ȘTEFAN CRISTOFOR STOIKA DE ALZO-VENICZE ÎN ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

ȘTEFAN CRISTOFOR STOIKA DE ALZO-VENICZE
ÎN ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

S-a născut în anul 1808, la data de 8 noiembrie de sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în oraşul Lipova. A fost primul fiu al lui Cristofor Stoyka, general şi nobil de Alzo-Venicze şi al doamnei Rebeca Roczony (Roşoni). Atât el cât şi fratele lui mai mic, Dimitrie Cristofor Stoika, aveau să părăsească zona Banatului şi să se stabilească, Ştefan în Ţara Românească şi Dimitrie în Moldova, cu preocupări diferite, amândoi punându-şi amprenta, hotărâtor asupra vremurilor pe care le-au trăit.
Ştefan Cristofor Stoika a făcut primele studii la Şcoala din Lipova, apoi la Timişoara şi în final, ca fiu de nobil, la Şcoala Tireziană de cadeţi din Viena. În anul 1830 a venit în Ţara Românească, având pregătire militară, a intrat în armată în polcul al treilea (Regimentul 3) care era compus din panduri, comandat de Polcovnicul (colonel) Ioan Solomon. Tot atunci, lua fiinţă armata noastră naţională sub conducerea generalului Paul Kisseleff. Polcurile, ca formă de organizare a armatei, au fost înfiinţate de Vodă Grigorie Ghica la 1823, nucleul lor fiind format din pandurii care luptaseră contra turcilor alături de armatele ruseşti la Băileşti, Cireşi, Schela Cladovei şi Calafat.
În anul 1834 ruşii s-au retras din ţară iar la domnie a venit spătarul Alexandru Ghica devenind prinţ al Ţării Româneşti. Datorită meritelor sale, Ştefan Cristofor Stoika a fost înaintat în grad de locotenent (porucic) numit de prinţul domnitor Adjutant Mare.
S-a căsătorit cu prima sa soţie, Maria, fiica paharnicului Constantin Bibescu cu care a avut un fiu Alexandru, care a murit în anul 1835, iar după un an şi mama sa.
La 1838 este înaintat căpitan, trecut în Marele Stat Major, pregătit să-l însoţească pe spătarul Mihalache Ghica ce urma să plece cu un batalion de infanterie (pihotă) în Asia Mică să-i ajute pe turci în războiul purtat de ei contra lui Mehmet Ali. Între timp, sub comanda lui Ibrahim Paşa, fiul lui Mehmet Ali a înfrânt armata sultanului; astfel că armata noastră nu a mai trimis nici un ajutor statului suzeran, Turcia. Pe 21 mai 1844, s-a căsătorit cu Zoe, fiica Marelui Clucer Ispas Făgărăşanu, originar din Ţinuturile Făgăraşului. Din această căsătorie au rezultat 19 copii din care parte au murit la diferite vârste; au rămas în viaţă, până la vârste înaintate cinci băieţi şi patru fete. Un episod aparte s-a petrecut în anul 1848, după luptele din Dealul Spirii, dintre garnizoana de pompieri şi turci. În calitate de maior în Stabul Oştirii (Marele Stat Major) a mutat casa de bani a armatei de la Dejutvă (Ministerul de Război) la el acasă; după intrarea trupelor ruse aceasta a fost adusă înapoi. Comandantul rus crezând că turcii jefuiseră banii şi depozitele armatei a ocupat o parte din capitală. Cu abilitatea ce o avea, cunoscându-i atât pe Omer Paşa cât şi pe comandantul rus Ludera, a aplanat un conflict care putea degenera. După intrarea turcilor în ţară, în locul guvernului provizoriu, care a luat locul părăsit de domnitorul Bibescu, a însărcinat pe Caimacan pentru numirea lui Constantin Cantacuzino (Bădiţă). Acesta din urmă a făcut apel la Ştefan Cristofor Stoika să parlamenteze cu Omer Paşa, fost ofiţer austriac renegat, amândoi cunoscând limba germană. Astfel au încetat ostilităţile dintre trupele turceşti şi cele române recunoscându-se starea de fapt existentă. În semn de preţuire, Înalta Poartă l-a decorat cu Ordinul Nişham-Ilftihar (Ordinul Gloriei) cu briliante.
În anul 1849 a fost însărcinat de guvernul român să conducă trupele austriece peste munţi, în Transilvania, pentru ca împreună cu un corp al armatei ruse să împresoare armata insurgenţilor unguri comandaţi de generalul Gheorghy care-şi desfăşura trupele spre Târgu Jiu şi Petroşani. În urma acestor operaţiuni armata insurgenţilor a fost silită să capituleze. Împăratul Frantz Iosef îl decorează pe Ştefan Cristofor Stoika cu Coroana de Fier clasa a III-a care îi conferea şi titlul de nobil. Această distincţie a fost reconfirmată de către Domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei ca PORUNCĂ către oştirea românească, apărută în numărul 1O1 din anul 1849 al Buletinului Oficial al Principatului Ţării Româneşti: „Decoraţia Ordinului Coroanei de fer clasul al 3-lea, care s-a dăruit Maiorului Stoika de către Maiestatea Sa Împăratul Austrii, pentru slujbele ce a săvârşit în favoarea armii austriece ce se retrăsese aici în principat, Domnia Mea poruncim purtarea acestii decoraţii de către zisul Maior. (Urmează iscălitura Mării Sale) No. 111 , anul 1849, Octombrie 29”.

