25 DE ANI DE LA „MINERIADA” SAU DE LA TENTATIVA DE „LOVITURĂ DE STAT” DIN 13-15 IUNIE 1990?

25 DE ANI DE LA „MINERIADA” SAU DE LA
TENTATIVA DE „LOVITURĂ DE STAT”
DIN 13-15 IUNIE 1990?

De curând, printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a redeschis Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990, închis cu NUP în urmă cu şase ani.
Dosarul s-a redeschis la cererea CEDO.
Prin decizia luată, judecătorii au decis reînceperea urmăririi penale faţă de Ion Iliescu, Virgil Măgureanu şi mai mulţi ofiţeri superiori.
Evenimentele din 13-15 iunie 1990 cu multiple conotaţii politice şi mediatice şi reverberaţii în plan intern şi internaţional, au redeschis răni mai vechi, necicatrizate, generând vulcanice patimi.
Nu intenţionez să abordez o analiză a acelor evenimente (o voi face cu un alt prilej), ci doar să readuc în memoria concetăţenilor noştri acele momente când s-au consumat violenţe nefireşti pentru care au curs lacrimi de suferinţă şi indignare.
Comentariile ziariştilor acelor evenimente au fost pro şi contra preşedintelui Ion Iliescu, ales democratic în 20 mai 1990, al doilea preşedinte din istoria României, primul fiind Nicolae Ceauşescu (1974).
Unii ziarişti l-au acuzat pe Ion Iliescu că în perioada cumplitelor confruntări din 13-15 iunie şi-a propus să lichideze orice urmă de opoziţie, alţi ziarişti dimpotrivă, că Ion Iliescu a apărat cu abilitate şi responsabilitate poziţia de curând câştigată prin alegeri libere, democratice.
În realitate, a fost un complot organizat din exteriorul ţării o largă complicitate cu unii dintre concetăţenii noştri (după modelul loviturii de stat din decembrie 1989, dar la o scară mai mică)de compromitere a lui Ion Iliescu şi de răsturnarea puterii democratice. Din fericire, puterilor străine nu le-a reuşit tentativa de lovitură de stat din 13-15 iunie 1990.
De ce CEDO nu a cerut şi redeschiderea dosarului privind aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989, când au murit 1600 de oameni, faţă de 6 morţi şi 15 răniţi în timpul „Mineriadei” din 13-15 iunie?
Prima încercare de subminare a puterii noului
Executiv a avut loc în 15 martie 1990. Evenimentele din acea dată au fost organizate din exteriorul ţării. În acest sens există delaraţii ale agenţilor străini arestaţi şi, ulterior, eliberaţi şi expulzaţi în baza unor protocoale externe.
Într-o formulă similară s-au declanşat şi evenimentele din 13-15 iunie 1990 când serviciile secrete străine au organizat o altă lovitură de stat împotriva Preşedintelui României, Ion Iliescu şi a Premierului Petre Roman, ajunşi la putere după alegerile libere şi democratice din 20 mai 1990.

