PEDOFILIA ÎNTRE PATOLOGIE ȘI NORMALITATE (I)

PEDOFILIA ÎNTRE PATOLOGIE ȘI NORMALITATE (I)

Pedofilia este un subiect actual, extrem de delicat, care oripilează orice om de bun simţ ce trăieşte şi gândeşte în parametrii unei presupuse normalităţi. Spunem presupuse întrucât normalitatea umană reprezintă un concept greu de definit, la modul general, dacă ţinem cont de diferenţele antropologice şi sociologice ale diferitelor grupuri etnice şi rasiale dominate de legi, cutume şi tradiţii specifice, la care se adaugă, bineînţeles, şi normele etice şi morale caracteristice fiecărei etape istorice ale umanităţii. În plus, graniţa dintre normalitatea şi anormalitatea mintală este deosebit de fragilă, aşa după cum afirma şi profesor doctor Aurel Romilă în lucrarea sa intitulată „Psihiatrie” (A.A.P., Bucureşti, 1997): „Psihiatrul este mai rezervat în privinţa definiţiei bolii mintale decât restul populaţiei, deşi el are de-a face profesional cu boala mintală. Aşa că mărturisirea că lumea nu se poate împărţi clar în nebuni şi normali nu este primită cu plăcere”. Şi atunci ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă genii ca Picasso, Salvador Dali, Einstein, Balzac sau Bach au fost oameni normali psihic?
Sau poate că adevăraţii oameni normali sunt sutele de milioane de fiinţe obişnuite, care duc o viaţă convenţională, fără să îndrăznească măcar o clipă să se gândească la o aventură nelalocul ei? O anecdotă celebră vorbeşte chiar de această dilemă: „Invitat la masă de un psihiatru din Paris, Humboldt îşi exprimă dorinţa să vadă mai de aproape şi un bolnav mintal, nepericulos. În timpul mesei, savantul se uită cu cel mai mare interes la un bărbat fără cravată, deosebit de dezordonat şi gălăgios, convins că acesta era pacientul. Abia a reuşit gazda, după masă, să-l convingă că bolnavul fusese elegantul lui vecin, îmbrăcat în frac şi deosebit de politicos, în timp ce scandalagiul era… Balzac!” (Album literar gastronomic, revista „Viaţa Românească”, 1992).
În aceeaşi ordine de idei, dar în alt registru, dacă ar fi să analizăm, fără idei preconcepute, istoria sexualităţii umane, am constata că acest subiect a fost (şi probabil va rămâne în continuare) insuficient cercetat, pentru că aşa cum am mai afirmat în materialul „Abisul sexualităţii umane”, publicat în nr. 19 din anul 2016 al acestei reviste, inconştientul uman este aproape insondabil iar accesul specialiştilor în zone psihologice atât de întunecate se loveşte, fără doar şi poate, de prejudecăţile şi ipocrizia unei societăţi încorsetată de tradiţii şi norme etice şi morale făţarnice, dar foarte „onorabile”, ce ignoră realităţile istorice, biologice, antropologice, genetice şi psihologice. De ce? Pentru că sexualitatea umană nu poate fi cercetată decât din această perspectivă, întrucât ea, am mai spus-o, este dominanta umană cea mai puternică şi reprezintă o realitate incontestabilă, în ciuda faptului că mulţi dintre noi nu vrem să recunoaştem acest adevăr. De la „Ars amandi” a lui Ovidiu, până la „Kama Sutra” şi Tantra-yoga, de la „Istoria sexualităţii” a lui Foucault până la „Psihanaliza şi sexualitate” a lui Freud, de la „Dicţionarul erotismului” a lui Ernest Borneman până la „Psihologiile eroticii masculine şi feminine” ale lui Wilhelm Stekel, specialiştii în domeniu (scriitori, istorici, psihiatri, psihanalişti, psihologi) au încercat să analizeze şi să descifreze din diferite unghiuri problematica sexualităţii umane, dar fără ca subiectul să fie în totalitate epuizat.
