1784 – RĂSCOALA LUI HORIA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN

1784 – RĂSCOALA LUI HORIA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN

Spre sfârşitul secolului al XVIIIlea, în Transilvania s-a desfăşurat una dintre cele mai violente mişcări sociale: răscoala păturilor defavorizate împotriva nemiloasei asupriri a claselor suprapuse, nobilimea şi biserica catolică. Faptul că ţărănimea şi iobagii erau în majoritate români, iar nobilimea era în marea ei majoritate maghiară a dat o conotaţie specială tulburărilor: exploatarea socială era agravată de opresiunea naţională.
Răscoala a avut antecedente serioase: războiul ţărănesc de la Bobâlna din 1437-1438 şi războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja din 1514.
Transilvania trecuse prin mai multe etape politice: voievodat, principat, guvernorat. După cucerirea maghiară a formaţiunilor statale româneşti din secolele X-XII, fusese condusă de voievozi. În secolul al XVI-lea, după înfrângerea regatului maghiar de către otomani, a devenit principat, iar din 1691, principatul a fost administrat de împăratul habsburg prin guvernatori. Stăpânirile străine: maghiară, otomană, austriacă s-au succedat în detrimentul populaţiei autohtone, majoritar românească. În secolul al XVIII-lea regimul iobăgiei ajunsese de nesuportat. Ţăranii liberi, iobagii şi jelerii (iobagi nelegaţi de glie care primeau loturi din moşia nobilului, din maghiarul zseller – lucrător cu ziua, zilier; iobagii reprezentau cam două treimi din ţăranii aserviţi, jelerii, o treime) aveau obligaţii către stăpân în muncă, produse şi bani. Războiul lui Gheorghe Doja avusese ca ţel principal uşurarea situaţiei ţăranilor prin diminuarea obligaţiilor impuse de rege, nobili, biserică. În loc
de o înlesnire a obligaţiilor, acestea au fost majorate. A fost generalizată şi legiferată legarea iobagilor de moşie prin decretul de la Buda din 1514. Tot atunci a fost stabilită robota (cantitatea de muncă) la o zi pe săptămână (52 de zile pe an), oficializată prin codicele de legi numit Tripartitul lui Verböczi, apreciat ca fiind scris cu sânge de iobag. Înainte, în 1437, în timpul războiului de la Bobâlna, a fost confirmată starea de inferioritate a Românilor, considerată etnie (nu putem s-o considerăm naţiune în secolul al XVlea) tolerată de către unguri, saşi, secui prin uniunea frăţească de la Căpâlna (16 septembrie) cunoscută în istorie sub denumirea de „Unio trium nationum” (uniunea celor trei naţiuni).
În 1714, dieta din Sibiu a hotărât majorarea robotei legale de la o zi pe săptămână, la 4 zile pentru iobag, 3 pentru jeler.
