NICHIFOR CRAINIC – POET CREȘTIN

NICHIFOR CRAINIC
POET CREȘTIN

Nichifor Crainic a trăit în vremuri neprielnice, cu evenimente dramatice, care l-au prins în vâltoarea lor, ca pe mulţi din generaţia sa, ale căror destine au luat un alt curs, de cele mai multe ori împotriva voinţei lor. Viaţa sa a cunoscut urcuşuri şi căderi, de la fotoliul de academician la zeghea de puşcăriaş, cu momente de demnitate absolută dar şi cu unele compromisuri. A fost premiat, decorat, încarcerat, reabilitat. A slujit însă cu credinţă poezia, religia creştin-ortodoxă strămoşească, cu uneltele scrisului, dintr-un sincer şi profund sentiment de dragoste faţă de neam şi ţară.
Nichifor Crainic, poet, ziarist, filosof, profesor, politician de extremă dreapta, s-a născut la 22 decembrie 1889, în satul Bulbucata, aflat în actualul judeţ Giurgiu, din părinţi simpli, autorul fiind însă mândru de originea sa modestă, mărturisind în cartea sa de memorii Zile albe, zile negre: „Eu m-am ivit în lumina lumii venind dintr-o adâncime de două mii de ani. Hrisoavele vechimii mele n-au fost niciodată scrise. Le port în sângele care bate încă în tâmpla căruntă…
Eu nu cobor de pe culmile istoriei, ci mă urc din peşterile anonimatului…
Sentimentul acesta nu îl am numai eu; îl avea şi tatăl meu, ţăranul anonim, al cărui suflet chiuia de bucurie că-şi vede feciorul cărturar, ridicat dintr-un neam care n-a citit decât în stele şi n-a scris decât cu plugul pe coalele negre ale ţărânii”. Aceeaşi mândrie se regăseşte şi în poezia „Eu”: „Spre glorioasa-mi obârşie/ Cobor adânc din eu în eu,/ Sub două mii de ani mă-mbie/ Din fundul vremii chipul meu…”.
Numele său real este Ion Dobre, pe care nu l-a folosit în scrierile sale, semnând cu mai multe pseudonime, oprindu-se în final la Nichifor Crainic, oficializat în 1926. După primele clase absolvite în satul natal, urmează Seminarul teologic, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Ca student, obişnuia să cânte în strană la biserica Zlătari, unde a dorit să fie preot, dar deşi a fost susţinut de părintele Constantin Nazarie, de Gala Galaction, Nicolae Iorga şi I. Gh. Duca, mitropolitul primat Canon Arămescu-Donici nu a fost de acord. A avut două căsătorii. Prima, cu cumnata bunului său prieten Nicolae Băculescu, dar de care divorţează, iar a doua, cu Aglae, o studentă la Medicină, pe care o cunoaşte la Viena, din căsătoria lor rezultând unica sa fiică, Ioana.
Când România intră în Primul Război Mondial, Nichifor Crainic cere să fie trimis voluntar pe front, dar este respins. Totuşi, înaintea ocupării trupelor Puterilor Centrale, e înrolat şi încadrat în Compania II sanitară. Se refugiază în Moldova, în satul Simila, apoi pleacă la Iaşi, fiind bolnav de dublă pneumonie.
După însănătoşire, este repartizat ca soldat-sanitar la Spitalul Militar din Iaşi.
În această perioadă, colaborează la revista lui Nicolae Iorga, „Neamul Românesc”. La îndemnul lui Lucian Blaga, cu care a avut o lungă colaborare şi amiciţie, pleacă la Viena, unde se înscrie la Facultatea de Filosofie. Aici obţine doctoratul în filosofie, după care se întoarce în ţară şi predă filosofia la Seminarul teologic din Bucureşti şi la Facultatea de Teologie din Chişinău. La universitate, nu a făcut politică, ci i-a hrănit pe studenţi cu „jeratic ceresc”. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae îl descrie astfel: „Nichifor Crainic este cel dintâi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt şi ocolit al specialiştilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvârşind „o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox” . Acest duh ortodox se va reflecta în poezia sa, în articolele şi teoriile publicate în diverse reviste din Bucureşti: „Sămănătorul”, „Viaţa Românească”, „Lumina literară”, „Revista ortodoxă” „Curentul”, „Neamul Românesc”, „Lumina Nouă”, „Căminul nostru” etc, dar şi din provincie: „Ramuri” (Craiova), „Păstorul ortodox” (Piteşti), „Luceafărul” (Sibiu), „Revista politică şi literară” (Blaj), „Klingsor” (Braşov), „Gândirea” (Cluj), „Sfarmă-Piatră”, „Buna Vestire”, ultimele două aflate sub influenţa legionară.