Şi poate că, obiectiv vorbind, acest demers nici nu ar fi posibil cu adevărat. Cu toate acestea, noi vom încerca să abordăm problema pedofiliei dintr-o perspectivă ignorată de specialişti (credem că din motive de comoditate socială şi profesională, aprofundând cu luciditate, echidistanţă şi obiectivitate acele discipline ştiinţifice care au legătură intrinsecă cu subiectul sexualităţii (la modul general, dar şi în mod special cu cel al pedofiliei) şi apoi, culegând toate informaţiile necesare, să le punem cap la cap, într-o ordine coerentă, firească, pentru ca în final să ajungem la concluziile ce se impun, sau mai precis ce decurg din logica lucrurilor, chiar şi în pofida teoriilor oficiale de astăzi. Termenul de pedofilie a apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi se referă la atracţia sexuală a unui adult pentru copii, indiferent de sex, dar, în mod special, faţă de fetiţe.
În ultimele decenii, întreaga societate civilizată condamnă vehement şi categoric orice manifestare de acest gen, adulţii care ajung la astfel de fapte fiind catalogaţi drept monştri perverşi, mai periculoşi şi mai cumpliţi chiar decât criminalii în serie. Astfel că etica şi moralitatea lumii civilizate aşează pedofilia în categoria celor mai odioase rele, în fruntea celor mai ticăloase fapte umane.
Aşa cum am mai spus de atâtea ori, este de necontestat adevărul că sexualitatea umană este condiţionată în foarte mare măsură şi de tradiţiile şi cutumele fiecărei naţiuni sau etnii în parte, transmise din generaţie în generaţie, timp de milenii, nu numai de instinctele, impulsurile sau dorinţele oamenilor controlabile, aproape în exclusivitate, prin intermediul legilor îngrăditoare ale societăţii, determinate, fără îndoială, de normele etice şi morale ale diferitelor etape istorice. Oare nu este clar ca lumina zilei că în totala absenţă a acestor legi coercive oamenii şi-ar da frâu liber impulsurilor sexuale extrem de puternice (pe lângă multe altele) şi ar cădea în promiscuitatea animalităţii primare? Nu credeţi? Scenariul apocaliptic „American Blackout”, difuzat anii trecuţi pe unul dintre canalele TV de ştiinţă, reprezintă o ipoteză şocantă dar convingătoare în acest sens. Astfel, atât poruncile divine cât şi legile profane îşi dovedesc importanţa covârşitoare în parcursul întregii civilizaţii umane, pentru că fără aceste legi şi norme, dar şi fără credinţa în divinitate s-ar fi menţinut un haos animalic primitiv, care ar fi dus, fără nicio îndoială, la extincţia speciei umane.
În zorii umanităţii nu existau decât poruncile divine, respectiv cele ale zeilor, care au impus „paleantropilor” primele comportamente magico-religioase. Din „Istoria credinţelor şi ideilor religioase” a lui Mircea Eliade (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pag. 68) aflăm următoarele: „Întrucât zeii sunt responsabili de ordinea cosmică, oamenii trebuie să le urmeze poruncile, căci ele se referă la norme, la «decretele», me, care asigură atât bunul mers al lumii cât şi al societăţii umane”.