La venirea ungurilor în Transilvania, pământul aparţinea ţăranilor români, liberi. Pământul folosit în comun de aceştia a fost luat de rege şi a devenit pământ regesc. Regele Ungariei a dat câteva moşii nobililor unguri şi bisericii catolice. Alte proprietăţi au fost date coloniştilor unguri, germani (saşi, luxemburghezi) aduşi în secolele XIIXIII pentru întărirea pazei graniţelor. Abuzând de putere, nobilii şi biserica au deposedat prin forţă ţăranii liberi români. Apoi au răpit şi munţii, păşunile, pădurile, iazurile, râurile etc. Nobilimea mare (magnaţii) se cifra în 1767 la 262 de familii, numai maghiare. Cea mijlocie, grofi, şpani, nemeşi, de vreo 20 de ori mai numeroasă, era formată în majoritate din unguri şi din câţiva Români. Cea mică, de trei ori mai mare decât cea mijlocie (cei cu o singură moşie sau fără) era şi ungurească şi românească, formată din ţărani şi iobagi înnobilaţi (nobilii în opinci) pentru fapte de vitejie. Românii, pentru a-şi păstra proprietăţile şi statutul, au trebuit să se maghiarizeze (familia Cândea a deveni Kendeffy, Drag – Dragffy, Ban – Banffy). În anul 1763, din totalul populaţiei, 75% erau iobagi. În 1772 erau circa 115.000 familii de iobagi şi 55.000 familii de jeleri. Numărul nobililor de cca. 4,4% din populaţie, se dublase în secolul al XVIII-lea. Iobagul ajunsese om-animal. Era pus la muncă precum animalul de tracţiune. „Ţăranul ar fi ca boul, dacă nu i-ar lipsi coarnele. Prinşi în jug ca animalele, la grapă-i prindem ca pe vite”, spuneau stăpânii batjocoritor. Conform urbariilor (acte de reglementare a muncii), la muncă erau puse şi nevestele şi copiii mai măricei, chiar şi mamele cu sugari. Una dintre ele şi-a auzit copilul ţipând, s-a repezit spre el şi a fost bătută sălbatic de argaţii care i-au spus: „Mai scump este grâul nobilului decât viaţa unui câine de român. N-ar fi nici o pagubă dacă ar crăpa că şi aşa sunt prea mulţi pe pământul domniei”. Dările erau numeroase. Robota – în muncă: la pământ, la mori, la palincării, fierăstrae, cărăuşie, construcţii (acareturi, berării, manufacturi) etc. Dijma (în natură): nona – a noua parte din bucate (cereale, legume, fructe, orice vegetale, chiar şi cele sălbatice: arin, ghindă, jir, alune, răşină; vite mari: vaci; vite mici: porci, oi, miei etc) şi decima – a zecea parte pentru biserică. În bani: tributul către habsburgi (quantum militare) de 50.000 de florini în timp de pace, 400.000 în timp de război (şi au fost tot timpul războaie cu turcii, ruşii etc).
Apoi cei 400.000 au devenit 864.000 (mai mult decât dublu). Şi alte angarale: alimente pentru armata austriacă, subsidii suplimentare, rechiziţii, cărăuşie, încartiruiri, lucru la cetăţi, drumuri, etc. Cătănia forţată a Românilor pentru a-şi vărsa sângele pentru asupritorii străini. Intermediarii care percepeau impozitele îşi opreau şi ei partea leului: judele, şpanul, juraţii, haiducii (paznicii curţii nobiliare). În 1761, la Viena, s-a hotărât înfiinţarea a trei regimente grăniceşti: la Orlat (cu sibienii), Năsăud, Banat (Caransebeş). Drepturi: grănicerii nu mai erau iobagi (deveneau militari), nu mai plăteau impozit, aveau comandanţi proprii, erau judecaţi de tribunale militare. Din cauza multor servituţi, înainte de 1784 au răbufnit nemulţumirile în câteva rânduri: 1688 – răscoala saşilor din Braşov; 1697 – răscoala din nord-vestul Transilvaniei, trei luni şi jumătate, cucerite cetăţi: Sárospátak şi Tokay; 1703-1711 – războiul lui Francisc Rákókzi al II-lea între lobonţii proaustrieci şi curuţii maghiari; între anii 1763-1764 – răscoala de la Salva (Năsăud) şi Madefalva (Ciuc); 1779 – răscoala grănicerilor din Târgu Mureş şi Cristurul Secuiesc etc.
