GRIGORE C. MOISIL – Omul și drumul său

GRIGORE C. MOISIL
Omul și drumul său

Este bine cunoscut faptul că în imperiul Austro-Ungar, românii din Ardeal nu erau recunoscuţi ca o minoritate cu drepturi cetăţeneşti, aşa cum erau maghiarii, saşii şi secuii, deşi reprezentau 2/3 din populaţia Transilvaniei. Sentimentul naţional al românilor era înăbuşit prin toate mijloacele. În primul rând nu aveau şcoli în limba română şi nici drepturi civice. Erau înjosiţi şi marginalizaţi, nepermiţându-li-se să se manifeste în organele reprezentative decizionare. Cu toate acestea, pentru a se putea apăra de ameniţările turcilor, erau imediat înrolaţi în armată şi trimişi pe graniţă în punctele cele mai vulnerabile.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi în secolul al XVIII-lea, când Maria Tereza a luat hotărârea de a militariza şi o serie de sate româneşti, în anul 1762, din zona judeţului Bistriţa Năsăud de astăzi. Printre acestea s-au numărat şi comunele Maieru şi Şanţ. Evident, anterior s-au făcut o serie de verificări, în privinţa familiilor şi în mod deosebit al membrilor de sex masculin. Datorită acestor demersuri, similare oarecum recensământurilor de astăzi, apare şi familia Moisil, având descendenţi de frunte, intelectuali şi adevăraţi patrioţi, la anul 1758.
Această acţiune de militarizare a comunelor româneşti a permis ridicarea socială, politică şi culturală a acestora, oferindu le ocazia anumitor reprezentanţi, patrioţi destoinici, să se afirme. Printre aceştia şi Grigore Moisil (1814-1891), străbunicul academicianului Grigore C. Moisil. El s-a remarcat în calitate de paroh al ţinutului Rodnei, unul din întemeietorii primului liceu românesc din Năsăud. Fratele bunicului său, Grigore, Iuliu Moisil (1859-1947), a fost profesor mai întâi la Slatina şi apoi la Târgu Jiu, unde a organizat „Cercuri Culturale” şi „bănci populare”. Aici, a înfiinţat la Târgu Jiu, în 1900, prima „şcoală de artă ceramică” din România. La pensionare, se întoarce la Năsăud, unde împreună cu alţi entuziaşti, înfiinţează Muzeul Năsăudean.
Tatăl său, Constantin Moisil (1867-1958), a fost profesor de istorie, arheolog, numismat, director al Cabinetului Numismatic al Academiei şi, mai apoi, academician.
Mama sa, Elena (1863-1949), a fost mai întâi institutoare la Tulcea, iar apoi directoarea şcolii „Maidanul Dulapului”, azi şcoala nr. 74 „Enăchiţă Văcărescu” din Bucureşti.
A avut o soră, Florica, mama profesoarei Zoe Petre; un frate George C. Moisil (1917-1989), profesor universitar la Politehnica din Bucureşti şi fratele Ioan C. Moisil, academician. Academicianul Grigore Moisil s-a născut la 10 ianuarie 1906 la Tulcea.
Urmează cursurile şcolii primare (patru clase) la Bucureşti, continuă pentru puţin timp la Vaslui (Liceul Teoretic Mihail Kogălniceanu), absolvind apoi la Liceul Spiru Haret, între anii 1918-1922.
În 1924, intră student la Politehnica
din Bucureşti, Secţia Construcţii, urmând cu rezultate deosebite primii trei ani. Cum simţea chemarea pentru matematică, urmează şi cursurile Facultăţii de Matematică, părăsind Politehnica la terminarea primilor trei ani. La Facultatea de Matematică îi are ca profesori: pe Dimitrie Pompeiu (care va deveni mentorul său), Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu şi Anton Davidoglu.
