PATRIARHIA ROMÂNĂ

PATRIARHIA ROMÂNĂ

La 25 februarie 1925 a fost promulgată Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de scaun patriarhal. Mitropolitul primat al României, dr. Miron Elie Cristea, episcop de Caransebeş, a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Victoria de la Posada (9-12 noiembrie 1330) a oştenilor lui Basarab (1324-1352) asupra invadatorilor unguri consfinţeşte apariţia statului feudal Ţara Românească. Concomitent cu unificarea politică a cnezatelor şi voievodatelor româneşti, logic, a fost realizată şi unificarea bisericească. În locul episcopilor slujitori ai cultului, la fiecare cneaz sau voievod a fost ales sau numit un singur ierarh cu denumirea de mitropolit. Mitropolia Ţării Româneşti a fost condusă de un înalt ierarh al cărui nume nu este cunoscut. De-abia în 1359 aflăm documentar numele mitropolitului Iachint din Vicina. Patriarhia ecumenică din Constantinopol era cea mai mare autoritate bisericească a Ortodoxiei. Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), a cerut de mai multe ori recunoaşterea Bisericii Ţării Româneşti. În mai 1359 patriarhul Calist I a confirmat aprobarea sinodală constantinopolitană, că Iachint este mitropolit în scaunul Ungrovlahiei. Termenul Ungrovlahia însemna Vlahia de lângă Ungaria, aceasta din urmă fiind cunoscută ca stat feudal puternic, iar Vlahia având o existenţă de trei decenii. Reşedinţa mitropolitană a fost mutată probabil de la Vicina la Câmpulung (Argeşul fusese pustiit de oştenii lui Carol Robert), la Curtea de Argeş în biserica Sfântul Nicolae, la mănăstirea Dealu, la Târgovişte. În 1370 a fost înfiinţată a doua mitropolie, cea a Severinului, care cuprindea zona din dreapta Oltului, însă a avut o existenţă efemeră până în 1403, teritoriile respective intrând în administraţia Mitropoliei Ungrovlahiei. În 1503 au fost înfiinţate două mitropolii: a Râmnicului, care păstorea credincioşii din fosta mitropolie a Severinului (numită şi a Noului Severin) cu reşedinţa la Râmnic, şi a Buzăului, cu jurisdicţie pentru judeţele Buzău, Râmnicu Sărat, Saac (Săcuieni) şi Brăila, cu reşedinţa la Buzău. Dobrogea a fost ocupată de turci în 1417, iar credincioşii ortodocşi români au trecut sub autoritatea ecleziastică a mitropoliţilor greci de Dristor (Silistra). După cucerirea Brăilei de otomani în 1542, pe teritoriul raialei Brăilei s-a constituit Mitropolia Proilaviei (numele grecesc al Brăilei) administrată de ierarhi greci, subordonată Patriarhiei din Constantinopol.
În 1359 constatăm întemeierea altui stat feudal românesc, Moldova, prin descălecatul lui Bogdan. Se pare că scaunul mitropolitan al primilor ierarhi ortodocşi ai statului independent Moldova avea reşedinţa la Rădăuţi, biserica Sfântul Nicolae devenind necropolă domnească. Într-un act bizantin este confirmată Mitropolia Moldovei recunoscută de Patriarhia ecumenică, înainte de septembrie 1386. Posibil ca actul înfiinţării să fi fost în perioada 1381-1386. Când Petru Muşat (cca. 1375-cca 1391) a solicitat mitropolitului Haliciului să hirotonească doi moldoveni (după 1386), împotrivirea Patriarhiei constantinopolitane a determinat o criză stinsă de-abia de Alexandru cel Bun (1400-1432). După mutarea la Suceava a Mitropoliei, în Rădăuţi a rămas o simplă episcopie. Deci exista mitropolia la Suceava şi trei episcopii: Roman, Rădăuţi şi, mai târziu, Huşi.

Remarcabil este faptul că autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de Patriarhia din Constantinopol în 1885. Bisericile Ţării Româneşti şi Moldovei, mai pregnant după 1453 (cucerirea Constantinopolului) au fost cvasiautocefale, fără a permite vreun amestec decizional, păstrând unitatea dogmatică a Ortodoxiei.
În Transilvania, după cucerirea maghiară, bisericile ortodoxe româneşti au fost persecutate şi chiar desfiinţate. Catolicismul era religia oficială, iar Ortodoxismul, considerat schismatic, chiar eretic, era religie considerată tolerată, neavând sprijin statal sau de la Românii munteni sau moldoveni, care preferau să sprijine excesiv ortodoxismul de la Sfântul Munte sau bisericile greceşti, nicidecum bisericile ortodoxe transilvănene.
Totuşi, biserica ortodoxă n-a dispărut.