Conducătorii răscoalei au fost: Horia, născut pe la 1730 în familie de iobagi, în comuna Albac şi se numea Vasile Nicola. În familie a fost numit Ursu, pentru a fi sănătos şi puternic ca omonimul său. Cânta din fluier doinele de jale Românilor, adică horia, cum ziceau moţii, şi porecla a devenit renume. A făcut patru călătorii la Viena pentru interesele moţilor, încercând să o convingă pe Maria Terezia şi pe drăguţul de împărat Iosif al II-lea (1779, 1780, 1782, 1784). Nobilimea l-a ponegrit cu înverşunare, născocind poezii denigratoare şi pretinzând că Horia vrea să ajungă împărat. A bătut şi o medalie cu iniţialele H. F. R. D. (Horia Florea Regele Daciei), acuzându-l că vrea să unească sub sceptrul său ţările care au format cândva Dacia. La 11 mai 1784, la asediul Devei, Horia a dat un ultimatum nobililor în patru puncte: nobilime să nu mai fie; nobilii vor părăsi moşiile; nobilii vor plăti dări ca poporul; moşiile lor vor fi împărţite poporului. Cloşca – iobag din comuna Cărpeniş, numit Ion Oargă, poreclit astfel că în jocurile copiilor avea rolul cloşcăi. Era în vârstă de 37 ani, mic de statură, vânjos, vorbea repezit, privire de tigru. A fost cu Horia la Viena de 3 ori (nu şi în 1784). Crişan – iobag din comuna Vaca (comitatul Zarand) se numea Giurgiu (Gheorghe) Marcul, poreclit Crişan după locul de origine de pe Criş. A fost cătană într-un regiment de Români. Aprig la mânie, a fost vicecăpitan, ca Cloşca.
Preludiul mişcării a fost tumultul din 1782. Cu un an înainte, a fost anulat dreptul de cârciumărit al iobagilor din Zlatna. Până atunci puteau vinde băuturile lor, acovita (rachiu îndulcit cu miere) şi miedul (băutură fermentată din miere). În 1782, târg la Câmpeni. Arendaşii cu Ausweis şi-au etalat marfa şi ţăranii din Câmpeni, Bistra, Vidra, Râul Mare au spart cu topoarele butoaiele rivalilor, prilej de veselie pentru vitele moţilor care s-au îmbătat copios cu miedul dulce. Cinci ţărani vinovaţi au fost condamnaţi la moarte de autorităţi. Alţi vinovaţi au fost condamnaţi la 25-100 lovituri de baston şi închisoare de la 3 luni la 2 ani. Moţii au despăgubit pe arendaşi cu o sumă de 30 de ori mai mare.
Anul 1784. Pentru consolidarea frontierei, Iosif al II-lea a ordonat la 31 ianuarie înrolări în regimentele grănicereşti ale iobagilor din satele vecine graniţei. Situaţia externă era critică. Ecaterina a II-a a Rusiei promova planul de împărţire al Imperiului Otoman şi crearea unui unui stat tampon – Regatul Daciei – între Habsburgi şi Romanovi. Ordinul imperial este reţinut de guvern din cauza opoziţiei nobililor şi intră în vigoare de-abia în iulie. Pe 1 aprilie Horia are audienţă la Iosif al II-lea, dar nu i se satisfac cererile. În mai, limba germană este declarată limbă oficială în administraţie în locul celei latine. În iulie, iobagii din toată ţara se îndreaptă, cete, cete, spre Alba Iulia, spre a se înscrie la grăniceri. Afluenţă nemaivăzută de iobagi. Împotrivirea nobililor se soldează cu uciderea acestora. Panicat, guvernatorul Transilvaniei, baronul
Samuel Bruckenthal, dă două decrete (21 şi 28 august) prin care se anulează conscripţia şi înscrierile făcute. Tăranii ameninţă cu răscoala, deoarece împăratul a hotărât şi nobilii nu se supun. Cer pedepsirea făptaşilor. Joi, 28 octombrie 1784, la târgul săptămânal de la Brad, a venit în taină Crişan şi, ascuns sub podul de pe Criş, cheamă, în numele lui Horia, să vină
ţăranii duminică, 31 octombrie, la biserica din Mesteacăn, unde va sosi Horia cu porunca împăratului de la Viena ca oamenii să primească arme. Vor veni câte de 3-4 oameni din fiecare sat.
