Da, trebuie să fim optimişti. Timpurile se schimbă şi noi trebuie să ne schimbăm odată cu ele…

„Da, trebuie să fim optimişti. Timpurile se schimbă
şi noi trebuie să ne schimbăm odată cu ele…”

Rodica Subţirelu în dialog cu Florian Laurenţiu Stoica
Cronica Timpului Nr. 12, ianuarie 2016

Domnule Stoica, sunteţi absolvent al Academiei de Studii Economice, licenţiat în ştiinţe juridice, un om de afaceri echilibrat. Care vi se par cele mai importante probleme ale României în această perioadă şi ce soluţii ar putea fi pentru rezolvarea acestor situaţii?
Este o întrebare cu un spectru de răspuns foarte larg, interdisciplinar şi care din perspectiva sfârşitului de an 2015, prin eventualele detalieri de cauze/efect, pot fi generate paleative de structurare ale unor posibile evoluţii economico-sociale viitoare.
Până la sfârşitul anului 1989 (nu avem dreptul moral de a nu mai face comparaţii, indiferent de polaritate) structura economică piramidală avea la vârf ministere apoi centrale industriale din subordinea ministerelor şi întreprinderile de comerţ exterior; ele aveau contractele externe şi dolarii pe mâna lor. La începutul anilor ’90 au fost desfiinţate „centralele”, apoi într-un fel sau altul ministerele, ICE-urile (întreprinderile de comerţ exterior au rămas fără obiectul muncii), iar întreprinderile de stat au început să „funcţioneze” ca un bondar fără cap.
Acesta este trecutul, dar prezentul cum ar trebui să funcţioneze? Că de fapt aceasta se aşteaptă nu numai de la o simplă întrebare.
După mintea şi experienţa mea, ar trebui să funcţioneze mecanisme coagulative şi nu distructive. Unele ministere, că tot se vaită că le-au rămas pe cap o serie de societăţi comerciale cu capital de stat, ar trebui să-şi ia rolul în serios şi să înveţe pentru a gestiona corect acest capital, după modelul francez (Apa Nova, Dacia Renault) sau austriac, ori multinaţionale cu capital preponderent de stat.
AVAS-ul, dacă mai şi există, ar trebui să vadă cam ce mai e în portofoliul său şi ce s-a ales cu contractele de privatizare unde mai are şi ceva procente, iar la societăţile profitabile (şi sunt destule) să listeze nu pe Bursa din România, care este nesemnificativă, ci pe bursele puternice. Să tragă la răspundere posesorii (sau intermediarii) care au „câştigat” societăţi comerciale pe care apoi le-au ras din temelii. Am dat doar câteva exemple, lista tuturor direcţiilor de acţiune (nu acelea ale DNA-ului) este vastă, fiind necesară o carte verde, ori orice altă culoare ar avea, care să cuprindă în clar, obiectiv, unde suntem acum şi ce perspective avem, unde trebuie să acţionăm, cu ce mijloace, cu ce resurse umane; modul de atragere a fondurilor europene, votarea de urgenţă a unor acte normative închise în sertarele tuturor guvernanţilor precum: Parteneriatul Public/Privat, legea micului meseriaş, de ce nu, legea poliţistului, a medicului etc.
Sunteţi preşedintele Fundaţiei Literar-Istorice „STOIKA”. Consideraţi binevenită implicarea societăţii civile în colaborarea cu guvernul României?
Societatea civilă, în ansamblul ei, are pe medie un rol activ în a sprijini orice fel de guvern ar fi la putere. Spun pe medie, pentru că o serie de ONG-uri au mai degrabă un rol decorativ, ca să nu mă exprim mai tăios.
Încerc de ceva timp să le promovez în revista de circulaţie naţională „Independenţa Română – Independenţa prin cultură” şi constat că la pagina de ONG-uri cu greu găsesc interlocutori, se sfiesc spre a apărea în public. Participă mai degrabă la manifestări publice, intervenţii pe media, dar nicidecum de a-şi explicita adevărata existenţă.
Din stufoasa listă oficială a ONG-urilor constat că numărul celor de la noi îl depăşeşte copios pe cel din Germania, Franţa, Spania etc. Se pune, firesc, întrebarea cine sunt acestea, ce fac ele, ce fonduri vehiculează şi de unde, dar mai ales care este finalitatea acţiunilor lor. Se vor exprima, faţă de aceste aserţiuni, vehement, cele care într-adevăr fac ceva; nu la acestea mă refer, ci la cele aproape 16.000 de „surate” înregistrate oficial.
Societatea civilă, formată atât din ONG-uri, asociaţii liber profesioniste, iniţiative private non-profit şi alte formule civice nu are cum să colaboreze cu orice guvern, indiferent de coloratură. Ei pot fi doar parteneri.