A fost redactor-şef al ziarului „Calendarul”, apărut la Bucureşti în 25 ianuarie 1932 şi suspendat la 24 martie 1932, din ordin guvernamental, reapărut la 9 iunie în acelaşi an, până în 29 decembrie, când este din nou suspendat din cauza unui articol semnat de Nichifor Crainic: „Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduca”, o critică virulentă împotriva lui Carol al II lea, a Elenei Lupescu şi a camarilei regale.
După asasinarea prim-ministrului I.Gh. Duca, pe peronul gării din Sinaia, Crainic este acuzat că ar fi fost instigatorul moral al asasinatului şi este arestat împreună cu conducerea legionară şi alţi opozanţi ai regelui. La procesul care a urmat, Nichifor Crainic este achitat.
Ziarist neobosit, Nichifor Crainic conduce un timp revista „Flamura”, iar după mutarea revistei „Gândirea” de la Cluj la Bucureşti, preia conducerea acesteia, devenind directorul dar şi ideologul ei, iniţiind curentul gândirismului, bazat pe „autohtonism”, neo-ortodoxism şi naţionalism. „Gândirea”, cea mai importantă revistă interbelică, fondată în 1921, la Cluj, de către Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, este antiavangardistă, cultivând neotradiţionalismul românesc, în opoziţie cu ,,Sburătorul” lui Eugen Lovinescu.
La „Gândirea”, au colaborat cei mai importanţi intelectuali de atunci: Ion Barbu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, Radu Gyr, Gib Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ion Pilat, Adrian Maniu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Al. O. Teodorescu, Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu. Periodic, în paginile ei au mai semnat: G.M. Zamfirescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran.
Articolele de aici au o orientare naţionalistă, în spiritul unui ortodoxism militant. Peste ani, Nichifor Crainic îşi rememorează activitatea de la „Gândirea”, scriindu-i ziaristului Pamfil Şeicaru, care se stabilise la Madrid: „Ştii la ce lucrez acum? Nişte amintiri despre Gândirea, revista cea mai ponegrită de aproape 30 de ani încoace.
Nu se vor publica desigur, cum nu se publică nimic din manuscrisele mele. Dar vreau să rămână pe urma mea imaginea acestei reviste aşa cum a fost”.
În 1938, Nichifor Crainic elaborează teoria statului etnocratic în lucrarea Ortodoxie şi etnocraţie. În 1940, este numit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena. Tot în acelaşi an, la propunerea lui Dumitru Caracostea, este ales membru al Academiei Române, din care este exclus în 1945 şi reconfirmat post-mortem în 1994. În 1943, susţine în Bucureşti, dar şi în ţară, conferinţe pe teme patriotice despre Octavian Goga, Avram Iancu, George Coşbuc etc.
Nichifor Crainic s-a avântat cu pasiune în viaţa politică, ca om de dreapta, pentru care a plătit, fiind arestat şi închis atât în perioada interbelică, cât şi în timpul regimului comunist. A lucrat patru luni ca secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, sub ministrul Vasile Goldiş, în timpul guvernării legionare, şi ca ministru al propagandei în timpul regimului militar al lui Ion Antonescu. Odată cu ocuparea ţării de către sovietici, are parte de persecuţii, care se intensifică asupra multor intelectuali din elita românească. În 1945, face parte din „lotul ziariştilor fascişti”, alături de Radu Gyr, Pamfil Şeicaru şi alţii, fiind condamnat în contumacie la „detenţie grea pe viaţă şi degradare civică”. Află din ziare că este condamnat şi este sfătuit să se ascundă. Aproape trei ani pribegeşte prin Transilvania, adăpostindu-se în casele unor preoţi care-i fuseseră elevi, perioadă care se va regăsi în cartea sa de memorii Pribeag în ţara mea. În acest timp, la 20 mai 1946, moare soţia sa, dr. Aglae Crainic. Pe 24 mai 1947, obosit şi gândindu-se că va avea parte de rejudecare şi reabilitare, îl convinge pe preotul Ioan Sămărghiţan, gazda sa, cel care i-a salvat manuscrisele, să-l anunţe pe jandarmul satului că se predă. Este dus întâi la Târgu-Mureş, apoi la Bucureşti, după care este închis succesiv la închisorile Văcăreşti şi Jilava. După anularea sentinţei din 1945, a urmat rejudecarea, care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui Petre Pandrea, avocatul care îl apărase în ’45, iar Nichifor Crainic este transportat la Aiud, unde a stat închis 15 ani, fără să existe o sentinţă judecătorească, supus unui regim crunt de înfometare, umilire şi epuizare fizică şi psihică. Petre Pandrea alcătuieşte o listă intitulată „Uniunea Scriitorilor de la Aiud”, din care făceau parte: Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Petre Ţuţea, Valeriu Anania, Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Nichifor Crainic etc.
