15 MARTIE

15 MARTIE

Privită ca o dată din calendar, pentru peste 88% din populația României nu spune mai nimic. Dar rânduri, rânduri, înaintea acestei date se adună în țara noastră valuri întregi de vizitatori de peste tot, de sorginte hungrică, presând asupra autohtonilor liniștiți și cu treburile lor diurne, spre a sărbători Ziua Maghiarilor de pretutindeni.
Sărbătoresc Revoluția Maghiară de la 1848, considerată de ei ca fiind un fundament al identității lor naționale, având atunci ca reprezentanți pe Lajos Kossuth, István Széchenyi, Sándor Petöfi, József Bem și alții. Revoluția Maghiară a început pe 15 martie 1848 cu evenimente sângeroase în Pesta și Buda, forțând guvernatorul de atunci să accepte cele 12 puncte ale ei formând guvernul condus de prim ministrul Lajos Batthyány, acesta redactând legile din aprilie. Pe mai departe toate celelalte evenimente până la înnăbușirea revoluției au avut loc în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
Un profan și-ar pune, firesc, întrebarea de ce nu-și comemorează maghiarii revoluția (eșuată) pe teritoriul lor și vin de pretutindeni musai numai în Transilvania, că acolo le place lor.
Ar putea organiza manifestări de pildă prin rotație în Serbia, Ucraina, Slovacia, dar nu, de peste tot se strâng, așa cum arătam, în România, că aici este țara tuturor posibilităților. Ba chiar la Viena ar putea fi un loc de reculegere al „martirilor“ de la 1848.
Îndrăznesc ei oare?!
Statuia Libertății (Szabadság-Szobor), monument dezvelit la Arad în 1890 la comemorarea celor 13 comandanți antihabsburgici, de fapt niște criminali care au fost executați de autoritățile legale ale Imperiului Austro-Ungar în 1849, nu are nicio legătură cu țara noastră, cu valorile ei perene. În anul 1925, prin decretul 1512, guvernul I. C. Brătianu i-a „mutat” într-o unitate militară (ce delicat a fost!), însă Guvernul „mortului” Radu Vasile i-a „reînviat”, reinstalându-i, spre mânia de moment a localnicilor și nu numai; și așa au rămas la Arad.
În Ardeal, sunt mii de artefacte (plăci comemorative, statui, statuete, nume de străzi etc) ale unor personalități maghiare cu atitudini antiromânești și chiar criminali de război.
Ascultam înainte de ’89 cu un nedisimulat optimism emisiunea în limba română a postului de radio „Europa Liberă”. De fapt, când puțini cetățeni reușeau să „treacă” peste granițele comuniste, fugarii erau „cazați” în condiții umilitoare în campusuri de triere (așa cum funcționează și acum pentru refugiații din țările musulmane) la Traiskirchern sau aiurea, unde erau spălați (la propriu) apoi amprentați și, pe mai departe, direcționați pe felurite canale spre a propaga pe media acelor vremuri nenorocirile (informații adesea inventate ori propuse) din lagărul comunist. Dacă fugeau din Cehoslovacia ori Ungaria, acei transfugi nu prea reprezentau o țintă, ci numai aceia care reușau să scape din URSS sau Bulgaria, că Republica Iugoslavă chiar îi trimitea în vest, sub un strict control, spre a produce valută pentru țara mamă (deșteaptă soluție a lui Iosip Broz Tito).
Un port drapel al emisiunii Europa Liberă – Monica Lovinescu – căsătorită cu un alt corifeu al aceluiași post – Virgil Ierunca, în fulminantele emisiuni „Teze și antiteze la Paris”, ne prezentau o Românie ajunsă zi de zi la marginea prăpastiei. Deși prin anii ’70, vorbele lor nu aveau nicio valoare, după ’80, da, aveau credibilitate.