În 1929 îşi susţine teza de doctorat intitulată Mecanica analitică a sistemelor continue. Comisia avea ca preşedinte pe Gheorghe Ţiţeica şi membri pe Dimitrie Pompeiu şi Anton Davidoglu. În acelaşi an i se publică teza de doctorat la Paris, de către Editura Ganthier-Villars, fiind elogios apreciată de către savanţii Vito Volterra, Tullio Levi Civita şi Paul Lévy.
În 1930 primeşte o bursă de studii şi pleacă la Paris, perfecţionându-se la Sorbona. Un an mai târziu, în 1931, susţine examenul de docenţă, cu lucrarea Sur une classe de systèmes d’équations aux dérivées partilles de la Phisique mathématique. Vine în ţară şi este numit conferenţiar la Faculatatea de Matematică din Iaşi. Imediat însă obţine o bursă de studii Rockefeller şi pleacă la Roma.
În anul următor, 1932, revine în ţară şi, fiind legat în mod deosebit de profesorul Alexandru Myller, rămâne la Iaşi timp de 10 ani, unde va ţine primul curs de algebră modernă din România: Logica şi teoria demonstraţiei, la Universitatea din Iaşi. Nu întrerupe, ci se dedică activităţii sale de cercetare privind logica, elaborând lucrări despre logicile matematicianului polonez Lukasiewicz.
Rezultatele cercetărilor sale de logică au constituit baza unei puternice şcoli de matematică în ţară şi peste hotare (Argentina, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria etc).
Cei 10 ani petrecuţi la Iaşi au fost deosebiţi de fertili, căci au pus baza operei sale deosebite, impunându-se în matematică, printr-o tehnică personală, făcând posibilă apropierea între idei, aparent foarte îndepărtate, prin utilizarea unor noţiuni din diverse domenii complet deosebite.
În aceşti ani petrecuţi la Iaşi, se îndrăgosteşte de Viorica Constante şi îi scrie zilnic scrisori de dragoste, semnând Grigore Moisil, academician romantic. Aşa prezentându-se situaţia, finalul nu putea fi decât căsătoria, iar din acest moment viaţa sa a devenit mai plină şi cu adevărat fructuoasă. Rezultatul activităţii sale de cercetare ştiinţifică s-a concretizat prin nenumărate lucrări publicate a diferitelor domenii precum mecanica, analiza matematică, geometrie, algebră şi logică matematică. A extins în spaţiul cu mai multe dimensiuni derivata aureolată a lui Dimitrie Pompeiu şi a studiat funcţiile monogene de o variabilă hipercomplexă, cu aplicaţii în mecanică. A introdus algebre numite de el Lukasiewicz trivalente şi polivalente, fiind numite astăzi algebre Lukasiewicz-Moisil. Prin ingeniozitatea sa a elaborat noi metode de analiză şi sinteză a automatelor finite, având contribuţii valoroase în domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate.
El este cel care a contribuit decisiv la realizarea primelor calculatorare româneşti. Contribuţia sa la dezvoltarea informaticii a fost decisivă, în mod deosebit la formarea primelor generaţii de informaticieni. Recunoaşterea meritelor sale deosebite a venit mult prea târziu, post-mortem, în 1996, prin acordarea Computer Pioneer Award al Societăţii IEEE.
În timpul vieţii, întreaga sa activitate a fost consacrată matematicii şi informaticii, meritele fiindu-i recunoscute fără reţineri, atât în ţară, cât şi peste hotare, asigurându-şi un loc onorabil în rândul oamenilor de ştiinţă şi al profesorilor de excepţie. Matematica făcea parte din fiinţa sa căci îl însoţea în permanenţă, peste tot, şi era salvatoare în momentele mai puţin dorite, amplificându-i bucuria în clipele de victorie.
