ZIUA MINERITULUI ŞI ZIUA DE MÂINE

ZIUA MINERITULUI ŞI ZIUA DE MÂINE

În prima jumătate a lunii august (pe 6, pe 15 sau în a doua duminică), se sărbătoreşte Ziua Mineritului.
Ca în majoritatea cazurilor, nu sensul, ci ritualul în sine e important. Ciocnitul halbelor de bere mai poate aduce o fărâmă din euforia socialistă a secolului trecut. Dar, cu rândurile tot mai împuţinate, ortacii se apropie de apocalipticul an 2018, când subvenţiile de la stat vor dispărea complet. Dacă pe careva îl prinde mila gândind la preţul scăzut al minereului, să pună la socoteală şi costul ecologizării, care va apărea în bugetul viitorului guvern sau al următoarei generaţii!

ŢĂRII, CÂT MAI MULT CĂRBUNE

A doua jumătate a secolului trecut a însemnat o continuă extindere a activităţii miniere din România, corelată cu nevoile celorlalte ramuri ale industriei. Prăbuşirea regimului şi spectrul înfricoşător al economiei de piaţă a produs o stare de confuzie care i-a făcut pe unii mineri să-şi părăsească galeriile pentru a se strecura prin cotloanele jocului politic…
În momentul de faţă, activitatea minieră din România s-a redus drastic, dar continuă să existe probleme ecologice. Dacă au reapărut peştii în Jiu şi nu se mai depune funingine pe acoperişurile din Copşa Mică, cantităţi uriaşe de minereu excavat şi de steril rămas după prelucrare stau mărturie pentru ce a fost. Moştenim 799 halde de steril brut, 109 iazuri de decantare, 63 de halde de zgură şi cenuşă şi 133 de halde cu deşeuri din industria siderurgică şi chimică. Toate acestea ocupă mii de hectare, risipite de-a lungul şi de-a latul ţării. Judeţul Gorj e pe primul loc, urmat de Hunedoara, Vâlcea şi Caraş-Severin. Judeţul Alba apare undeva mai în josul listei, dar are perspective „bune”, dacă se începe exploatarea de la Roşia Montană.
Judeţul Bihor se remarcă şi el prin toxicitate, pe haldele de la Băiţa-Plai fiind amplasat şi Depozitul Naţional de Deşeuri Radioactive.

PEISAJE SELENARE AUTOHTONE

Dincolo de suprafaţa pe care o ocupă, scoasă din circuitul agricol şi silvic, haldele de steril sunt o continuă sursă de poluare pentru aer şi pentru ape. Bătute de vânturi şi de ploi, ele generează praf şi substanţe toxice care au un impact negativ asupra sănătăţii populaţiei.
La Moldova Nouă acestea afectează nu numai oraşul, ci trec şi peste Dunăre, iar Serbia a făcut apel la forurile europene de justiţie pentru a pune capăt situaţiei. Halda de la Tărnicioara-Suceava adăposteşte nouă milioane de metri cubi de steril, care ameninţă siguranţă locuitorilor din zonă. Atenţionările venite de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Bucovina” au fost confirmate de ploile acestei primăveri. Viiturile puternice ar putea pune în mişcare muntele de deşeuri, care ar distruge localităţile aflate în aval.
În majoritatea lor, haldele de steril se prezintă ca movile artificiale pe care creşte o vegetaţie firavă, insuficientă pentru fixarea solului.
După mai multe studii, salcâmul, sălcioara şi cătina au fost identificate ca plantele cele mai potrivite să colonizeze aceste deşerturi miniaturale. Apărute spontan, bradul, pinul, plopul şi salcia s-au dovedit potrivite, lor adăugându- se şi paulownia.
Izolate cu straturi de pământ sau nămol, haldele ar fi mai puţin poluante, iar suprafaţa lor ar deveni stabilă, putând adăposti culturi de plante energetice ca porumb, floarea soarelui, sorg zaharat sau mazăre furajeră. Recent a apărut un amestec de plante care poate fi conceput în funcţie de solul şi clima în care urmează să fie colonizat. Mixtura vegetală n-ar depăşi înălţimea de jumătate de metru, dar şi-ar coborî rădăcinile la mai mult de cinci metri în sol. Dacă deţinătorii unor foste câmpuri petroliere şi cei ai viitoarelor halde aurifere din Apuseni şi-au manifestat interesul pentru acest produs, în cazul societăţilor falimentare, costul de aproape două milioane de euro per hectar pare un impediment serios. Accesarea fondurilor europene rămâne singura soluţie viabilă.

FEŢELE NEBĂNUITE ALE ECOLOGIZĂRII

În 1990, când ţara noastră răsărise brusc în ogorul şi conştiinţa Europei, am găsit o imagine ciudată pe coperta unei reviste franţuzeşti. Trei copilaşi de etnie rromă, cu năsucurile şi frunţile mânjite de fum, priveau de sub titlul boldat „România – Copşa Mică”. Nu despre localitate era vorba, ci despre două societăţi comerciale înfiinţate aici în 1935 şi 1939 pentru producerea negrului de fum şi a zincului metalurgic. Coşul de dispersie înalt de 250 de metri n-a rezolvat problema poluării, iar halda de steril a tot crescut, captând până şi privirile celor care trec pe-acolo cu trenul. Cei care au luat revista aceea în mână probabil că încă mai privesc spre Răsărit cu jenă şi groază. Ceea ce facem noi aici, parcă se şi potriveşte unei asemenea percepţii. Acum zece ani, patronatul societăţii care trebuia să se ocupe de ecologizarea haldei a găsit o soluţie mai mult decât ieftină: vinderea sterilului. Aşa se face că sub asfaltul autostrăzii Transilvania au ajuns zilnic câte 140 de tone de zgură.
Oraşul lui Bacovia a ajuns să împlinească predicţiile sumbre ale poetului. Medicii confirmă probleme oculare şi stomatologice, răceli pe fond alergic şi înmulţirea cazurilor de cancer. Responsabil pare a fi Combinatul de Îngrăşăminte Chimice Bacău, care a produs acid fosforic şi acid sulfuric din 1977 până în 2004. Au rezultat aproape şase milioane de tone de fosfogips, un deşeu radioactiv asemănător cu cel provenit de la uraniu. Privatizarea şi mai apoi închiderea combinatului au reactualizat problema investiţiilor şi obligaţiilor de mediu, dar acestea au fost înţelese tot în felul nostru de-a fi. De la folosirea sterilului radioactiv în construcţii sau aruncarea în Siret, s-a ajuns la dosirea sa sub preşul primăriei.
La sfârşitul anului 2011, Consiliul Local a acceptat donaţia unei societăţi falimentare, sperând să ecologizeze halda cu bani europeni. Doi ani mai târziu, proiectul de accesare a fost refuzat, dovedindu- se că fondurile europene nu se pot altoi întotdeauna pe substratul nostru balcanic. Apoi, în primăvara acestui an, DNA a admis în mod public că are în lucru un dosar care urmăreşte să stabilească modul în care s-a făcut această donaţie. Şi, bineînţeles, halda e tot acolo, bătută de soare şi micşorată cu cât se îndură vântul să ducă spre oraş.

DACIAN BRADEA