Aşa după cum am subliniat şi în articolul „Abisul sexualităţii umane”, coloana vertebrală a umanităţii are două componente esenţiale: religiozitatea şi sexualitatea, care sunt înscrise în ADN-ul uman. Omul, în complexitatea sa uluitoare, nu este nici pe departe rezultatul hazardului fizico-chimic al cosmosului, aşa după cum afirmă teoriile materialist-dialectice construite de filosofi şi oameni de ştiinţă profani, liber cugetători, ci, dimpotrivă, ultimele cercetări şi studii asupra omului şi Universului oferă un adevăr coerent şi din ce în ce mai greu de contestat, şi anume că omul, ca parte din cosmos, este fructul unei intenţii, al unei raţiuni, al unei Conştiinţe. În acest sens, cărţile savantului român Dumitru Constantin-Dulcan vin în sprijinul realităţii despre care vorbim. Viaţa, aşa cum se prezintă ea pe Terra, nu poate apărea decât într-un
Univers fertil care să permită naşterea ei (pentru mai multe amănunte despre ceea ce se numeşte un Univers fertil puteţi consulta cărţile „Originea Unversului” de John D.
Barrow şi „Ultimele trei minute” de Paul Davis, ambele apărute la Editura Humanitas din Bucureşti, în 1994).
Din perspectivă religioasă, mai exact cea a doctrinei creştine, prin sexualitatea cu care ne-a pedepsit Dumnezeu după Păcatul Originar, specia umană supravieţuieşte pe plan cosmic în timp şi spaţiu. Ca atare, este un adevăr dovedit ştiinţific faptul că din punct de vedere fiziologic fetele devin fertile (deci capabile de odrăslire) în jurul vârstei de 11-12 ani, iar băieţii cu aproximativ 2 ani mai târziu.
În ultimele decenii, din cauza alimentaţiei bogate în hormoni de creştere, fertilitatea fetelor, cu toate consecinţele sale metabolice, se instalează şi mai devreme, iar băieţii dobândesc caractere din ce în ce mai feminine.
În consecinţă, Dumnezeu care ne-a creat (sau Mama Natură pentru materialişti) a vrut ca fetele să poată odrăsli la vârste pe care noi, cei de astăzi, trăitori în societăţi moderne, le considerăm a fi extrem de fragede. În acelaşi timp, Dumnezeu (sau Mama Natură), odată cu fertilitatea (ba chiar mult mai devreme), i-a înzestrat pe oameni cu instincte, dorinţe, pulsiuni şi plăceri sexuale, în absenţa cărora specia umană ar fi fost în pericol să se stingă. În cele ce urmează vom atinge un subiect foarte delicat, un subiect tabu, ocolit cu obstinaţie şi ipocrită pudoare atât de specialişti cât şi de marele public. Oare fără a-l aprofunda am înţelege cu obiectivitate cauzele reale ale pedofiliei?

Sigmund Freud, prin cele „Trei eseuri privind teoria sexualităţii” şi mai cunoscuta „Psihanaliză şi sexualitate”, dar şi Wilhelm Stekel, autorul studiilor „Psihologia eroticii feminine” şi „Psihologia eroticii masculine”, ne dezvăluie şi aprofundează exact problematica (voit învăluită în ceaţă şi ascunsă opiniei publice) a sexualităţii precoce. Este evident că sexualitatea infantilă reprezintă o temă sistematic evitată dintr-o falsă jenă şi dintr-o excesivă şi făţarnică moralitate ce caracterizează societatea noastră modernă călăuzită de principii morale mincinoase şi aburitoare, artificiale şi aparent infelxibile, dar cu atât mai ipocrite cu cât lumea „civilizată” şi permisivă de astăzi tinde să recunoască drepturile minorităţilor sexuale care ajung să pretindă legalizarea mariajului homosexual în stradă, în mass-media şi în parlamente europene, în contradicţie totală cu moralitatea creştină. Ce-i drept, tocmai în acest sens, o ţară supercivilizată ca Suedia nu pedepseşte juridic raporturile sexuale între adulţi şi minore dacă acestea consimt din proprie iniţiativă să le întreţină.