În timpul detenţiei, Nichifor Crainic este racolat şi devine informator al Securităţii, cum spun biografii săi, pentru „o gamelă cu zeamă”. Este eliberat în 1962 şi, considerându-l „reeducat”, este angajat ca redactor la revista editată de Ministerul de Interne, „Glasul patriei”, revistă de propagandă, care se adresa în exclusivitate emigraţiei spre a-i determina pe cei plecaţi din ţară să se întoarcă. Aici lucrează până la pensionarea din 1968. Se spune că multe articole nu erau scrise de el, ci doar i se folosea numele ca semnătură. Un compromis pentru viaţă.
Alţii l-au numit mercenariat, în speranţa de a reintra în circuitul literar.
În 1968, criticul Nicolae Manolescu îl include într-o antologie de poezie, care a fost interzisă, deoarece cuprindea poeţi condamnaţi în aşa-zisul proces al „ziariştilor fascişti” şi poeţi din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruş, Ştefan Baciu), lipsind însă scriitori proletcultişti ca Mihai Beniuc şi Eugen Jebeleanu. Antologia este contestată vehement de George Ivaşcu, în schimb, Monica Lovinescu argumentează în revista „Destin” (Madrid, 1969): „Singurul criteriu cu putinţă privind
trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului şi ciocnirile ideologice aparţin istoriei, cel mult istoriei literare, opereleliteraturii.
Totul e de a şti dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, şi era singurul justificat”.
În pofida vieţii sale tumultuoase, talentul puternic, exploziv al lui Nichifor Crainic se împlineşte într-o operă literară diversă şi bogată, care a cunoscut pe rând interdicţii şi reeditări, în diverse regimuri politice. Scrie poezie, eseu, memorii, face traduceri, la care se adaugă o uriaşă publicistică, având numeroase articole de atitudine. Debutează înainte de Primul Război Mondial, pe când era elev la seminar, în 1906, cu poezia „La horă”, în revista şcolară „Spre lumină”, semnând
cu numele său real, Ion Dobre. Încurajat la începuturile sale literare de Alexandru Vlahuţă, începe să colaboreze la diferite reviste, care îi confirmă şi susţin talentul.

Premonitoriu al întregului său destin este titlul primului volum de versuri intitulat Zâmbete şi lacrimi, apărut în 1916, la editura Alcalay, în colecţia ,,Biblioteca Scriitorilor Români“. În acelaşi an, la Craiova, apare volumul Şesuri natale. Urmează: Darurile pământului (1920), Iisus în ţara mea (1923), Cântecele patriei (1925, 1931), Ţara de peste veac (1931, 1946) etc, multe republicate, în special după 1990. Eseurile tratează teme de religie, istorie, artă cu trimitere la actualitate: A doua neatârnare (1926), Sensul tradiţiunii (1929), Sensul teologic al frumosului (1932), Mărturisire de credinţă (1934), Rasă şi religiune (1935), Nostalgia paradisului (1939, 1940, 1994, 1996) etc. A tradus din Verhaeven, Rabindranath Tagore, Rainer
Maria Rilke. Indiferent în ce zonă literară s-a manifestat, scrisul lui Nichifor Crainic este, după cum aprecia Dumitru Stăniloae, „o mărturie a spiritualităţii româneşti, care e o sinteză între credinţa ortodoxă tradiţională şi calităţile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spaţiul şi istoria lui”.