Prin anii ’90, nişte distinşi membrii ai GUVR (Grupul Un Viitor Pentru România), de fapt o scânteie de tip Bilderberg îmi adresau un soi de interpelare de tipul cum ar putea fi eradicată mafia din comerţ. Era de fapt o obsesie postcomunistă, că toate relele societăţii româneşti s-ar datora unei aşa zise mafii centrată pe comerţ. O idee cu totul greşită.
Le-am răspuns că mafia în sens generic nu trebuie să sperie pe nimeni. Cu cât aceasta (mafie, aşa cum ei o înţelegeau) este mai puternică, statul de drept este mai slab şi invers. „Mafia”, înţelegând totalitatea acţiunilor distructiv-naţionale, reprezintă de fapt un fel de barometru al societăţii.
Am fost privit ca un ciudat, că nu am dat răspunsul aşteptat. Actualmente în sens practic, vectorii societăţii civile, dezbrăcaţi de eventuale încrâncenări politice, trebuie să fie partenerii oricăror guvernări, ignorarea ori trecerea în derizoriu a acestora pot genera falii în gestionarea tuturor segmentelor sociale.
Credeţi că în mentalitatea cetăţeanului român, în ultima perioadă, s-a schimbat ceva? Tinerii, de exemplu, sunt mult mai îndrăzneţi, nu simt nicio îngrădire şi nu se lasă intimidaţi de limitări şi convenienţe sociale, par a renunţa la vechile valori morale însuşindu-şi altele noi.
În acest bulion socio-politic, o parte din tinerii noştri, cei care mai şi rămân pe aici, încearcă să-şi croiască, în mod pragmatic, un loc sub soarele românesc. Sunt adesea formaţi pe un câştig imediat, substanţial, cu orice risc uman. Mulţi, foarte mulţi, lucrează în multinaţionale. Unii dintre ei, prin multiple programe de fidelizare (de ce nu de îndoctrinare) ajung să moară la propriu pe rugul capitalismului agresiv dezvoltat.
Alţii, pe aşa zisele platforme multinaţionale, li se insuflă idei apoi şi aderă (că nu au încotro) la un stil de viaţă „tip robot”; sunt complet decuplaţi de realităţile româneşti pe care după ceva ani, când încearcă o eventuală reinserţie, nu le mai înţeleg. Da, au avantajul unui câştig material substanţial; dar cu ce preţ?
În prezent, tinerii, vorbind în mod generic, nu sunt organizaţi suficient de mult (din păcate) pentru a reprezenta, cum ar fi firesc, o voce, o forţă pe firmamentul socio-politic românesc.
În ceea ce priveşte cuplarea tinerilor spre zonele politicii, nu cred că mai trebuie să dezvolt acest subiect; a fost şi este un total fiasco.
Bună parte dintre ei, sub atenta supraveghere a seniorilor, sunt acum sub „aripa” DNA-ului.
Cum vedeţi viitorul? Realitatea este destul de pesimistă, dar în viitor totul trebuie să fie mai bine. Eu sunt optimistă. Se spune că timpul le va rezolva pe toate. Trebuie să ne gândim că viaţa poate fi îmbogăţită nu numai cu bani, ci şi spiritual?
Viitorul reprezintă un amalgam de gânduri, speranţe, evoluţii previzibile ori gestante, de neîmpliniri ori, din ce în ce mai rar pe acest areal românesc, de realizări, de performanţe, adesea singulare dar dătătoare de imbolduri spre expansiuni în domenii felurite, în fine, de germeni coagulativi spre a desăvârşi naţiunea română cu un rol semnificativ pe eşicherul socio-politic măcar european. Da, trebuie să fim optimişti. Timpurile se schimbă şi noi trebuie să ne schimbăm odată cu ele, „tempora mutantur et nos mutamur in illis” (lat), o cugetare poate actuală a împăratului Lothar I care faţă de impetuozitatea lui din trecut a sfârşit prin a se călugări.
Nu timpul rezolvă problemele sociale, poate doar pe cele trecător lumeşti. El, timpul, poate doar ascuţi, acutiza, întărâta, chiar până la un soi de colaps, ce nu se rezolvă/soluţionează atunci când el îţi şi permite. Nu întâmplător una din maximele ce-mi aparţin, aflată pe frontul revistei „Cronica Timpului” – „Timpul curge pentru fiecare” are într-un anume sens o valoare de simbol. În filozofie timpul este definit ca fiind un flux continuu, ireversibil, care nu poate curge decât într-o singură direcţie. Reprezintă un concept în care evenimentele se succed din trecut, prin prezent spre viitor. Timpul cosmogonic, de pildă, din opera lui Mircea Eliade pune în acelaşi creuzet, disecând nuanţele, faţetele sale în diverse orânduiri, ipostaze ori mentalităţi antagonice sacru/profan. În acest demers avem căi felurite a ne raporta în existenţa noastră profană, păcat/iertare, semeţie/pocăinţă, consumism/cumpătare etc.
