IUBIREA DE EMINESCU

IUBIREA DE EMINESCU

Când apare Eminescu, aveam deja veacurile de rostire românească de la Curtea Basarabilor şi Muşatinilor. Ne amintim de Matei Basarab, cel care nu ştia decât româneşte, cel care strânsese roadele domniei lui Mihai Viteazul. Acest domn român, Matei Basarab, este, de altfel, cel care introduce limba română în biserică şi în legislaţie. Aveam, aşadar, veacuri de domnie autohtonă a domnilor pământeni, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.
Aveam veacurile de voievodate în limba română, ale ţăranilor români din Transilvania şi din Maramureş. Şi aveam, în sfârşit, prin Cantacuzini şi prin Constantin Brâncoveanu, acea pecete ultimă – „temelie de aur pe care stă limba română cultă – „Biblia de la Bucureşti, 1688”.
Obrazul Voroneţului şi al Suceviţei arată curăţenia noastră sufletească, exprimată în cântări de artă. Se înălţau mânăstiri şi se strângeau în coperţi de aur şi argint textele sacre. Acuma abia era vremea potrivită să apară, pe temeiul traducerilor,
pe temeiul artelor care au lucrat în permanenţă, o sinteză poetică. Era vremea să se ivească un fruct original în livada aceasta pregătită, să se nască o privighetoare nocturnă care să cânte, pe limba întregului neam, sufletul şi inima noastră. Şi acesta a fost, întâiul, Mihai Eminescu. Pe această frumuseţe se aşterne cântarea lui în spaţiul românesc.
Eminescu a avut contactul cu patria părinţilor, cu „moşia”, cum zice el, locuită de „moşi din moşi strămoşi”. Moştenirea ce ne-au lăsat-o părinţii din părinţi. Eminescu a fost un potir microcosm în macrocosm, în care s-a sintetizat tot spaţiul şi toate lacrimile de bucurie şi de suferinţă şi de înălţare ale poporului român. Le-a cunoscut de mic şi le-a integrat în fiinţa sa, Omul Eminescu fiind o fiinţă extraordinară, un vas sublim care a putut aduna în sine suma durerilor şi bucuriilor unei întregi naţii.
Eminescu este un desăvârşit poet al iubirii care se manifestă în cele trei forme supreme ale sale: iubirea în familie, iubirea faţă de patrie şi moşie, iubirea faţă de Absolut. Sunt trei trepte ale iubirii pe care le-a slujit, cântând castitatea familiei (madona), cântând femeia iubită (de obicei blondă şi cu ochii mari), încercând s-o aprindă de focul, de farmecul sfânt. În sfârşit, Eminescu a înfăptuit prin opera sa un dialog adânc cu Absolutul, cu permanenţele, cum o dovedeşte, cu prisosinţă, poemul „Luceafărul” şi atâtea alte creaţii ale sale. Toate aceste trei iubiri fac din el un poet universal.
În poeţi se întâmplă fenomenul acesta miraculos de a prinde în inima lor preţuirea fără seamăn faţă de făptuirile istorice ale înaintaşilor. „Urmaşii dacă nu îşi pomenesc părinţii, îi lasă în somnul negru al uitării”. Copiii care nu îşi pomenesc părinţii nu-i ajută să se transfigureze pământul, să iasă el, să devină mai bun prin toate faptele lor simple pe care le-au făcut. Prin urmare, nu este indiferent, mai ales poet fiind, ce atitudine iei, cum te porţi faţă de părinţi. A nu-l numi pe Ştefan cel Mare, fiind urmaşul lui, având puterea şi înzestrarea cuvântului, este un act de culpă, o vină de care nu te poate vindeca nimeni, niciodată.
A-i chema pe strămoşi, cum o face Eminescu în „Doina” sa: „Ştefane, Măria Ta / Tu la Putna nu mai sta / Las’ Archimandritului / Toată grija schitului…”, înseamnă a-i ajuta să iasă din uitare, din somnul morţii. Înseamnă a-i pregăti pentru resurecţie universală.
Înseamnă a spori aurul pus în lucrare, clopotele, cetăţile, turlele, tot ceea ce a făcut Ştefan cel Mare pentru Moldova.
Însemnă a preţui valorile spirituale ale lacrimilor sale revărsate pe pământ pentru apărarea gliei strămoşeşti.
Înseamnă o datorie sfântă. Patriotismul este însăşi esenţa rostirii ca datorie.
Dacă nu te ocupi tu de limba, graiul ţării tale, dacă nu te ocupi tu de ea, de el, cine să se ocupe? Fiecare poet în limba lui s-a ocupat de moşii săi…
Când pomenesc numele lui Ştefan, sau al Văii Albe, inima mea bate mai adânc decât aş aminti orice alte nume care sunt sfinte pentru alte popoare şi pentru poeţii lor. Sunt al acestui loc şi inima mea trebuie să bată pentru aceşti părinţi, văzuţi în universalitate, în spiritul logosului întrupat în istorie din iubirea care i-a animat faţă de glie şi neam. Pentru ce a murit Constantin Brâncoveanu? A murit o dată pentru credinţă, o dată pentru neam. Dubla moarte a fiecăruia dintre noi. Nu poţi muri numai de o moarte. Dacă nu mori în spirit, moartea ta este o moarte pământească. Trebuie să mori în spirit şi trebuie într-o operă de artă cuprinşi aceşti doi poli: al spiritului şi al neamului şi în acest fel se creează o nuntire poetică, se creează o operă care are mesaje în universalitate, cum atât de pregnant ne-o dovedeşte şi cu o intensitate de nestins întreaga creaţie eminesciană…
Evocând geniul limbii noastre, îmi vin în minte ultimile cuvinte ale lui George Călinescu despre Eminescu, scrise în ianuarie 1965 în „Cronica optimistului” din „Contemporanul”: „Un geniu este, de plânge sau de râde, un gânditor care lasă o dâră sonoră de foc pe traiectoria lui cosmică, dând o lecţie de construcţie umanităţii”.
Când vorbim sau scriem despre Eminescu ar trebui să nu uităm spusele lui Tudor Arghezi şi „să înmuiem cele mai frumoase cuvinte ale graiului românesc şi peniţa direct în Luceafăr, aşa cum a făcut-o poetul însuşi”. Un mare eminescolog, prof.
univ. Edgar Papu, crede că „Eminescu s-ar recunoaşte mai mult în vremea noastră decât atunci fiindcă noi suntem adevăraţii contemporani ai lui Eminescu. Ştim mai multe despre el decât ceea ce ştiau cei care trăiau în lumea lui. Aceştia erau prea impresionaţi de fizionomia exterioară a poetului şi nu ştiau, nu puteau pătrunde tot tezaurul lăuntric pe care noi l-am recuperat abia în ultimile decenii, construind un Eminescu în acelaşi timp şi adevărat, şi real şi complet cum nu-l aveau acei oameni”.
Sunt necesare cât mai multe traduceri, îndeosebi în limbile de circulaţie internaţională ale „Poeziilor” pentru a susţine faptic adevărul aserţiunii lui Arghezi: „Fiind foarte român, Eminescu e un poet universal”. Se impune, crede marele lingvist Gh. Bulgăr, coautor al „Dicţionarului lui Eminescu”, redactarea unui nou „Dicţionar al limbii lui Eminescu”, pe temeiul ediţiei naţionale, complete a operei sale. Ar fi o realizare unicat a culturii şi limbii naţionale şi adaug eu, o încununare a iubirii de Eminescu.

GEO CĂLUGĂRU
Membru al U.S.R