În permanenţă era înconjurat de cărţi, dosare, manuscrise, extrase, fişe, reviste, aparent într-o dezordine greu de înţeles, dar el le cunoştea locul, importanţa şi cum pot fi găsite. Pe lângă vocaţia şi pasiunea sa pentru matematică, logică şi umor, distinsul profesor avea momente unice, mai ales când era bine dispus. De exemplu, să ni-l imaginăm la o masă de la restaurantul Corso din centrul Iaşului, ascultând transpus orchestra care-i cânta valsul, compoziţie proprie: „…Un cântec vechi şi trist/Cântat doar în surdină/Pe-o veche mandolină/De un bătrân artist”. „Când era satisfăcut de ce lucrase şi bine dispus, fredona cântece vesele printr-un mormăit abia perceptibil”, mărturiseşte cea care i-a fost alături în permanenţă. „El n-a urât pe nimeni şi nu era ranchiunos, dar a avut duşmani, chiar dintre prieteni, pentru că era intransigent şi împotriva leneşilor”, „A fost un om de bine, cinstit şi iubitor de ţară… umorist, dar astăzi uitat”.
E greu să conturezi în câteva rânduri personalitatea unui om deosebit şi aproape ieşit din comun, căci a avut o activitate ştiinţifică, didactică, filozofică şi diplomatică (a fost ambasador în Turcia) timp de peste trei decenii. Acolo unde poposea, ideile sale ştiinţifice şi filozofice cucereau auditoriul, iar dragostea născută de la prima vedere pentru soţia sa i-a făcut viaţa fericită, căci a existat între ei o iubire adevărată.
A fost încununat de cele mai importante premii, a fost membru al Academiei Române, al Academiei de Ştiinţe din Bologna (Italia), al Academiei de Ştiinţe din Polonia, al Institutului de Filozofie din Paris, Preşedinte al Matematicienilor de Expresie Latină, Preşedinte al Societăţii de Matematică din România şi om de ştiinţă eminent. A primit Premiul de Stat al R. P. R.
Ultimele sale cursuri au fost ţinute în anul 1973 la Montreal şi New York.
Plecase împreună cu soţia sa, pentru o lună şi jumătate, în Canada şi SUA, pentru a ţine o serie de conferinţe, legate de subiectul său preferat, logica matematică, la 23 aprilie.
După aproape o lună, la 21 mai 1973, la orele 19:00, s-a aşezat, ca de obicei, într-un fotoliu lângă fereastră, pentru a se odihni. Era într-un hotel din Ottawa, Canada, şi avea 67 de ani. Dar pentru că cei aleşi nu pot fi uitaţi, să avem puţin răgaz şi să ne amintim câteva dintre cugetările şi replicile sale de duh (şi haz). Avea 65 de ani când şi-a scrântit piciorul şi-a exclamat: „Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior!”. Când a mers în armată, Moisil a ales călăria. La prima oră de călărie a alunecat încetul cu încetul pe spate. Pentru a rezolva problema se adresează colonelului: „Domnule colonel, domnule colonel! Ce mă fac? Mi se isprăveşte calul!”.
„Ştiinţa se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi”; „Se ştie că un profesor bun e acela care face ca lucrurile grele să pară uşoare”; „Greu nu e să ai dreptate, greu e să convingi pe alţii că ai dreptate”; „Mariajul e singura scăpare pentru un bărbat fără succese şi pentru o femeie cu prea multe”; „Scaunele prezidenţiale sunt periculoase: au un microb care se urcă la cap”; „O metodă în care nici ascultătorii, nici povestitorii nu înţeleg ce se întâmplă se numeşte roman psihologic”; „Nu există inimă mai mare pe lume decât inima care ştie să ierte!”; „Duşmanii se recrutează dintre prieteni”; „Iubesc oamenii, începând cu mine”; „Spre deosebire de vin, ştiinţa nu trebuie lăsată să se învechească”; „Despre un matematician: este mare în matematică prin erorile pe care le face”.
Motto-ul lui Grigore Moisil era: „Legile ţării nu-i interzic nimănui să fie imbecil”.

GHEORGHE ŢICLETE