Acţiunile destabilizatoare ale anului 1990 au ca numitor comun importanţi lideri politici şi ai societăţii civile, dovediţi de către serviciile secrete naţionale ca fiind colaboratori ai unor agenţii secrete străine, încă dinainte de evenimentele din decembrie 1989. Aceştia au fost coordonaţi de Dennis Deletant (agent MI6, recrutat în urmă cu mai mulţi ani de către colonelul profesor Eric Ditmar Tappe de la Intelligence Service-ul britanic, şi care a activat în România, în perioada 1969-1988).
Ulterior, printr-o decizie de guvern din 2005, a fost numit în Consiliul „Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România”.?!
Scopul urmărit de către agenţiile străine era acela ca, în 13-15 iunie 1990, să răstoarne puterea preşedintelui Ion Iliescu şi a premierului Petre Roman şi să aducă la guvernare oameni obedienţi anumitor puteri occidentale, de orientare liberală.
Prima tentativă de a stabiliza noul regim instalat la Bucureşti după evenimentele din Decembrie 1989 a avut loc la Târgu Mureş. Acolo s-a încercat provocarea unui război civil între maghiari şi români, cu intenţia de a dezmembra România şi de a forma o „republică autonomă”. Această „republică” urma să aibă în componenţa sa totalitatea teritoriilor vechiului Principat al Transilvaniei.
Arhivele secrete evocă faptul că evenimentele din 15 martie 1990 au fost organizate de către anumite agenţii secrete străine, susţinute de către guverne ale unor state cu interese majore în dominaţia geostrategică zonală. În acest sens există inclusiv declaraţii date de agenţi străini arestaţi şi apoi eliberaţi în baza unor protocoale externe.
Ulterior eşecului de la Târgu Mureş, atunci când nu s-a reuşit dezmembrarea României şi înfiinţarea unei „Republicii Transilvania”, s-a luat decizia de a se repeta experimentul, cu o regie similară de divizare a populaţiei în două tabere distincte (doar scenariul fiind schimbat, de această dată alegându-se varianta „pro” sau „anti” comunism, în locul celei a naţionalismului).
A rezultat „Golaniada” din Piaţa Universităţii (recunoaşteţi modelul, care ulterior s-a implementat şi în alte ţări: „Revoluţia portocalie” şi „Maidanul” (Ucraina); „Primăvara arabă” ş.a.) cu finalul dramatic al evenimentelor din 13-15 iunie 1990.
De partea cealaltă, este demn de reţinut că unul din pionii importanţi ai acelor zile, ca şi la Târgu Mureş, era un membru marcant al PNL şi pion de bază al guvernării actuale, fost partener de afaceri cu Rudas Erno, nimeni altul decât ex-şeful serviciului de spionaj (AVO) al Ungariei.
Acesta avea ca misiune aducerea la putere a unui alt lider liberal, infiltrat de servicii secrete occidentale imediat după lovitura de stat împotriva lui Nicolae Ceauşescu, pentru a resuscita partidele politice „istorice”. Nu erau, însă, singurii oameni politici ai vremii implicaţi în puciul din acea vară…
Acţiunile din vara lui 1990 au fost declanşate pe 24 aprilie al aceluiaşi an, când a fost deschis balconul de la Facultatea de Geografie. De acolo au luat cuvântul sute de vorbitori, care au contestat puterea de la Bucureşti şi acţiunile ei. Aceştia au cerut „înlăturarea vechilor comunişti din funcţiile de conducere, reforme şi aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989”.
Tot în Piaţa Universităţii s-au ridicat baricade, s-au instalat corturi provenite de la Crucea Roşie Internaţională, care era şi un paravan pentru agenţii străini infiltraţi în piaţă, iar perimetrul de la Universitate a fost declarat “Zonă liberă de neocomunism”. De reţinut, corturile, deşi sub egida Crucii Roşii, au fost aduse dintr-un stat care a coordonat întreaga operaţiune, fiind instalate cu sprijinul unei ambasade străine la Bucureşti.
Pentru a crea atmosfera necesară instigării manifestanţilor la acţiuni de violenţă, printre cei care au vorbit în „piaţă” s-au numărat membri marcanţi ai „societăţii civile” şi ai Diasporei (unii dintre ei agenţi de influenţă ai serviciilor secrete străine). În aceeaşi atmosferă s-a decis ca numeroşi manifestanţi să intre în greva foamei, iar pentru a avea un impact cât mai mare, acest lucru s-a realizat înainte de alegerile din 20 mai 1990. Practic, aceşti „grevişti ai foamei” s-au instalat în Piaţa Universităţii (loc unde au stat 50 de zile), cu scopul vădit de a ajunge la putere cu forţa străzii.
În acest timp, Diaspora, devenită „portavoce” a forţelor puciste, atât la Paris cât şi în alte părţi ale Europei, atacă dur noua orânduire din România, în „Le Figaro” şi alte publicaţii, Mitterand şi „Radio Europa Liberă” îl atacă direct pe Ion Iliescu, asemenea altor „formatori de opinie” ce se regăseau în Piaţa Universităţii. Aşa cum precizam anterior, tot acest efort mediatic, şi nu numai, a fost iniţiat pentru ca anumiţi agenţi români ai Occidentului să ajungă la putere cu forţa străzii şi după alegerile libere şi democratice din 20 mai 1990, când Ion Iliescu a câştigat alegerile cu 85%.
Un alt membru marcant al Diasporei, în aceea perioadă, se ducea la sediul unui mare partid istoric şi finanţa zilnic cu 10.000-15.000 de dolari încercarea de lovitură de stat, scopul acestuia fiind aducerea Regelui Mihai la putere şi numirea lui Ion Raţiu prim-ministru (varianta de rezervă a puciştilor). Aşa cum s-a stabilit ulterior, majoritatea greviştilor foamei din Piaţa Universităţii erau membri ai PNL şi PNŢCD şi erau vizitaţi regulat de Ion Diaconescu, Mircea Ciumara, Silviu Brucan şi alţi pucişti.
După o primă intervenţie iniţială civilizată a organelor de ordine, agenţii străini au intervenit la oameni din „piaţă”, convingându-i (prin manipulare sau în schimbul unor foloase materiale) să meargă să atace sediul Poliţiei Capitalei cu sticle incendiare, să elibereze arestaţi şi apoi să se deplaseze la TVR unde deja au început atacurile cu sticle incendiare (există dovezi arhivistice cum cetăţeni din Bucureşti şi zonele din jurul Capitalei au fost plătiţi de agenţi străini pentru a devasta şi incendia autobuzele poliţiei, sediile Ministerului de Interne şi pe cel al fostei Securităţi şi pentru a ataca Armata cu sticle incendiare, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990). Serviciile secrete române au descoperit şi documentat cum incendiile provocate în acele zile au avut ca autori membri ai unor partide „istorice” şi ai „societăţii civile”, disidenţi agenţi.