Colegul ei de platou, Emil Hurezeanu, cetățean german, numit de Președintele nostru actual rapid în funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar în Germania (oare ce coace, că nu este prezent nici pe media și nici în relația directă cu acest colos economic), le ținea isonul. Ascultam și eu atât cât puteam dizertațiile acestor corifei, dar niciodată nu am „prins“ ceva care să contracareze acel asalt, din acea vreme, a autorităților ungare asupra României și care să fie comentat pe larg la Europa Liberă.
Sau poate n-am prins acea emisiune?!
Dinspre Ungaria, vin într-o succesiune amețitoare o avalanșă de informații bine ticluite și, evident, sponsorizate, nu numai din zona Transilvaniei, dar și dinspre alte țări din jurul ei, că i-au fost „răpite” teritorii pe care le stăpânea de drept, zic ei. Cu o imagine sugestivă, de fapt un simulacru de hartă, cum țările dimprejurul ei i-au „sfârtecat” teritoriul în urma Tratatului de la Trianon; decupează doar suprafețele ori numărul de populații care au fost extrase din granițele ei. O hartă sugestivă, de fapt subversivă, arată că față de populația maghiară existentă în 1920 de 7,8 milioane de suflete în afara granițelor, după Tratatul de la Trianon, în Slovacia erau un milion de maghiari, în Transilvania 1,7 milioane, în Austria 64.000 și în regiunile sudice încă 563.000, în total spre patru milioane.
Aceasta este varianta lor, dar în Ungaria existau între cei 7,8 milioane de maghiari și vreo 2 milioane de alte naționalități pe care, sub diverse forme, i-au asimilat. În realitate, erau sub 5 milioane, din care români spre șase sute de mii, care acum nu mai reprezintă nici douăzeci de mii. Iată dezastrul hungric pe care nimeni nu-l semnalează. Poate că aici își are sediul și
îndârjirea actualilor politicieni unguri de a nu primi refugiați, înălțând un uriaș gard de protecție pe granița sa de sud. Vor, fizic, Transilvania alipită la Ungaria? Din aceeași hartă care are valoare propagandistică, fiind în egală măsură și mincinoasă, suprafețele „pretinse” reprezintă de fapt teritorii ale fostului Imperiu Austro-Ungar, asupra cărora n-au avut niciodată vreo tutelă precum Banatul, Croația, Slovenia, etc.
Trecutul ca trecutul, dar prezentul ne înconjoară zi de zi, ne influențează, ne inflamează uneori, nicidecum nu ne așează spre rosturile noastre cotidiene.
Chiar și reclamele feluritelor produse, realizate evident în afara țării noastre, doar cu mimi din interior, cel mai adesea ne inflamează.
La o șuetă cvasidiplomatică recentă, între vârfurile politicii românești cu trimisul ungar, venit pe cal pag spre zona estică a Europei, întâmplător Ungaria le-a predat interlocutorilor români o exemplară lecție de diplomație aplicată.
A început cu gustarea de dimineață, linia ferată de mare viteză, Budapesta-Cluj. La care ai noștri au răspuns pe loc Ighen în consens cu alegația premierului ungar că „viitorul va fi în limba maghiară”, este vorba de viitorul Transilvaniei.
Tot cu acel prilej, Szijarto (spumosul ministru de externe maghiar) i-a aliniat în fața sa pe șeful Senatului și pe cel al Parlamentului țării noastre, amândoi ca yesmeni, pe concesionarea gazului românesc pe vecie către acest stat minuscul dar vocal, care în prezent nu are a ne oferi nimic.
Ba da! Blocarea unui proiect de dezvoltare pe Dunăre, scoaterea portului Constanța din aria de interes regional (ca și Olanda, de altfel, blocându-ne intrarea în Schengen), eliminarea de pe harta de interes economic european a României.
La pachet apare acum și afacerea Gojdu, al cărui protagonist a fost actualul al doilea om în stat și deja avem imaginea țării noastre ca o semicolonie.