Cu toate că bisericile catolice din Alba Iulia, Oradea, Cenad şi altele au fost înfiinţate pe locul vechilor scaune episcopale ortodoxe, se cunosc zeci de biserici ortodoxe româneşti din piatră, ridicate de cnejii sau voievozii români în secolele XIII-XV. În 1543, dieta ţinută la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase în Transilvania. După 1517, anul Reformei religioase al lui Luther, catolicismul a fost crunt zdruncinat şi mulţi credincioşi au adoptat confesiunile noi, protestante: saşii (germani) luteranismul, ungurii calvinismul, diverşi credincioşi unitarianismul. Ortodoxismul, care constituia credinţa marii majorităţi a locuitorilor din Transilvania, a rămas la starea de religie tolerată. Către sfârşitul secolului al XV-lea, mitropoliţii ortodocşi români din Transilvania aveau centrul în satul Feleac, de lângă Cluj. După 1517, Mitropolia Ortodoxă din Feleac s-a mutat în sudul Transilvaniei şi o perioadă de câţiva ani scaunul mitropolitan a rămas vacant.
Mitropoliţii Ungrovlahiei aveau titlul onorific de exarhi ai Plaiurilor şi a toată Ungaria, prin plaiuri fiind înţeleasă Transilvania şi cu această autoritate învesteau şi hirotoniseau la Târgovişte, apoi la Bucureşti după 1668, pe mitropoliţii Transilvaniei. În 1597, Mihail Viteazul a ridicat lângă cetatea Alba Iulia o catedrală şi o reşedinţă mitropolitană ortodoxă care, în 1714, au fost demolate de habsburgi.
În ianuarie 1859, două dintre cele trei Principate româneşti, Muntenia şi Moldova, s-au unit sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza. După statistica din 1856, în Ţara Românească existau 69 de mănăstiri (dintre care 35 închinate Locurilor Sfinte), iar în Moldova, 122 (dintre care 29 închinate). Mănăstirile închinate aveau către Statul Român datorii imense.
La 13/23 decembrie 1863, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, cu Dimitrie Bolintineanu ca ministru al Cultelor, a prezentat Camerei Deputaţilor proiectul de Secularizare a averilor mănăstireşti, adică de intrare în posesia Statului Român. Ţara oferea o răscumpărare uriaşă. Călugării greci, beneficiari ai veniturilor mănăstirilor închinate, au refuzat suma oferită, sprijiniţi de Anglia, Rusia şi Turcia. Guvernul român n-a mai plătit nimic, în patrimoniul ţării fiind inclusă 25% din suprafaţa României de care beneficiau călugării greci. În timpul domniei lui Cuza au fost elaborate şi alte legi privind organizarea bisericească. Ultima, sancţionată la 11 mai 1865, prevedea numirea mitropoliţilor şi episcopilor de Domn la propunerea Consiliului de Miniştri şi a Ministerului Cultelor. În 1865, Mitropolia Ungrovlahiei avea trei eparhii sufragane: Râmnic, Buzău, Argeş, iar Moldova tot trei: Roman, Huşi, Dunărea de Jos (ultima, cu reşedinţa la Ismail, administra cele trei judeţe, Ismail, Cahul, Bolgrad, din sudul Basarabiei cedate României prin Pacea de la Paris din 1856).
Anul 1918. Trei mari provincii româneşti au revenit la sânul Patriei Mamă, România: 27 martie/9 aprilie Basarabia, 15/28 noiembrie Bucovina, 18 noiembrie/1 decembrie Transilvania împreună cu Banatul, Crişana şi Maramureşul. Suprafaţa României Mari era de 295.050 km2 (astăzi este de 237.500 km2) iar populaţia se dublase şi ajunsese la 16.500.00 locuitori (astăzi este cu 2-3 milioane mai mare, după o sută de ani!?). În noua situaţie politică creată, devenea imperios necesară reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, într-o formă unitară sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti.
Dar fiecare provincie istorică a României avea un specific propriu ecleziastic. În România ante 1918, Biserica era subordonată aproape în totalitate Statului. În Bucovina, Biserica era dependentă faţă de împărat şi Statul Habsburg, în Basarabia avea forme specific ruseşti, autoritare, ţariste, iar în Transilvania era considerată tolerată, cu buna organizare a Statutului Organic elaborat de Mitropolitul Andrei Şaguna care promova autonomia faţă de Stat. Trebuia găsită o formă unitară, un numitor comun, care să armonizeze dorinţele şi necesităţile credincioşilor ortodocşi, în special, şi ale celorlalte confesiuni creştine.
La 17/30 decembrie 1919 s-a desfăşurat şedinţa extrordinară a Sfântului Sinod unde s-au întrunit pentru prima dată mitropoliţi şi episcopi din statul unitar România.
Se sublinia: Unirea Naţiunii Române să se extindă asupra Sfintei noastre biserici strămoşeşti… să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite. În ziua următoare, în înalta demnitate de episcop primat al României a fost ales episcopul de Caransebeş, Miron Elie Cristea. Alegerea unui Român din Transilvania avea o semnificaţie profundă pentru Statul Unitar Naţional Român. Lucrările pentru unificarea bisericească, începute în mai 1919, s-au intensificat şi în septembrie 1920 a fost creată Constituanta bisericească alcătuită din ierarhii Sfântului Sinod şi profesori de teologie. A fost stabilită o comisie din 15 membri care va elabora Statutul de organizare şi funcţionare al B. O. R. La 4 februarie 1925 Sfântul Sinod a adoptat hotărârea ca Mitropolia Ungrovlahiei cu scaunul mitropolitan la Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul Ungrovlahiei, ca primat al României… să poarte titlul de Patriarh al B. O. R. cu reşedinţa la Bucureşti. Legea care sancţiona hotărârea Sfântului Sinod a fost promulgată la 25 februarie 1925.