Din literatura de specialitate, dar şi din experienţa clinică proprie, sau a unor colegi psihanalişti, suntem în măsură să concluzionăm că fenomenul psihosexualităţii precoce se dezvăluie ca fiind mult mai complicat decât pare la prima vedere. Astfel, am constatat că, în contradicţie cu majoritatea acreditărilor oficiale, primele manifestări erotice (începute ca „naive şi nevinovate” jocuri sexuale), mai mult sau mai puţin adumbrite de sentimente de vinovăţie, îşi au debutul multe mai devreme, respectiv în copilăria târzie (5-14 ani). Cauzele acestui comportament sunt multiple: imoralitate juvenilă dobândită în familie sau în anturaj, spirit de imitaţie, naivitate, dar nu în ultimul rând impulsuri şi dorinţe sexuale puternice, pentru că, acestea din urmă, fiind înscrise în ADN-ul uman, se pot manifesta, adeseori, înainte de instalarea fertilităţii, la ambele sexe.
Aşa cum a constatat şi Wilhelm Stekel la începutul secolului al XX-lea, şi noi, la rândul nostru, dintr-o bogată cazuistică psihanalitică, am întâlnit foarte multe exemple de sexualitate precoce culese din realitatea timpurilor noastre. Asemănările sunt frapante, cu toate că de atunci s-a scurs un veac, ceea ce dovedeşte că „nimic nu este nou sub soare”. Astfel, copii din grupa de vârstă cuprinsă între 3-7 ani (preşcolari) încep să manifeste curiozităţi erotice faţă de sexul opus şi apar primele iubiri, dar şi primele dezamăgiri din dragoste. Tot în această perioadă, unii copii deprind (sau descoperă singuri) practicarea autoerotismului (onania), sau se aventurează în jocuri erotice mai mult sau mai puţin nevinovate. În etapa următoare, respectiv în ciclul primar şi gimnazial (7-14 ani), copiii devin şi mai curioşi, aflând mai multe amănunte despre sexualitate, din colectivitate, din reviste pentru adulţi şi îndeosebi pe internet. O bună parte dintre copii, cei mai îndrăzneţi, mai curioşi şi mai stăpâniţi de dorinţe şi de impulsuri erotice, încep viaţa sexuală, dar fără a fi pregătiţi şi educaţi în acest sens, din lipsa unui program de educaţie sexuală.
De exemplu, fetiţele pot avea orgasm în timp ce dansează sau se sărută, lipindu-se de trupul partenerilor.
În ciclul superior (liceu şi colegiu), adolescenţii între 14-18 ani (nu toţi, dar din ce în ce mai mulţi) duc o viaţă sexuală regulată, intensă şi complexă: raporturi intime de toate tipurile, dar şi toată gama de activităţi erotice, fără contact sexual normal. De exemplu, multe fete, pentru a-şi păstra virginitatea, apelează la metode practicate încă din cele mai vechi timpuri: fellatio, immissio penis in anum etc. Trebuie să remarcăm şi să subliniem adevărul că majoritatea tinerilor adolescenţi este stăpânită de dorinţe sexuale foarte puternice.
Desigur, mulţi cititori se vor scandaliza de dezvăluirile psihosexuale din acest articol, dar adevărurile expuse aici construiesc o realitate pe care (încă!?) nu suntem dispuşi (sau pregătiţi) s-o acceptăm din motive de falsă moralitate profană şi religioasă, sau din mincinoase standarde de conduită socială. În acest sens, vă oferim un singur exemplu de sexualitate infantilă (unul dintre miile de cazuri asemănătoare) pe care l-am întâlnit în jurnalul poetului Petre Stoica, numit „Viaţa mea la ţară” (Bucureşti, 1988, pag. 6): „5 octombrie 1976. În drum spre nea Costică, aud şuşoteli sub gardul şcolii. Caut să trec neobservat. Sunt doi şcolari, o fată şi un băiat.
Au aproximativ nou anişori. Înregistrez discuţia: El: Desfă-ţi picioarele. Ea: De ce, Ionele? El: Să te rup. Ea: Ba s-o rupi pe mă-ta…”.
Fără comentarii!

Psiholog MIHAELA VINTILĂ