Planul inițial „Dragnea”, dacă ar fi fost pus în aplicare, punct cu punct, altfel arăta acum forța țării noastre. Dar nu a fost să fie; păcat, am rămas în zona mediocrității. „Ceașcă“ se zice că l-ar fi amenințat, pe timpul lui, pe Kadar că e pe cale să asambleze pentru ei bomba atomică. O utopie, oricum ceva de neînțeles, dar și Kadar de atunci al lor avea aceleași angoase ca și actualii conducători față de România.
O asemenea vizită a lui Szijarto se pregătește din timp, pentru ca partenerul extern să știe că prin deplasarea lui obține ceva concret; așa cum, la începutul domniei actualului Președinte al nostru, bulgarii și-au bătut joc de el la vizita nepregătită de partea română la Sofia. Pe mai departe, la Davos, s-a întrebat „bulgarul” unde este România! Cei din jurul nostru chiar își bat joc de noi. Iar noi nici măcar n-am avut inteligența de a le arăta un castravete la bulgari, de pildă.
Preluând din informațiile pe media on-line, interlocutorii unguri devin pe zi ce trece tot mai vocali. Pe la prânz ar trebui să gustăm nu din gulașul lor, de fapt o tocană ieftină românească, dar ni se oferă o porție din angoasele unor exegeți unguri.
Un titlu sforăitor: Organizare, fonduri numeroase, urmărirea intereselor…. și noi ce facem?
Însărcinatul guvernamental a vorbit despre acest subiect miercuri, în deschiderea consfătuirii de două zile organizate la Gherla, judeţul Cluj, la care participă bursierii programului Petőfi Sándor şi mentorii acestora.
Cei 24 de tineri prezenţi, beneficiarii bursei asigurate de statul ungar, oferă sprijin în organizarea vieţii comunitare a maghiarilor care trăiesc răsfiraţi în Transilvania.
István Grezsa a declarat că dacă teritorial nu poate fi reconstituită Ungaria de odinioară, „există posibilitatea ca prin influenţă, prin economie, prin cultură şi prin spiritualitate să putem reclădi comunitatea naţională”. Politicianul consideră că programul de burse Petőfi Sándor destinat maghiarilor răsfiraţi (diasporei interne) în Bazinul Carpatic, respectiv programul de burse Kőrösi Csoma Sándor destinat maghiarilor din diasporă reprezintă “pilonii politicii naţionale ungare”.
Însărcinatul guvernamental şi-a exprimat speranţa că aceste programe vor funcţiona şi după alegerile parlamentare ungare din aprilie, fie pentru că Guvernul Orbán va câştiga un nou mandat, fie pentru că politica naţională a trecut deja de acel punct în care un alt guvern poate distruge sistemul construit de cel precedent, a explicat Grezsa.
A subliniat că Gherla este un loc potrivit pentru consfătuirea bursierilor, deoarece aici s-a construit, cu sprijinul Ungariei, o şcoală modernă pentru maghiarii răsfiraţi, chiar în momentul în care comunitatea maghiară din Câmpia Transilvaniei era pe cale de dispariţie.

În opinia sa, şcoala maghiară de la Gherla este locul cel mai potrivit pentru a oferi speranţă celor care trăiesc din punct de vedere geografic la marginea naţiunii maghiare.
Însărcinatul guvernamental a mai precizat că anul acesta numărul celor cu bursă Petőfi a crescut de la 50 la 65 şi va mai creşte. Dintre aceşti bursieri 31 îşi desfăşoară activitatea în comunităţi maghiare răsfirate din Transilvania.
Marele cantautor Nicu Covaci și-a expus, într-o emisiune televizată, o serie întreagă de idei țintă asupra pretențiilor ungurilor/maghiarilor, trimițându-i să privească la atitudinea celei mai dezvoltate țări din Europa actuală – Germania.