La 31 octombrie, la biserica din Mesteacăn, Crişan le spune că Horia e bolnav. Le arată o cruce de aur primită de Horia de la împărat care a poruncit ca toţi iobagii din Transilvania să meargă la Alba Iulia să se înscrie la grăniceri. Iobagii jură pe crucea împăratului. Hotărăsc ca a doua zi, luni 1 noiembrie, să se adune în satul Curechiu cu merinde pentru 3-4 zile. Vicecomitele Zarandului află că iobagii vor primi arme la Alba Iulia pentru a omorî nobilii. La jumătatea lui octombrie, s-a hotărât începerea răscoalei în 1785, pentru că venea iarna. Dar între timp, conducătorii puteau fi arestaţi. Autorităţile trimit spre Curechiu doi subprefecţi şi o gardă. Ajung luni seara şi merg la casa unde era Crişan. Încearcă arestarea. Crişan fuge la ţăranii ce aveau tabăra în câmp. Subprefecţii sunt ucişi, soldaţii dezarmaţi şi eliberaţi după o scurtă bătaie. A doua zi, 2 noiembrie, Crişan cheamă iobagii la sfat la locul numit La cruce. Arată porunca împărătească şi le cere să pornească spre Alba Iulia. Înarmaţi cu baltage, coase, seceri, aceştia primesc. Aşa a început răscoala din 1784. La Crişcior ard curţile nobiliare şi ucid 17 persoane. Răsculaţii formează 2 cete. Unii merg la Mihăileni, alţii la Brad.
La 3 noiembrie, Crişan atacă Râbiţa.
Sunt executaţi 42 de nobili. A doua zi este atacată Baia de Criş. Zarandul este cuprins de răscoală. Horia şi-a alcătuit o gardă din 30 de călăreţi. Pe fiul său, Ioan, de 19 ani, l-a făcut vice-căpitan. În Zarand, Crişan şi-a format o ceată de vreo 200 de călăreţi, înarmaţi cu lănci şi puşti. Nu au arme de foc prea multe. N-au muniţii. Majoritatea răsculaţilor sunt înarmaţi cu lănci de fier, săbii, topoare, furci şi bâte. Aproape în exclusivitate, revoltaţii au fost iobagi.
În primele zile, s-au răsculat 61 de sate din comitatele Zarand şi Hunedoara (vreo 5.000). Numărul răsculaţilor nu se cunoaşte. Pe la jumătatea lui noiembrie erau vreo 16.000. Nobilimea, speriată, aprecia că sunt vreo 30.000, apoi 70.000, cifră evident exagerată.
Totuşi se poate aprecia la vreo 20-30.000 numărul lor. În Zarand, nobilii erau obligaţi să se boteze ortodox, să poarte haine ţărăneşti, să muncescă, fetele lor să se căsătorească cu iobagi.
Pe 6 noiembrie, Horia şi Cloşca ocupă Câmpenii şi Abrudul. Apoi Cloşca pleacă pe Arieş, Ioan (fiul lui Horia) pe Ampoi. Sunt incendiate curţile de la Sălciua şi Sângiorzul Trascăului. Iobagii maghiari se alătură celor români. La 6-7 noiembrie este atacată Deva. 44 de ţărani luaţi prizonieri sunt executaţi. Deva era puternic fortificată. În cetate era un detaşament grăniceresc şi o trupă imperială comandată de austrieci. Cu toate insistenţele nobilimii refugiate în Deva, nici grănicerii ţărani, nici imperialii care aşteptau ordine nu au participat la respingerea atacului iobagilor. A fost distrusă curtea nobiliară de la Săvârşin. Ţăranii de pe Valea Mureşului au intrat în comitatul Sibiu. La 11 noiembrie, ţăranii au dat ultimatum nobililor asediaţi în Deva.
Cele 4 puncte le-am amintit înainte.