La 1850, a fost înaintat la gradul de colonel iar în anul 1854, sub domnia principelui Barbu Ştirbei, a fost numit Dejuvnăi Stab Ofiţer (Şeful Marelui Stat Major Român). În această calitate a început reorganizarea armatei române pe principiile însuşite la şcoala austriacă. A iniţiat proiectul prin care potecaşii, înfiinţaţi prin Regulamentul Organic, au fost transformaţi în grăniceri; aceştia au servit la înfiinţarea regimentelor de dorobanţi care au luat apoi parte la Războiul pentru neatârnare, primind porecla de curcani. Grănicerii de pe Dunăre purtau gulere şi epoleţi roşii iar cei de pe munte guler, epoleţi şi fundul căciulii, verde. Cu ocazia alegerii prinţului Cuza, pe 24 ianuarie 1859, l-a sfătuit pe Spătarul Vlădoianu să se ferească a face jocul politic al străinilor care urmăreau vărsare de sânge şi dezordine socială. Încă din anul 1857, Ştefan Cristofor Stoika mergea, în fiecare vară, la Borsec (Transilvania) fiind în contact cu Unioniştii Moldoveni, ca urmare a însărcinării exprese date de către prinţul Alexandru Ghica, care era caimacan în acea vreme. Cu această ocazie şi-a pus în valoare, cu prisosinţă, rolul lui de diplomat abil, servind cauza unioniştilor. După serviciul de 30 de ani în Armata Română, unde a lucrat cu însufleţire, ca un bun român, în ianuarie 1860 a părsit armata nemulţumit de spiritul care se introducea în armată.
În anul 1861, a fost ales Primar al Bucureştiului, funcţie în care a probat calităţile lui de patriot, de o cinste şi o neobosită energie pentru a moderniza Instituţia Primăriei. A fost primul primar al Bucureştiului, în accepţiunea actuală, între anii 1861 – 1865. În această calitate a clădit manutanţe pentru a stăvili specula brutarilor, a organizat administraţia pe principiile armatei pentru a elimina necinstea şi delăsarea, a organizat un bal la Teatrul Naţional, (un eveniment deosebit pentru acele vremuri) pentru a arăta populaţiei, cât şi celor din afară, că şi capitala îl apreciază pe domnitorul Cuza, calomniat în aceea vreme. A luat parte, ca primar, în 1864, la Comisia Înaltă, prin care se dădea pământ ţăranilor clăcaşi ca rezultat al Plebiscitului organizat în acel an. Tot în acelaşi an a cumpărat moşia din Urziceni dezrobind pe clăcaşi, anticipând astfel legea împroprietăririi.
În 1865 a fost ales senator în Colegiul de Ialomiţa şi Prezident al Consiliului judeţean; senator a fost ales pe viaţă.
A ctitorit biserica din Urziceni unde, în pronaus, se află mormintele lui şi ale soţiei Zoe. La 12 iulie 1878 a încetat din viaţă la Urziceni în urma unui anevrism lăsând în urmă o soţie neconsolată, cu 14 copii, unii încă mici.