După 50 de zile de teroare şi haos în Piaţa Universităţii, întreţinute de agenţi străini şi elementele trădătoare din partidele „istorice” şi „societatea civilă”, locatarii din jur s-au plâns că nu se puteau odihni noaptea (cu muzică peste limita suportabilităţii şi ţipete animalice). La solicitarea organelor de ordine şi pentru a preveni escaladarea evenimentelor în curs, ce aveau ca obiect final lovitura de stat, preşedintele Ion Iliescu a chemat în ajutor minerii. Această decizie politică devenind una dintre cele mai controversate din întreaga perioadă postdecembristă. Totuşi, în redarea adevărului istoric, se impune a face precizarea că, informat despre activitatea agenţilor străini, Preşedintele României la acea dată, Ion Iliescu s-a implicat personal în organizarea şi conducerea acţiunilor de contracarare a loviturii de stat din 13-15 iunie 1990, prin solicitarea sprijinului Armatei, M.I.- ului şi a servicilor secrete române. Din punct de vedere strategic, chemarea minerilor a fost considerată o soluţie de rezervă, „supapă” de siguranţă.
„Ortacii” au venit la Bucureşti în dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, în jurul orei 5, după ce, anterior, au văzut incendierea Poliţiei Capitalei, precum şi cum este atacată Televiziunea Română cu sticle incendiare şi s-a întrerupt emisiunea. La acest capitol facem precizarea că, ulterior, s-a stabilit cum din înregistrarea video dată publicităţii în acea vreme reiese, în mod fals, că vorbeşte un ofiţer român: „Rog să-l informaţi pe domnul Preşedinte, dăm foc la toate autobuzele, asta a fost înţelegerea. Vă rog informaţi”!
Specialiştii au ajuns la concluzia că este un fals, fabricat de „laboratoarele” de la Radio Europa Liberă, iar vocea este a persoanei care comentează filmul şi reapare cu claritate cu puţin timp înainte să se închidă TVR. Din acelaşi film rezultă cum manifestanţii atacă cu sticle incendiare şi pietre autobuzele poliţiei, respectiv, poliţiştii. Revenind la mineri, trebuie subliniat faptul că, atunci când CDR a venit la putere în 1996, pentru că au contracarat încercarea de LOVITURĂ DE STAT la care au participat partidele „istorice” (împreună cu membrii marcanţi ai aşa-zisei „societăţi civile”), s-a dispus distrugerea mineritului în totalitatea sa, ca o răzbunare pe mineri. De reţinut, această decizie (de veritabilă trădare a intereselor naţionale) a adus atingere gravă economiei României, subminând politica energetică a ţării. Mai mult, chiar dacă au existat şi abuzuri ale minerilor, nu cei vinovaţi au fost aduşi în faţa legii, ci alţii. „Ţap” ispăşitor a fost considerat liderul acestora, Miron Cozma. Acesta a fost condamnat politic la ani grei de detenţie pentru… „subminarea puterii de stat” (fiind invocate evenimentele din 1999?!).
În acele zile, în paralel, s-a încercat declanşarea unei veritabile „vânători” de ofiţeri de informaţii în instituţiile sub acoperire şi la misiunile diplomatice româneşti din ţară şi din străinătate, unde personaje dubioase din Diaspora românească, susţinute şi îndrumate de agenţi ai serviciilor secrete occidentale, au încercat să forţeze şi să ocupe sediile instituţiilor sub acoperire şi a reprezentanţelor diplomatice şi consulare, însă poliţia locală a intervenit pentru asigurarea protecţiei sediilor diplomatice, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena. Anterior şi în timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a fost o încercare de lovitură de stat, care urmărea să anuleze practic ce s-a decis prin votul popular de la 20 mai (data alegerilor din 1990), deoarece anumite puteri occidentale doreau o altă formulă de guvernare (există rapoarte ale Statului Major al Armatei, înregistrări secrete arhivate, informaţii deţinute de Ministerul Afacerilor de Interne, de SRI, Direcţia Generală de Informaţii a Armatei, instituţii abilitate ce au monitorizat evenimentele, precum şi rapoarte zilnice, întocmite după monitorizarea Pieţei Universităţii, casete filmate în zona respectivă – datele s-au dorit şi ca dovezi la Dosarul nr. 75 de la Secţia Parchetelor Militare, întocmit pentru elucidarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990, dar caracterul secret al acestora n-a permis evocarea lor).

Conf.univ.dr. GABRIEL I. NĂSTASE