Acolo locuiesc peste șapte milioane de turci, cam 10% din populația țării, dar nu există nicio inscripție de localitate în limba turcă. Despre autonomii, segregări, școli ori altele în limba turcă nici nu se pune problema. Oare oficialitățile maghiare nu recunosc noua configurație europeană? Iar dacă nu, evident că în CE ar trebui să dea socoteală asupra gâlcevilor pe care le provoacă în estul Europei.
Acest neastâmpăr al politicienilor unguri este continuu din 1918 încoace.
Permanent presează forurile politice europene ori transoceanice asupra marii „nedreptăți” făcute prin Tratatul de la Trianon. Presiunea concretă vine preponderent spre România. Evenimentele de la Târgu Mureș din 1990, știute în amănunțime de autoritățile române, dar din delicatețe ori prudență nedevoalate nici până în prezent arată că noi, românii, ori suntem fraieri ori împăciuitori.
De Rusalii, în jurul Catedralei franciscane de la Șumuleu Ciuc, anul trecut, peste 130.000 de credincioși maghiari, veniți de pretutindeni, în frunte cu arhiepiscopul romanocatolic de la Alba Iulia, György Jakubinyi, acompaniat de Președintele Ungariei, Ader Janos, împreună cu soția sa, Anita Herczegh, au realizat o confreerie unică, de simțire profundă a apartenenței lor la marea Lojă a maghiarilor uniți în cuget și simțire.
Tot cu acel prilej, din Ungaria au sosit peste 2.000 de pelerini, în județul Harghita, cu două trenuri speciale inscripționate „Boldogogasszony” (Binecuvântata Fecioară), alte 16 vagoane cu participanți, fiind cel mai mare eveniment religios din Europa Centrală și de Est. Acele băi de mulțime ale conducătorilor din Ungaria vin să consființească ideea că ei au un fel de autoritate asupra Transilvaniei, iar populația maghiară să se obișnuiască într-un mod firesc cu ei. Românașii noștri, indiferent de naționalitate, în afara țării se prezintă ca fiind din Transilvania, și nu din România. La noi se poate, dar la ei, comunitatea ortodoxă poate face acest lucru? Niciodată. De ce? Pentru că eventualii coagulatori de opinii sunt cumpărați iar „rezistenții” sunt aduși la tăcere sub o multitudine de metode îndelung studiate și aplicate de-a lungul sângeroasei istorii a vecinului nostru dinspre apus.
Analizez dintr-o multitudine de informații legate de acest subiect un articol, „Afront adus românilor pe bani europeni”. Un sârb analizează comportamentul ungurilor asupra românilor și dacă ar fi fost posibil o atitudine reciprocă. Csibi Barna, da, la noi a dat foc unei păpuși reprezentând eroul nostru național, Avram Iancu. Autoritățile noastre au tratat acest lucru ca o atitudine a unui exaltat, nefiind în niciun fel pedepsit.
Dacă un român ar fi dat foc unei păpuși reprezentându-l pe Kosuth Lajos, la Budapesta, un turist german (de exemplu) ar fi ars o păpușă a lui David Ben Gurion, primul premier al Israelului (la Tel Aviv) sau un ungur ar fi ars un asemenea artefact reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul național al sârbilor din Kosovopolje, ce s-ar fi întâmplat oare? Crimă, neamule, și nu altceva. La noi, pace și prietenie.
Da, suntem un popor pașnic, așa cum am fost de-a lungul istoriei noastre, și prin bunătate și milostenie și cu truda lui Dumnezeu ne-am croit drum prin neguroasa istorie a Europei.
Cu toți trădătorii de neam și țară în cârca noastră vom izbândi, iar vrăjmașii noștri eterni vor trebui să se mulțumească doar cu răutatea și veninul strâns în sufletul lor. Până le va crăpa inima! Așa să îi ajute Bunul cel de Sus!

FLORIAN LAURENȚIU STOIKA