Din comitatul Hunedoarei, răscoala a cuprins comitatul Albei, apoi comitatele Cluj şi Turda, după care s-a îndreptat spre Banat. În plină ofensivă a răsculaţilor, habsburgii încearcă temporizarea avântului acestora. La 12 noiembrie, în urma discuţiilor între Ion Cloşca şi vicecolonelul Schultz, se încheie înţelegerea armistiţiului de la Tibru. Timp de 8 zile vor înceta ostilităţile (lupta răsculaţilor contra nobililor). Răgazul a fost folosit de imperiali pentru concentrarea de trupe. Ca să-şi ascundă intenţiile şi să sondeze intenţiile iobagilor, nobilii au mai iniţiat alte două armistiţii, unul la 16 noiembrie între Crişan şi doctorul Ioan Piuariu Molnar la Valea Bradului, celălalt tot la 16 noiembrie, la Sălciua, în urma luptei dintre trupa de husari însoţiţi de nobili maghiari şi ţăranii din satele Mogoş, Ponor şi Râmeţi. Ambele aveau ca scop obţinerea de informaţii referitoare la armamentul şi numărul insurgenţilor, precum şi amăgirea acestora prin promisiuni fără acoperire.

La 21 noiembrie, Iosif al II-lea a ordonat reprimarea răscoalei de armată.
În 27 noiembrie, au avut loc ciocniri armate între răsculaţi şi imperiali în localităţile Brad, Hălmagiu, Râmeţi, Lupşa, soldate cu victoriile ţăranilor. În acest timp, autorităţile au emis 4 patente (11, 18, 22, 23 noiembrie) de liniştire a populaţiei şi promisiuni generoase, cu răsplată de mulţi galbeni pentru prinderea conducătorilor (încercarea de prindere a lui Horia, la Bucium, în 8 noiembrie s-a sfârşit cu eliberarea căpitanului). La 7-8 decembrie ţăranii au fost înfrânţi de armata imperială la Mihăileni. Abrudul şi Câmpenii sunt ocupate de austrieci la 11 decembrie. Ultima tabără a răsculaţilor din Albac este distrusă la 14 decembrie. Horia şi Cloşca fug în munţii Gilăului şi, prin trădarea unor nemernici, din comuna Râul Mare, sunt prinşi în pădurea Scoruşet, lângă Huedin, la 27 decembrie. Crişan avea să fie prins abia la 30 ianuarie 1785. Sentinţa a fost pronunţată la 28 februarie 1785.
Codul penal terezian prevedea pedeapsa capitală prin spânzurare, împuşcare, decapitare, tragere în ţeapă, ardere pe rug, tragere pe roată. La 10 ianuarie bunul împărat hotărâse pedeapsa cea mai crudă, tragerea pe roată. Crişan s-a spânzurat în închisoare la 13 februarie cu cureluşele de la opinci. Horia şi Cloşca au fost scoşi din închisoarea din Alba Iulia în 28 februarie 1785 și duşi într-o căruţă (Horia avea pe cap o coroană de hârtie aurită, cu spânzurătoarea şi roata desenate pe ea) pe platoul „La furci”, locul de ispăşire a crimelor nelegiuite. Asistenţa era formată din oficialităţi, trupe, 6.000 de ţărani (câte trei bătrâni şi trei tineri din mai multe sate). Primul a fost executat Cloşca, care şi-a dat sufletul după a douăzecea lovitură, apoi Horia, care a suportat numai 8-9 lovituri.
Aceeaşi pedeapsă a „suportat-o” şi cadavrul lui Crişan. Capetele tăiate au fost puse în ţepuşe, iar trupurile tranşate. Părţi ale corpurilor martirilor au fost expuse pro memoriam la răscruci de drumuri. În celulele aceleiaşi închisori au fost aruncaţi 400 de valahi hoţi (afirmaţia unui prelat catolic) care au crăpat unii peste alţii.
Epilog: în 22 august 1785 a fost promulgată de Iosif al II-lea patenta de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania. A fost recunoscut dreptul de strămutare al ţăranilor. S-a interzis alungarea de pe moşie fără temei legal.

VIOREL GH. SPETEANU