ALEXANDRU I. ODOBESCU – (23 iunie 1834 – 10 noiembrie 1895)

ALEXANDRU I. ODOBESCU
(23 iunie 1834 – 10 noiembrie 1895)

„Noi, însă, ceilalţi care judicăm sănătos, care ştim vorbi adevărul, binele şi frumosul în orice fapt, să ne vedem de trabă şi să urmăm a culege, chiar şi din vânătorie, cugetări serioase şi impresiuni plăcute, atât pentru minte, cât şi pentru inemă! Dar de vreme ce nu ne prea înţelegem amândoi asupra felului preferat de vânătoare tu ţinând cu prelicarul, şi eu cu căruţa tămădăianului aidem, amice, să căutăm împreună, prin largul domeniu al vânătoriei, un câmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi”. (Pseudo-Kyneghetikos – 1874)

S-a născut în Bucureşti la 23 iunie 1834 ca fiu al generalului Ioan Odobescu, şef al oştirii române în 1848, membru al Guvernului provizoriu din Ţara Românească, cel care a participat apoi la complotul împotriva revoluţionarilor. (Mama, Catinca, era fiica doctorului Constantin Caraloş şi a Irinei Filitti, familie cu bogată tradiţie cărturărească.)
Al. Odobescu îşi începe învăţătura în casă (institutor Bîrzotescu) şi în 1844 intră la Colegiul Sf. Sava, unde urmează umanioarele. Îşi continuă studiile la Paris, unde îl însoţeşte mama sa, Catinca (şi pe sora lui Maria). Vine în contact cu grupul revoluţionarilor aflaţi aici. Era un intim al familiei C. A. Rosetti şi avea legături strânse cu fraţii Golescu şi cu Brătienii. Face servicii Principatelor Române, tălmăcind, printre altele, „Cîntarea României“ (Al. Russo). Intră în cercul societăţii Junimea română, la întâlnirile căreia conferenţiază despre „Viitorul artelor“ în România şi scrie pentru revista societăţii „Idei asupra progresului societăţii“. Spre sfârşitul anului 1851 se înscrie la College de France unde îşi formează o solidă cultură clasică (pînă în 1853) urmează apoi cursurile la Sorbona, continuând să citească literatură franceză, filosofie germană, critică literară (Saint-Beuve şi Taine). S-a întors în ţară fără licenţă, dar cu mari acumulări din domeniul literaturii şi, mai ales, cu proiecte de mare diversitate, pe care, din păcate, nu le-a finalizat, fiind un boem aristocrat. Deţine funcţii mărunte în administraţie (şef al biroului francez la Secretariatul de Stat, procuror al Curţii de Apel ş.a.).
În 1858, publică volumul „Scene istorice din cronicile româneşti“ care include „Mihai-Vodă cel Rău“ şi „Doamna Chiajna“.
Între 1861-1863 a scos Revista română, în jurul căreia readună mulţi prieteni de la Junimea română. În această revistă publică cercetările istorice asupra mănăstirilor vizitate în judeţele Argeş şi Vâlcea, studii de istorie literară şi folclor, memorialul de călătorie „Cîteva ore la Snagov“.
Primeşte funcţii înalte, ministru al Cultelor şi ministru ad-interim la Ministerul de Externe. Este preocupat de diversificarea formelor de învăţămînt, înfiinţarea de şcoli reale şi profesionale.
Ceea ce îl preocupă constant este cercetarea istorico-arheologică. În 1867, la expoziţia de la Paris, este delegat permanent pe lângă Comisia Expoziţiei Universale, apoi este comisar al pavilionului românesc, calitate în care pregăteşte prezentarea la expoziţie a antichităţii româneşti, precum şi prezentarea economiei, industriei şi comerțului din ţara noastră.
În 1870 este ales membru al societăţii Academiei Româneşti, iar din 1871 frecventează sesiunile generale ale socieatăţii, întocmind referate asupra traducerilor din greacă şi latină. Combate exagerările latineşti ale dicţionarului I.C.Massim şi A. T.Laurian.
Ca academician a supravegheat editarea de texte vechi, a scris rapoarte de premiere, a făcut comunicări despre manuscrise şi documente inedite.
Ca director al Teatrului Național a modernizat instituţia, începând cu arhitectura clădirii şi terminând cu repertoriul şi arta spectacolului.
În 1874 publică unica „Pseudo-Kynegheticos“. Epistolă scrisă cu gând să fie Precuvântare la cartea „Manualul vînătorului“.
În 1874 ţine cursuri de arheologie la Facultatea de litere din Bucureşti, pe care le-a adunat în volumul „Istoria archelogiei“ (1877).Frecventează cu regularitate şedinţele Junimii. Stă la Paris din 1879 pînă în 1887, timp în care culege din arhivele Ministerului Afacerilor Străine documente referitoare la istoria românilor. Se întoarce la Bucureşti (1887) şi ţine în continuare cursul de arheologie la Universitate, citeşte la Junimea, participă la şedinţele Academiei.
În anii 1889, 1896 · şi 1900 se tipăresc cele trei volume despre Tezaurul de la Pietroasa, ultimele două apărute postum.
A desfăşurat atâtea activităţi la Bucureşti după 1890 (membru în Consiliul general al învăţământului, director al Şcolii Normale Superioare), încât se îmbolnăveşte, este epuizat, ·cu familia împărţită (soţia Saşa şi fiica lor, Ioana, erau la Paris), astfel că în 10 noiembrie 1895 se sinucide.

Alexandru Odobescu s-a format într-un mediu de cultură elevat, şi-a pus întreaga vocaţie de cărturar şi estet sub semnul responsabilităţii faţă de afirmarea naţională. A acumulat o cultură uriaşă, începând cu clasicismul greco-latin până în contemporanitatea sa, cu precădere interesându-se de istorie, literatură şi arta naţională.
Din vastele lui proiecte au rămas fragmente. Ceea ce, însă, a rămas din opera sa, este capodopera „Pseudo-Kyneghetikos“ (Fals tratat de vânătoare). O compoziţie apropiată de luxurianţa barocă. Este cel dintâi eseu din literatura română pe tema vânătorii, care prilejuieşte autorului prezentarea picturilor şi sculpturilor cu această temă, operă lirică, poveşti vânătoreşti, anecdote ale vânătorilor, basme pe aceeaşi temă. Au rămas în paginile acestui tratat minunate descrieri ale Bărăganului, ale altor peisaje din ţară, ale unor picturi celebre. Este expresia unei copleşitoare culturi acumulate prin marile muzee ale lumii pe care le vizitase în timpul călătoriilor sale.
Nuvelele istorice, „Mihnea Vodă cel Rău“ şi „Doamna Chiajna“ sunt remarcabile şi citate la loc de cinste în evoluţia acestei specii în evoluția ei în literatura noastră.
Prezentarea uimitorului „Tezaur de la Pietroasa“ (Cloşca cu puii de aur) demonstrează că Al. Odobescu este un erudit, un creator de limbă şi de stil, o personalitate a culturii noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

FLOAREA NECŞOIU

„Vânători şi căruţaşi, mârţoage şi dulăi, culcaţi toţi la pământ, dorm acum duşi, la târlă!…Singure, stelele nopţii se uită de pe cer la dânşii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scârţâind, fluierând, şuierând şi toate acele mii de glasuri se înalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă insomnie auzul lor aromit. Când însă vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, câmpia i se înfăţişează luminată de scânteiele strălucitoare ale licuricilor; uneori cerul se încinge pe alocurea, în depărtare, de o vâlvoare roşiatică, provenită din pârjos, şi un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte.” (Pseudo-Kyneghetikos – 1874)