În ansamblul ei, societatea umană, în prezent, trece printr-un fel de purgatoriu. Deocamdată, banii, sângele economiei, reprezintă unicul criteriu de diferenţiere, pasul următor, desigur, îl reprezintă bogăţia spirituală a individului, a unei naţiuni, în fine, aşa cred eu, că „pasul” spiritual diferenţiază lumea brută (cea a banului) de cea nobilă (aceea a spiritualităţii). Cea din urmă lasă amprente spre viitorime, de prima nu-şi mai amintesc după curgerea timpului, uneori decât istoricii.
Aţi devenit jurnalist. Ce bucurii şi greutăţi întâlniţi pe această nouă cale a vieţii?
Jurnalismul reprezintă o meserie, cu oameni calificaţi şi pregătiţi în această ştiinţă. Înainte de ’90, la „Academia Ştefan Gheorghiu” erau „pregătiţi” spre a îndoctrina la rândul lor masele proletare şi a înfiera orice atitudine contrară PCR o grămadă de indivizi, parte din ei şi astăzi mai sunt asemenea „dinozauri” printre noi. Scriu din plăcere, cum alţii merg la pescuit, pe stadioane ori colecţionează (timbre, fluturi, capace de bere, cutii de chibrituri etc); iar acest „moft” mi-l permit foarte rar, deoarece în restul timpului trebuie să muncesc pentru „bugetul statului”.
Jurnalismul, în prezent, a trecut, masiv, cu arme şi bagaje din forma scrisă/tipărită în format electronic, din păcate; dar practic. Pentru că presa scrisă nu mai este cumpărată/citită iar difuzarea/împrăştierea ei în teritoriu e un fel de muncă în zadar; zălog fiind acel prim ministru puşcăriaş care a distrus la propriu sistemul de distribuţie al ei la nivel naţional.
După multe amânări, începând cu anul 2015, am readus în actualitate un titlu de publicaţie, „Independenţa Română – Independenţa prin cultură”, al unui strămoş de-al meu, ziar care a văzut lumina tiparului la Buzău, în anul 1874.
Am coagulat în paginile acestei reviste idei, luări de poziţie, studii ori analize ale unor somităţi pe domeniile lor de activitate. Aş enumera: Rodica Subţirelu – redactor şef, seniorii editori conf. univ. Corneliu Zeana, conf. univ. Gabriel Năstase, gen. dr. Emil Străinu, Dacian Bradea, Romaniţa Ştenţel, Petre Răcănel, Geo Călugăru.
Este un demers pe care cu greu îl realizez, dar nobil. Iar o publicaţie, indiferent de denumirea ori orientarea ei, este precum o navă. Vitregiile naturii, a vremurilor nu o pot abate din drumul său, comandantul este obligat să fie pe puntea navei, chiar dacă mateloţii au evadat în vreo bodegă pentru trecătoare şi necesare distracţii, uitând de navă.
Îndrăznesc întrebarea – care este programul dumneavoastră de activitate într-o zi de lucru? Respectaţi sărbătorile?
Trebuie să menţionez la această întrebare că, de când mă ştiu, sunt un bun creştin; nu habotnic. În consecinţă, respect sărbătorile ortodoxe, cultul morţilor, datinile transmise mie şi eu mai departe urmaşilor mei, toate acestea intrând în categoria lucrurilor sacre.
Din adolescenţă şi până acum, nu ziua de lucru, ci cea de repaus reprezintă câteva ore; în rest îmi organizez timpul între funcţia de manager al firmelor mele, de soţ şi tată, de prieten cu cei din jurul meu pe care îi stimez şi îi iubesc. Şi într-o secvenţă nesemnificativă (din păcate) de creator de valori artistice. De câţiva ani încoace, ca Preşedinte al Fundaţiei Literar-Istorice „Stoika”, împreună cu membrii şi simpatizanţii noştri derulăm nenumărate programe având la bază tematici precum: editări de cărţi, lansarea acestora însoţite de programe artistice, acţiuni/activităţi de prezentare a unor personalităţi în cadrul unor şcoli, editarea revistei lunare „Independenţa Română – Independenţa prin cultură” într-un tiraj de 2000 de exemplare, cu răspândire la nivel naţional. Unele din manifestări au fost organizate prin parteneriate precum UZPR, Muzeul Ţăranului Român, Liceul „Nichita Stănescu”, Şcoala „Nicolae Labiş”.
Ştiu că va continua dialogul nostru, dar trebuie să vă întreb – tot ce aţi gândit să realizaţi, aţi realizat?
Gândul, în principiu, întotdeauna este înaintea faptei. Mi-am selectat anumite ţinte (aşa-zisa conducere prin obiective) pe care într-o măsură semnificativă le-am şi realizat.
Uneori sunt prins în vâltoarea evenimentelor, dar găsesc miraculos un copac de care să mă agăţ şi astfel am timpul necesar să chibzuiesc asupra dimensiunii fracţiei realizat/nerealizat şi constat că valoarea punctuală se apropie de 0,8; nu-i mult, dar e satisfăcător.
Vă mulţumesc pentru interviul acordat şi vă urez ca anul 2016 să fie aşa cum vreţi dumneavoastră.