Ceremonia de învestitură şi înscăunare a patriarhului a avut loc la 1 noiembrie 1925. Eforturile diplomatice pentru ridicarea scaunului mitropolitan la rangul de scaun patriarhal au fost îndelungate şi laborioase. Biserica Ortodoxă Română avea după 1918 peste 14 milioane de credincioşi şi 5 mitropolii cu 18 eparhii: Mitropolia Ungrovlahiei, a Moldovei şi Sucevei, a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, a Bucovinei, a Basarabiei (în 1922 se înfiinţase şi Episcopatul Armatei şi al clerului militar). B. O. R. era ca număr de credincioşi ortodocşi a doua din lume după biserica din Rusia Sovietică, aceasta devenind din 1917 patriarhat (biserica sârbă avea şapte milioane de credincioşi), iar Patriarhiile apostolice din Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi Antiohia aveau, fiecare, câteva zeci de mii de credincioşi. B.O.R. avea două facultăţi de Teologie (Bucureşti şi Cernăuţi) şi din 1926 s-a înfiinţat a treia la Chişinău; cinci academii teologice în Transilvania, numeroase seminarii. Conform recensământului din 1930, B. O. R. avea 8279 biserici, 75 mănăstiri şi schituri, zece seminarii, trei facultăţi, cinci academii, iar numărul ortodocşilor era de 72,6% din populaţie. Situaţia după Războiul Mondial (Marele Război) era confuză şi tensionată. În Rusia, noul regim comunist era ostil Bisericii, numeroşi ierarhi (şi patriarhul Tihon) au fost arestaţi, multe biserici demolate sau transformate în dependinţe utilitare (magazii, instituţii, şcoli, grădiniţe etc). Războiul dintre greci şi turci a provocat pierderi umane şi distrugeri.
Patriarhul din Constantinopol a fost de două ori expulzat. Biserica bulgară îşi proclamase autocefalia în 1872, fără acceptul Patriarhiei constantinopolitane. În cadrul tratativelor dintre greci şi turci de la Lausanne, în 1923, guvernul român a solicitat celui de al Ankara ca Patriarhia ecumenică să funcţioneze tot la Constantinopol. Turcia a acceptat, declarând că pune mare preţ pe relaţia cu România. Tot în 1923, Miron Cristea a sfinţit biserica românească din Sofia, ca simbol al frăţiei bisericilor surori, fapt remarcabil pentru care B. O. R. a primit mulţumiri şi a fost considerat Centrul Ortodoxismului.
În 1924, patriarhul Ierusalimului a vizitat România şi a acordat regelui Ferdinand Ordinul Sfântului Mormânt şi titlul de Protector al Sfântului Mormânt. B. O. R. avea jurisdicţie şi în afara României, asupra comunităţilor de ortodocşi români din Ierusalim şi Europa (Viena, Paris, Sofia etc) ale căror biserici erau finanţate de Statul Român. În 1935 s-a înfiinţat şi Episcopatul Ortodox Român pentru credincioşii ortodocşi din America.
După promulgarea legii din februarie 1925, mitropolitul primat Miron Cristea a trimis scrisori bisericilor ortodoxe surori, informându-le despre înfiinţarea Patriarhiei României. A primit epistole cu binecuvântări din partea bisericilor ortodoxe şi chiar de la alte biserici (episcopatul catolic din Berna, arhiepiscopatul anglican din Canterbury etc). Patriarhul constantinopolitan a trimis hotărârea (tomosul) de recunoaştere a noii Patriarhii la 30 iulie 1925. La ceremonia învestiturii de la 1 noiembrie, duminică, au participat membrii Sfântului Sinod, reprezentanţii Statului, ai cultelor din România şi 21 de trimişi ai bisericilor ortodoxe surori.
Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, a citit decretul regal de învestitură ca Patriarh, apoi regele Ferdinand a spus: Pe cât de fericit am fost când ai fost chemat de peste Munţii liberaţi de vitejia ostaşilor români la păstorirea Ungrovlahiei, pe atât de fericit sunt astăzi când îţi încredinţez cârja de Patriarh al B. O. R. Miron Cristea a făcut parte din Regenţa Principelui Mihai, instituită la 4 ianuarie 1926 alături de principele Nicolae şi juristul Gheorghe Buzdugan.
A fost şi preşedinte al Consiliului de Miniştri în două guverne (10 februarie 1938 – 6 martie 1939).
După moartea Patriarhului Miron Cristea (6 martie 1939) a fost ales Patriarh Nicodim Munteanu, înscăunat la 5 iulie 1939.

VIOREL GH. SPETEANU