În poezia lui Nichifor Crainic se oglindesc, autentic şi emoţionant, poporul român, satul românesc, cu datinile, practicile şi tradiţiile încă nealterate, unde Dumnezeu e prezent în lucrurile mari şi în cele mici şi se manifestă în cele văzute şi în cele nevăzute. Viaţa omului simplu e privită sub aspectele bucuriei la sărbători, al trudei cu care lucrează pământul dătător de roade, cu o adâncă şi umană înţelegere a cursului lumii, angrenată într-o sacră ordine universală prestabilită, imuabilă. În volumul Iisus în ţara mea, Nichifor Crainic se relevă ca un poet profund religios, un poet creştin prin excelenţă. Iisus coboară printre oameni, se integrează în munca lor, e mereu alături de ei, iar oamenii îl simt alături prin puterea credinţei, a obiceiurilor, între ei stabilindu-se o eternă comuniune: ,,Când holda tăiată de seceri fu gata,/ Bunicul şi tata,/ Lăsară o chită de spice-n picioare,/ Legând-o cucernic cu fir de cicoare…“. Din neamul pe care îl cunoaşte adânc şi-l preţuieşte fac
parte şi cei vii, şi cei morţi, antecesorii transmiţându-şi particularităţile, idealurile, visele urmaşilor: „Trecutul adormit şi viitorul/ În clipa care bate le-mpreuni/ Când fericiţi lipim la piept feciorul/ Îmbrăţişăm într-însul pe străbuni” (Patria). Lor le închină „Rugăciunea din amurg”: „Mă rog şi pentru vii, şi pentru morţii mei”, dând laudă lui Dumnezeu, cu setea binecunoscută a căutătorilor de certitudini, cărora adevărul li se relevă în rugăciuni, prin trăire hristică: „De Tine mi-e foame, de Tine mi-e sete/ Şi-n saltul credinţei gustând veşnicia/ Din pulberea lumii îmi strâng bucuria/ Căci sunt întru Cel care este”.
În detenţie, poetul a rezistat datorită credinţei în Dumnezeu, a rugăciunilor, dar şi datorită harului său poetic. În perioada celor 15 ani de lipsire de libertate, a compus în minte poezii, pe care le transmitea bătând morse în pereţi, şi astfel, din celulă-n celulă, au ajuns în toată închisoarea din Aiud, apoi afară, poezii cutremurătoare ca „Unde sunt cei care nu mai sunt”, aceasta fiind titlul poeziei sale emblematice dar şi cea mai reprezentativă pentru literatura închisorilor de la noi, unde glasurile conştiinţelor au răzbit prin pereţi, trecând dincolo de cruzimea unui regim de teroare inimaginabilă. „Întrebat-am vântul, zburătorul/ Bidiviu pe carealeagră norul/ Către-albastre margini de pământ:/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?// Zis-a vântul: Aripile lor/ Mă doboară nevăzute-n zbor.// Întrebat-am luminata ciocârlie,/Candela ce leagănă-n tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns.// Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/ Oarba care vede-n întuneric/ Tainele necuprinse de cuvânt: Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?// Zis-a bufniţa: Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea”. Şi în această memorabilă poezie, autorul este ecoul miilor de identităţi care au pierit crud, în anonimat.
Tot în închisoare, creează şi memorează poezii ce vor circula ilegal şi care se vor constitui în volumul Şoim peste prăpastie, reeditat în 1990 de editura Roza Vânturilor. Opera sa va fi reeditată după ’89, dar de multe ori trunchiat, după volumele cenzurate între anii 1938-1940, 1940-1944, unde au fost eliminate pasaje cu referire la legionarism.
O monografie despre Nichifor Crainic apare în 2010, la Deva, sub semnătura profesoarei Geta Marcela Pârvănescu. Nichifor Crainic s-a manifestat şi ca editor. Între 1922-1930, în calitate de consilier cultural al Fundaţiei Culturale Principele Carol, susţinătoare a Editurii Cultura Naţională, a îngrijit colecţia „Cartea vremii”, în cadrul căreia au apărut 28 de titluri de opere ale unor scriitori români şi străini. A fost activ în multe domenii, care au cerut implicare în plan naţional. A fost o personalitate complexă, care a cunoscut gloria dar şi fructele ei amare, făcându-se cunoscut nu numai în ţară, ci şi în străinătate. În 1930, primeşte Premiul Naţional de Poezie, participă la Arles, în sudul Franţei, la sărbătorirea centenarului lui Frédéric Mistral. E prezent la Geneva la lucrările Societăţii Naţiunilor care dezbătea, sub preşedinţia lui Nicolae Titulescu, ideea Statelor Unite ale Europei, idee respinsă de Nichifor Crainic, considerând a fi o formulă supranaţională de tip masonic.
În 1943, susţine conferinţe la Zagreb („Poezia noastră religioasă”), la Weimar, la Sofia etc. Unii biografi îi găsesc mai multe păcate decât merite, susţinând că „n-a fost un sfânt”. Dar ce să fi fost un sfânt? A fost om ca toţi oamenii, care a trăit cu pasiune viaţa, aşa cum a fost ea, dăruindu-i-se cu toate energiile şi forţele sale fizice, intelectuale şi spirituale. Şi-a iubit poporul din care s-a ivit, slujindu-l cu devotament.
S-a stins din viaţă, în somn, în noaptea de 19-20 august 1972, la Casa scriitorilor din Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia. Viaţa şi opera sa constituie o provocare şi merită să fie studiate mai amănunţit, cu bune şi rele, pentru o mai corectă receptare şi reevaluare.

VICTORIA MILESCU