Ca membru al Societăţii filarmonice, şi nu numai, a scris o serie întreagă de opere, parte originale ori traduceri din Shakespeare ori Victor Hugo. Activitatea pe tărâm literar a lui Ştefan Cristofor Stoika este reliefată în diverse documente precum: Contribuţiuni la Bibliografia României de Gh. Adamescu; Paul Cornea Originile romantismului românesc, apărut în 1972, în Cronica Bantului, ediţie de Damaschin-Mioc, 1969, sau consemnări ale unor autorităţi literare precum V. Cârlova, C. Negruzi, Costache Caragiale.
Din scrierile autorului pot fi amintite: diferite articole literare apărute în Foaia pentru minte, 1842-1843; Fata neguţătorului, nuvelă istorică, 1842; Negustoreasa, nuvelă, 1842; Amorul la locul osândei, menţionat în periodicul Curier de ambele sexe, apărut între 1837-1838; Ochii amorezei; Moartea lui Caesar, de Shakespeare, traducere 1844; Emilia Galotti, Ziua de pe urmă a unui osândit la moarte, traducere din Victor Hugo, 1839. Viaţa şi activitatea lui Ştefan Cristofor Stoika este indisolubil legată de perioada deosebit de zbuciumată a istoriei noastre, premergătoare făuririi statului naţional unitar modem.
Astfel în periodicul Războiul, redactor Gr. H Grandea, 1877-1878, nr. 361, scrie: „Colonel Ştefan Stoika (Cristofor, n.a.) în vârstă de 66 de ani (70 ani n.a.) a încetat din viaţă la Urziceni, miercuri 12 iulie. Moartea i-a fost repede, în urma unui anevrism. A lăsat o mulţime de manuscrise, între care, Istoria Temisanei care va răspândi multă lumină asupra trecutului nostru.
Moartea acestui veteran al armatei şi mişcării noastre politice şi naţionale, este adânc regretată de toţi cei care au cunoscut eminentele lui calităţi”.
Trebuie să amintesc faptul că, pe lângă deosebitele calităţi dovedite în multiplele funcţii şi delegări, date de către conducătorii statului român, îndeplinite în mod strălucit, urmaşii săi, avându-l drept pildă, au dus mai departe cu cinste idealurile şi conduita ireproşabile ale familiei Stoika.
Astfel, pe lângă bunicul meu patern Ştefan Titus Stoika, s-au remarcat: Nicolae Stoika, general; Ştefan Ştefan Stoika, general (Ştefu); August Ştefan Stoika, colonel, veteran al războaielor 1913, 1916-1919, scriitor; Victor Ştefan Stoika a luptat în detaşamentul condus de Garibaldi la Orleans şi proclamarea Comunei din Paris (1871), apoi în Italia 1875, Armata Franceză 1876 şi Războiul de Independenţă 1877- 1878; Traian Stoika, colonel; N.N. Stoika (membru corespondent al Academiei Române, Directorul Bursei) şi lista se poate întregi cu alţi membri pe linie maternă dar şi cu descendenţii acestora.

Prezentul articol a avut ca sursă de informaţii “Stăbuni – bunici -părinţi – copii -nepoţi” 1972, depus de unchiul meu Titus Stoika la Academia Română.

LAURENŢIU FLORIAN STOICA