cu ele, de fapt moare speranţa în viitor.
Ce conţin aceste mesaje otrăvite? O sarabandă întreagă de învinuiri reciproce între tabere care nu ne reprezintă în esenţa lor, o polarizare a societăţii româneşti pentru a „demola” instituţiile statului de drept, iar funcţiile sale să fie trecute în derizoriu. În acest carusel mediatic e angrenat Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia şi mai recent Justiţia, DNA-ul ş.a. De ce? Pentru că se simte de la o poştă că „pelicanii” nu-i mai vor pe „păpuşari”, că ineluctabil societatea noastră teribil de imperfectă se îndreaptă către un liman, contrar celor care l-au conceput, l-au pus în practică, dar greşit pe plan uman şi de perspectivă.
Dacă am privi emisiunile TV din Olanda, ţările nordice şi mai aproape de noi, ţările puternic dezvoltate din Europa, nu se vede niciunde „circul” mediatic zilnic de la noi.
Conducătorii actuali apar pe „sticlă” infinit mai mult decât „odiosul”. Avem noi oare nevoie de mutrele lor? Cu ce ne ajută pe noi prezenţa lor la TV? De fapt îşi justifică crasa incompetenţă. Aşa a eşuat şi cel cu plumbi în el şi aşa eşuează orice formulă „decuplată” de popor. L-am păcălit, i-am luat fabricile şi uzinele, pământurile, am trimis în pribegie aproape jumătate din forţa de muncă activă a ţării. Nu-i vor putea fi luate mândria, demnitatea, dar mai ales sacrosanctul cult al strămoşilor şi ca un corolar credinţa în Dumnezeu.
Nu trebuie uitat că în diverse comemorări ori aniversări sute de mii de credincioşi arată o altă faţă a României. Aceea a pioşeniei, a rugii către cele sfinte, ultima redută de apărare a conştiinţei naţionale faţă de uriaşele ameninţări interne ori externe din plan mediatic, ce urmăresc cel mai adesea pervertirea valorilor naţionale, distrugerea embrionului societăţii, familia şi, nu în ultimul rând, căderea în păcatul alcoolismului, ori a drogurilor, cele din urmă cuprinzând din relatările de presă peste 40% din tineretul actual.
Alături de alte acte „injectate” din anumite zone de putere să anihilăm voinţa a unor generaţii de români care alături de distrugerea industriei, a infrastructurilor (feroviare, aeriene ori navale), să devenim o masă amorfă, fără „creiere” (cele valoroase sunt „absorbite” instantaneu şi chiar din faşă de marile corporaţii), să devenim un fel de „terra nova” tocmai bună de ocupat.

Mă uit la câteva mesaje de pe internet absolut halucinante şi care s-ar putea sintetiza astfel:
– Cel mai vechi schelet uman din lume găsit la Râmnicu Vâlcea, Lacul Getic, un milion de ani.
– Civilizaţii străvechi, cu urme şi filoane arheologice cu 1000 de ani înainte de civilizaţiile sumeriene descoperite la Cucuteni, Tărtăria (unde un tâmpit de primar a trecut cu tractorul peste artefactele descoperite), tăbliţele din Munţii Neamţului.
– În 11 august 2003 o echipă de cercetători americani şi români intră sub masivul Bucegi într-o sală a hologramelor antice vizualizând istoria planetei. Descoperă aur monoatomic, care asimilat de o persoană fizică poate trăi mii de ani. Aşa se explică diversele apariţii stranii de moşnegi de prin Carpaţii noştri, dar „ei” nu vor să interacţioneze cu noi.
– Filoane de aur pur masiv descoperite în masivul Sureanu, lucru inexistent pe planetă.
– Cel mai vechi cuptor de topit metale de pe planetă
– la Câmpeni cu 6000 de ani î.e.n.
– Sub Sarmisegetuza, de unde se fură zilnic zeci de artefacte, ar fi arhiva atlanţilor, fără de care nu se pot explica nici construcţia Piramidelor şi nici a altor edificii antice departe de cursuri de apă.
– Artefactele cu holograme de sub masivul Ceahlău.
– Pădurea Baciu din Cluj cu formule de manifestare atemporale.
Toate aceste descrieri succinte şi nu numai fiind atent studiate de diverse structuri externe interesate.
Iar în bătătura ţării avem „pelicani” români, care înghit zilnic pet-uri de juma de kil, pentru cine şi de ce?
Pentru că nu avem deocamdată încotro.
Pentru că nu vedem într-un termen rezonabil soluţionarea problemelor noastre cotidiene, pentru că tăvălugul aşa-zisei modernizări româneşti ne-a găsit, ca de atâtea ori în istoria noastră, nepregătiţi.
Alţii se pregătesc prin Ardeal în diverse tabere de instruire cu puşti din lemn, că sunt minori; pentru ce se pregătesc şi de ce li se dă voie?
Românii înghit zilnic pet-uri informatice, vădite ori subliminale care le otrăvesc viaţa, traiul zilnic, îi înrăiesc de îi vedem pe stradă încontinuu încruntaţi. Transpar când şi când, discret, fără multă vâlvă, o serie de informaţii legate de faptul că acest teritoriu românesc, în care trăim, conţine uriaşe resurse minerale ori enigme, acaparate mai demult de puterea estică, iar acum de partea transoceanică. Că acest pământ, al nostru, a fost etichetat ca şi „Grădina Maicii Domnului” este un fapt ştiut din generaţii în generaţii, transmis oral, nicicând pomenit de vreun istoric serios.
Oare de ce o civilizaţie multimilenară cu care întâmplător ne identificăm este trecută sub o discutabilă tăcere? William Schiller, arheolog american, arată că „civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român!…răspândindu-se apoi atât spre răsărit cât şi spre apus[…] acum 13-15 mii de ani”. Sau un altul, Daniel Ruzo: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute la ora actuală”.
Iar noi, „pelicanii” umani, trebuie să consumăm doar otrăvuri din mass-media, droguri pentru tineri, alcool pentru cei cărora li s-a luat orice speranţă, dar mai presus o strivire a demnităţii naţionale. Semnalul este acela că vrem să apărăm pelicanii noştri, valorile noastre naţionale, ei şi noi să nu mai consumăm pet-uri (polyethylene terephtalate), cancerigene adesea la propriu ori la figurat, noi, „pelicanii” umani, să nu mai consumăm gunoaiele vestului – alimentare, de cultură, de apucături diverse, vrem să trăim în pace cu natura noastră multimilenară.
Dacă veţi colinda prin Deltă când şi când veţi vedea pelicani umflaţi, veţi spune – bine hrăniţi cu peşte – care cad apoi ca săgetaţi din înălţimi şi se prăbuşesc în nemişcare, se zbat apoi neştiind ce se întâmplă şi mor.
Veţi vedea apoi la oraşe şi sate cum semeni de-ai noştri, falnici care clamează lozinci, sunt stimulaţi în campanii electorale cu diverse licori după care li se înmoaie aripa şi cad, stau mai apoi cu mâna întinsă la ajutoare de tot soiul, trimise din afară ca „pelicanii” umani să nu moară, să fie în stare să mai pună mâna în cele din urmă pe o ştampilă de vot. Jalnic peisaj.
Şi „pelicanii” noştri, indiferent de specie, agonizează, mor şi nu se mai întorc, dispar pentru totdeauna.
Şi cu ce folos?

FLORIAN LAURENŢIU STOICA